Creionarea portretului bio-bibliografic al lui [1] Eugène Ionesco (26 noiembrie 1909 – 28 martie 1994)  este dificil de realizat în situaţia în care celebrul dramaturg şi filosof român este autorul unei opere de natură macrocosmică, ce nu poate fi încadrată în limitele microcosmice ale unui medalion aniversar. Într-adevăr se apropie momentul celebrării lui Eugen Ionescu, cunoscut în străinătate ca Eugène Ionesco. Născut la Slatina în 26 noiembrie 1909, binecunoscutul dramaturg a fost marcat de o copilărie tragică, provocată de divorţul părinţilor şi de necesitatea de a fi crescut de un părinte nefericit şi autoritar. Fiu de avocat, Eugen Ionescu a fost îndrumat spre cele mai bune şcoli.  Astfel, după ce  termină Colegiul Sfântu Sava din Bucureşti şi după ce îşi ia  bacalaureatul la Colegiul Naţional Carol I din Craiova, tânărul Ionescu urmează cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti şi obţine, în 1934, licenţa la limba franceză.

Numit profesor la Cernavodă apoi la Bucureşti, momentul salvator soseşte pentru Eugen Ionescu odată cu numirea sa ca ataşat cultural la legaţia României din Paris. Activitatea diplomatică a lui Eugen Ionescu a fost departe de a avea un caracter prolific fapt ce i-a permis să se concentreze asupra scrisului.

Eugen Ionescu a scris mult. Creaţiile sale  au atins aproape toate genurile literare : de la poezie, la eseu, de la teatru la proză scurtă şi literatură memorialistică.

Este invocat cel mai adesea ca autor al teatrului absurdului , ca promotor al unei dramaturgii derutante în miezul căreia comicul ia locul tragicului. Eugen Ionescu se adresează publicului său într-un limbaj şocant, nefamiliar, prin intermediul căruia dezvoltă o tematică literară obsedantă din care ţâşnesc cu pregnanţă :  singurătatea, izolarea, obsesia morţii şi sâcâitoarea ideee legată de destinul implacabil al fiinţei umane. În acest context, nu putem spune despre opera lui că ne place sau nu ne place. Ea pur şi simplu există şi frapează. Ea pur şi simplu rămâne neclintită în lumina reflectoarelor şi iese la rampă cu nestingherită îndrăzneală. Evident,  Eugène Ionesco  este unul din autorii români care a îndrăznit să se revolte[1]. Este exemplul cel mai clar al unei personalităţi care a cunoscut experienţe şi stări de spirit excepţionale. Creaţia sa este rodul unei minţi neliniştite care s-a exprimat prin intermediul dialogului literar şi a ajuns să producă opere dramatice precum : “Cântăreaţa cheală (1950) ”, “Lecţia”(1951), “Scaunele (1952)”, “Rinocerii” (1959), “Regele moare (1962)”, “Delir în doi”(1967), “Omul cu valise”(1975), “Călătorie în lumea morţilor”(1975).  Aflat în “război cu toată lumea”, după cum sună şi titlul unui volum de publicistică apărut în 1992 într-o ediţie antologică tipărită la Editura Humanitas, Eugen Ionescu s-a aflat într-o căutare continuă a propriului “Eu” şi a intrat în gâlceavă cu lumea încă din anii tinereţii, când publica volumul cu acelaşi titlu, volum care a atras atenţia lui Tudor Vianu. Parcurgând colecţia  de eseuri  din volumul “Nu” descoperim sâmburele unei antropologii filosofice specifice individului revoltat, al tânărului încercat de porniri contradictorii, al bărbatului care refuză tăcerea şi respingând-o alege să se exprime literar şi să scrie “contrariant” : “din când în când, cred că cred, gândesc că gândesc, sunt părtinitor, aleg, combat iar atunci  când o fac, o fac cu vehemenţă şi încăpăţânare”.[2]

Eugène Ionesco a apărut pe scena culturii româneşti şi universale pentru a afirma şi a se afirma, pentru a da criticilor bătăi de cap în încercarea de a-l înscrie pe coordonatele unor curente literare aparţinând absurdului, literaturii de avangardă sau chiar literaturii fasciste. Scrierea însemna pentru Eugen Ionescu o explorare continuă, o interogare a lumii din perspective unui eu subiectiv plin de sinceritate şi în cele din urmă plin de bune intenţii. “Am spus – stabileşte   Eugène Ionesco  în “Note şi contranote”- că autorul autentic este de o sinceritate absolută . “El (autorul n.n.) se recunoaşte prin personajele pe care le născoceşte ori le închipuie”. Opera unui scriitor autentic, consideră Ionescu, îşi  extrage seva din realitarea pură şi are norocul de a dobândi nemurirea atunci şi numai atunci când nu serveşte unor ideologii perimate şi nu este rodul unei “gândiri dărăpănate”.

