În rubrica întemeiată de Sorin Alexandru Şontea pentru Ziarul Zidul, Restul e vânt… vor apărea poezii ale clasicilor şi contemporanilor.

Am decis pentru ediţia din această săptămână publicarea poeziei lui Aleksandr Puşkin (1799 – 1837), Ancearul.
Ancearul este arborele otrăvitor răspândit în India de est şi arhipelagul Malaiez, în seva lui băştinaşii înmuiau vârfurile săgeţilor.

Aleksandr Sergheevici Puşkin în 1828, la vârsta de 29 ani, a scris poezia având titlul arborelui otrăvit. Stilul romantic al acestei poezii este învăluit de izul simbolismului, aici fiind vorba de simbolul ancearului. Poetul ne duce cu gândul la trecut şi perioada războaielor prinţilor indieni, conturând sacrificiul unui rob care-şi jertfeşte viaţa pentru prinţul său, aducându-i un ram de ancear. În cele ce urmează vă invit a parcurge poezia Ancearul a marelui poet romantic şi clasic, Aleksandr Puşkin:

Ancearul

Într-un pustiu uscat, zgârcit,

Înţelenit şi ars de soare ,

Ancearul stă ca un cumplit

Străjer, stingher în larga zare.

În ceasul rău l-a-nfiripat

Natura stepelor, haină,

Şi cu venin l-a adăpat

Din frunze pân’ la rădăcină.

Şi picuri de otravă curg

Din coajă, când dogoarea-i vie,

Şi se încheagă în amurg

Într-o răşină străvezie.

Nici păsări şi nici tigrul chiar

Să vină-n preajma-i nu încearcă,

Copacul morţii vântul doar

L-atinge şi de boli se-ncarcă.

Din zări un nor de s-a desprins

Şi i-a stropit coroana deasă;

Din ramuri, pe nisipu-ncins

Se scurge-o apă veninoasă.

Un om, chemând un om i-a spus

Spre-ancear să plece-n câmpuri arse,

Şi-acela şi porni supus,

Şi cu otrava-n zori se-ntoarse.

Aduse-un ram cu moarte foi,

Răşina cea ucigătoare,

Şi fruntea-i galbenă şiroi

Era de-o rece, grea sudoare;

Şi bietul rob abia a prins

La cort s-ajungă-n grabă mare,

Şi, mort, stăpânului ne’nvins

I se întinse la picioare.

Iar prinţu-şi unse cu venin

Săgeţile-ascuţite bine,

Şi moarte răspândi din plin

Cu ele-n ţările vecine.

Cristian Bodnărescu

Sorin Alexandru Şontea

Liudmila Ialau

sună porunca

“Să nu ucizi

cuvintele”,

îţi spunea

“…să nu fugi

de cuvinte.

Până cănd

ne va învălui

acea tăcere

dublă,

la care visăm,

ele sunt

tot

ceea ce ne-a

mai rămas”.

Ademenirea

…şi te hrăneşte cu

mirodenii,

…şi bea ceai,

…şi ştii ca ar vrea

să călătoreşti cu ea

– ca un orb –

să te călăuzească –

atunci când îi atingi

corpul perfect

cu mintea ta.

…şi nu te mai simţi

ca un sfânt,

…şi-i atingi buzele,

…şi ştii că ar vrea

să nu fiţi doar

indrăgostiţi – aşa…

să n-o calăuzeşti –

atunci când îi atingi

corpul perfect

cu mintea ta.

… şi te hraneşte

cu iluzii,

… şi bea ceai

… şi ştii că ar vrea

să călătoreşti cu ea

– ca un

atotvăzător –

atunci când îi atingi

corpul perfect

cu mintea ta.

… şi nu te mai simţi

ca un sfânt,

… şi-i atingi buzele,

… şi ştii că ai vrea.

***

Aplecându-se,

Ana-i şopti

(cum zăcea, aşa întins…):

Uite ce bine arăţi!

Pe strada veche, ce-şi rumega molcom trezia unor zori cu care aparent nu se obişnuise, iubirea ta nouă suferea, în lipsa unui tratament cosmetic neapărat, de o plictiseală istorică. Fugea de trecut dintr-un fel de parvenitism ce părea moştenit”, fugea de prezent, restaurându-l. În sfirşit, conform Treimii: fugea de viitor, într-o buclă previzibilă căreia nu-i lipsea egoismul.

Lipsea iubirea, de fapt, fie şi în minima ei motivaţie: refuzul !

Această viitoare ghilotină nici măcar nu te-ar fi putut refuza: frica! În copilărie, avusesem de câteva ori prilejul să ating cobaii. Imi inchipui iubirea ta cea nouă tremurând alb şi gelatinos, cu codiţa intre picioare, la apropierea nepoftitului. Arăta ca un editorial iubirea asta: fără motivaţii, ca o partidă de amor la termen. Aveai oarecum nevoie de ea: în rest, erai suficient de perversă ca să-ţi regizezi moartea… şi suficient de atentă să-ţi negociezi dobânda…

(Ţi-a scris: “…m-am trezit azi-dimineaţă şi mi-am găsit portofelul-gol de sentimente, să fi fost la femei, azi-noapte?, mă gândesc… nici vorbă ! tu mi le furi – în somn, în somnul  tău, să  fie clar în somnul meu nu prea mai încape nimic… m-am trezit azi-dimineaţă şi mi-am găsit portofelul-gol de vise, să fi avut vreun coşmar, azi-noapte?, mă gândesc…nici vorbă! tu mi le ai – în somn, în somnul tău, să fie clar în somnul meu nu prea mai încape nimic……m-am trezit azi-după-amiază şi te-am simţit…ca pe o colonie – gonind după libertate, grăbită…să nu-mi fi furat tu sentimentele, mă gândesc…să nu-mi fi furat tu visele?, mă gândesc… ba cum să nu!, îngaim şi mă pregătesc pentru acelaşi somn comun…”)

Într-o gazetă de perete a priorităţilor tale, el figura din profil la “nu“. Într-un curs normal al dimineţilor, bărbatul ăsta îţi părea o biserică închisă… semăna cu tine: suficient de nesătul ca să-şi revină din muţenie.

