În rubrica întemeiată de Sorin Alexandru Şontea pentru Ziarul Zidul, Restul e vânt… vor apărea poezii ale clasicilor şi contemporanilor.

Am decis pentru ediţia din această săptămână publicarea poeziei lui Aleksandr Puşkin (1799 – 1837), Ancearul.
Ancearul este arborele otrăvitor răspândit în India de est şi arhipelagul Malaiez, în seva lui băştinaşii înmuiau vârfurile săgeţilor.

Aleksandr Sergheevici Puşkin în 1828, la vârsta de 29 ani, a scris poezia având titlul arborelui otrăvit. Stilul romantic al acestei poezii este învăluit de izul simbolismului, aici fiind vorba de simbolul ancearului. Poetul ne duce cu gândul la trecut şi perioada războaielor prinţilor indieni, conturând sacrificiul unui rob care-şi jertfeşte viaţa pentru prinţul său, aducându-i un ram de ancear. În cele ce urmează vă invit a parcurge poezia Ancearul a marelui poet romantic şi clasic, Aleksandr Puşkin:

Ancearul

Într-un pustiu uscat, zgârcit,

Înţelenit şi ars de soare ,

Ancearul stă ca un cumplit

Străjer, stingher în larga zare.

În ceasul rău l-a-nfiripat

Natura stepelor, haină,

Şi cu venin l-a adăpat

Din frunze pân’ la rădăcină.

Şi picuri de otravă curg

Din coajă, când dogoarea-i vie,

Şi se încheagă în amurg

Într-o răşină străvezie.

Nici păsări şi nici tigrul chiar

Să vină-n preajma-i nu încearcă,

Copacul morţii vântul doar

L-atinge şi de boli se-ncarcă.

Din zări un nor de s-a desprins

Şi i-a stropit coroana deasă;

Din ramuri, pe nisipu-ncins

Se scurge-o apă veninoasă.

Un om, chemând un om i-a spus

Spre-ancear să plece-n câmpuri arse,

Şi-acela şi porni supus,

Şi cu otrava-n zori se-ntoarse.

Aduse-un ram cu moarte foi,

Răşina cea ucigătoare,

Şi fruntea-i galbenă şiroi

Era de-o rece, grea sudoare;

Şi bietul rob abia a prins

La cort s-ajungă-n grabă mare,

Şi, mort, stăpânului ne’nvins

I se întinse la picioare.

Iar prinţu-şi unse cu venin

Săgeţile-ascuţite bine,

Şi moarte răspândi din plin

Cu ele-n ţările vecine.

Cristian Bodnărescu