De pe acest palier, al întreţinerii unei gândiri neliniştite dar nelipsită de contactul cu realitatea, Eugène Ionesco, a reuşit să lase moştenire o operă profund originală atent condimentată cu ingredientele comicului şi tragicului, care se ciondănesc în cărţile lui, conferindu-le o savoare specială, dificil de digerat. Marcate de puternice frământări personale, volumele lui de teatru, cărţile de eseuri sau volumele sale de memorialistică nu sunt altceva decât expresii literare ale unui suflet dezrădăcinat, aflat mereu în căutarea propriei identităţi şi a propriului rost în această lume şi în cea viitoare.

LILIANA MOLDOVAN

[2] Eugène Ionesco – “Note şi contra note”, Ediţia a 2-a, Bucureşti, Humanitas, 2002, p. 27

Bucureşti : Editura Humanitas, 2007, 260 p.

- semnal editorial-

(de Liliana Moldovan)

În amplul eseu „Despre seducţie”, apărut la Editura Humanitas, în 2007, Gabriel Liiceanu transformă fenomenul seducţiei  într-o chestiune de filosofie pură şi încearcă să ofere o rezolvare a enigmelor legate de factorii declanşatori ai seducţiei. Expunerea sa, desfăşurată pe parcursul a 260 de pagini, este bogat ilustrată cu exemple de reflecţie filosofică, extrase din perimetrul istoriei filosofiei europene.

Gânditor român îşi începe demonstraţia fluturând stindarul spiritualităţii, ridicat pentru prima dată de marele Socrate. Considerat de Liiceanu drept unul din primii mari seducători  din  istoria gândirii, Socrate foloseşte mecanismele seducţiei pentru a avea acces la lumea Ideilor absolute. Nu întâmplător filosoful grec se declară în favoarea puterii seductive a spiritului uman.

Viclean seducător, Socrate şi-a atras mulţi discipoli şi a fost adorat de tinerii atenieni pentru mintea sa ascuţită,  pentru frumuseţea sa spirituală.  Frumuseţea spiritului, spune Socrate, este incoruptibilă, ea nu se degradează o dată cu trecerea timpului, are un caracter veşnic şi ne apropie de transcendenţă.

Cercetarea fenomenologică întreprinsă de Gabriel Liiceanu asupra seducţiei  continuă cu evaluările creştine ale ideei de seducţie. La fel ca şi Socrate, Isus „ne aduce de partea spiritului” iar Dumnezeu, întrupându-se, devine, prin intermediul Fiului său, „cel mai mare seducător al istoriei”.[1]

Într-un alt capitol, Gabriel Liiceanu demonstrează că religia creştină s-a desprins de perspectiva strict raţională asupra seducţiei prin introducerea afectivităţii. „Elementul afectiv”- scrie filosoful român – irumpe o dată cu apariţia persoanei. Isus devine carne ce suferă, el poate fi adorat -  fie ca frate, fie ca fiu, fie ca amant spiritual – de toţi creştinii.”[2] Prin urmare, dacă la Platon seducţia are un caracter raţional şi este rodul aspiraţiei către  lumea pură a Ideilor, în creştinism, seducţia îşi dezvoltă o latură mistico-afectivă :  inima şi nu mintea, este cea tânjeşte după unuinea cu fiinţa divină.

O importantă dechidere către reevaluarea noţiunii de seducţie se produce, în capitolul intitulat „Romeo şi Julieta”. În opera lui Shakespeare arta seducţiei atinge maximum de potenţial. În celebra piesă, actul seducţiei devine cu atât cu atât mai intens cu cât, fenomenul seducţiei se produce pe teren deja pregătit : „Când cortina se ridică, Romeo este deja pregătit pentru a fi sedus”[3]- scrie Gabriel Liiceanu. Filosoful român observă cu mare atenţie felul în care cei doi îndrăgostiţi îşi construiesc piramida seducţiei. Pentru aceşti tineri  structura piramidei are încă o natură sacrală, spirituală, dar este acompaniată de un discurs erotic exemplar. Instrumentele de bază ale erotismului verbal practicat de Romeo sunt cuvintele cu caracter sacru : mâna iubitei,  pe care Romeo o sărută cu înfocare, este ca un „templu sfânt”, întreaga ei făptură e învăluită de o „aură sacrală.”.

Un capitol special al cărţii „Despre seducţie” face referire la povestea de dragoste dintre Martin Heidegger şi Hannah Arendt. În ceea ce îl priveşte Heidegger, marele filosof a văzut în Hannah prototipul femeii inteligente, invidiată pentru natura sa melancolică şi pentru  sufletul ei extrem de sensibil.  Referindu-se la esenţa feminităţii Hannei Arendt, Heidegger mărturiseşte că femeia de care s-a îndrăgostit este „donaţie pură”, în sensul că ea este chintesenţa femeii care se dăruieşit şi care îi oferă „nobleţea spirituală pură.[4]” În maniera gândirii metafizice, Heidegger recunoaşte că iubita lui este „forţa care îi mişcă viaţa.”

Urmărind cu interes episodul întrupării şi împlinirii poveştii de dragoste heideggeriene cititorul se lasă prins în plasa strategiilor interpretative ţesute de filosoful român pe această temă şi nu se îndură să trecă la următorul capitol. Indiscutabil, paginile dedicate lui Heidegger constituie cea mai atragătoare parte a cărţii.

Capitole finale ale cărţii sunt scrise într-o manieră mai puţin frenetică. Pe fundalul a patru poveşti erotice desfăşurate, paradoxal, în mediul mănăstiresc, Liiceanu reia problema conflictului dintre spirit şi carne şi porneşte de la premisa că mănăstirea ar trebui să fie locul privilegiat al înfrânării, al descătuşării spiritului de sub presiunea cărnii şi a pornirilor instinctuale.  Există şi excepţii iar ele se produc tocmai atunci când normele abstinenţei sunt devin din ce în ce mai severe. Într-adevăr, cine cunoaşte Decameronul şi îşi aduce aminte de povestirile lui Boccaccio, acceptă ideea că  „în spatele uniformei călugăreşti apare, insidioasă şi universală, uniforma cărnii.[5]”

În cele din urmă, eroticul se apropie de dimensiunea sa naturală, terestră iar termenul de seducţie îşi reinstalează dimensiunea de natură sexuală. Spiritul eşuează, spre exemplu, în faţa scenariului seducţie inventat de „Don Juan-ul” lui Molliere. „Ceea ce Don Juan numeşte << iubire >> se rezumă la perioada vânării, a cuceririi treptate, a lentei progresiuni către ţel.”[6] O dată atins, ţelul nu mai prezintă interes, victima îşi pierde strălucirea, un nou nume se înscrie pe lista de cuceriri. În ciuda acestei atitudini, Don Juan nu poate fi etichetat ca ticălos, „ci – după cum spune Kierkegaard –  apare ca agent al senzalităţii pure, ca triumf al cărnii, care a uitat de spirit”[7].

Spre finalul volumului, Liiceanu se înfăţişează ca partizan al senzualităţii spirituale, care crede că „spiritul trebuie să utilizeze forţa de propgandă şi propagare a cărnii”. În momentul redobândirii echilibrului dintre carne şi sprit, Liiceanu găseşte, rezolvarea firească a spinoasei probleme legate de caracterul dramatic al destinului uman. Fiinţă duală, formată din trup şi sprit, omul îşi poate satisface „apetitul de transcendenţă” prin impregnarea spiritului cu esenţele senzuale ale cărnii. În acest fel spiritul  îşi ia zborul spre o formă de existenţă mai înţeleaptă, derulată în lumea culturii.

„Din partea culturii”, stabileşte, în cele din urmă, Liiceanu, „omenirea  suportă cea mai mare operaţie de seducţie din câte există în lume.[8]” Gânditorul român ne invită, aşadar, să dansăm pe muzica halucinantă a culturii iar eu vă propun  să vă lăsăţi conduşi de vorbele înţelepte ale filosofului, să-i lăudaţi  harul de seducător şi să intraţi în rolul unor „seducători secunzi”, special antrenaţi pentru a interpreta şi înţelege valoroasa serenadă a culturii.

[2]Op. cit. , p. 73

[3] Op. cit., p. 81

[4] Martin Heidegger

[5]Op. cit., p. 191

[6] Op. cit., p. 213

[7] Op. cit., p. 232

[8] Op. cit., p. 237