***

Un ospăţ in faţa căruia s-ar fi prosternat orice gourmand: aşa-i păreai… o felie prea mare în ciuda poftei lui de mâncare exagerate, zău! – ba nu, tu îi creaseşi pofta asta nebună de tine.Vorbind. Serios, nu îl ştiam aşa sibarit – faţă de vorbe, vorbele tale, devenea.

(Dezgolindu-te tu-pe-tine, cuvintele-ţi mureau pe buze: îngânai ceva… ca un fel de incantaţie atemporală – a ta… cea care urmai a fi mâncată.)

Ai refuzat, totuşi, vorbele lui… Le-ai contestat/iubit: ai acceptat doar mesajul, se spărsese de ceva timp sticla în care el îl îmbuteliase,  crăpase încă de-atunci de când tu o consideraseşi inutilă, ca pe cimpoiul de care nu reuşeai să te apropii în copilărie…

(Îngânai ceva… cumva recunoscătoare, cumva mirată de apetitul lui, adormeai şi te trezeai, descopereai, o căldură ciudată îţi impregna tăcerea (geamătul, icnetul): ultimul bastion al unei culturi a epidermei, credeai ca aşa arată sfârşitul, că aşa arată începutul, că sunt gemene…)

Pe-atunci, el nu credea în subtilităţi, aşa cum nu credea nici în eventualitatea de-a nu te fi întâlnit. Nu credea în stopurile la fileu, deşi le exersase ore şi ore, aşa cum nu credea nici în verile ratate – clemenţă, cerea! – doar în primăverile şi-n toamnele pe cale de dispariţie… Nu credea în refuzuri, ci doar în mângâierea trecătoare a unei vorbe “nimerite” şi în politicile eminamente feministe. Doar tu îl învăţaseşi toate astea, nu? În schimb, ţi-a oferit vorbele lui… le-ai contestat, deseori le-ai urât, ca şi cum ai fi decojit plictisită un măr, ai fi jucat baschet cu cojile şi n-ai fi nimerit coşul… Şi cum Dumnezeu “nu bagă-n sac”, a dispărut – uşor, uşor – obiectul decojirii alburii şi fade, de aproape zi cu zi… Plictiseală?

(Nu şi atunci când vara ardea sub voi, înmărmurită – mă rog, primăvara, nu şi atunci când îngânai ceva a împerechere… ancestral, inutil, prăfos şi lustruit în acelaşi timp cu un vax fără margini…)

Ţi-a livrat vorbe en-gros, en-detail, cu pipeta uneori, cu linguriţa (oare de ce aşa?), cu furie şi în viteză, bâlbâite, ciuntite, îmbătate, sure, surde, boutique-ul tău, cel acordat lui, cu îngăduinţă, nu mai prididea cu aprovizionarea. Le acceptai cu plictisul grădinarului căruia i se oferă des lascivii, aproape daţii în pârg, neruşinaţii castraveţi. Aş spune că nu a fost chiar aşa, deşi într-o suspantă a judecăţii lui gata de dărâmat, de ciuntit, ai toată dreptatea din lume: ca şi atunci cind îl primeai, ca şi atunci când te alunga, ca si atunci cind îl îngânai, cind te pierdea, râzând… sau nu îl ascultai, sau nu îl certai…leka noci !

Duminica îl speria, politica ta dusă aşa, underground, cuceritor, îl speria…deghizarea ta îl speria – nu-ţi putea rumega make-up-ul, faţa ta din timpul săptămânii, somnul tău din week-end, cuvintele de dimineaţă, şi… tăcerea de seară, nemulţumirea că lumina va lipsi, un pic, din cadrul atât de impersonal al aproape-comuniunii voastre.

***

Ţi-ar fi putut scrie – (cuvintele i s-ar fi oprit înainte de a te atinge cu şchiopătatul lor) – la un moment dat, ar fi fost mai simplu: ca şi cum s-ar fi jucat cu degetele într-un ochi de apă…o clipoceală de dorit la pretenţiile lui: dar îi tremurau degetele până şi atunci când încerca să te atingă: de la ţigări… ar fi ales momentele în care se odihneau trandafirii şi telefonul şi atunci când stătea cu obrazul lipit de vitrina librăriei: mai târziu s-a jucat el însuşi “de-a librăria”/”, de-a nesfârşitul lui ca poet”, te cooptase printre juraţi, sigur de imparţialitatea ta în amorul la termen.

Greşit! L-ai şi surprins uneori – a fost simplu: cu ochii miraţi, cu mâna întinsă spre sufletul lui, întotdeauna mirat la apus. I-ai atins şi umărul, care s-a despicat, ca la “iarba fiarelor”, pe loc: iar trupul sufletului lui îşi continua ruga zilnică din fiecare asfinţit, iar urmele lui parcurgându-te – un traseu obscene, de altfel – ţi-au sunat copilăria…ar fi continuat disperarea lui… doar urma un răsărit de privit împreună.

(În loc de asta, a căutat spiriduşul care-ţi lipea pleoapele, care-ţi picura răspunsuri printre vise, inventându-ţi dimineţi speciale… l-a găsit mult mai târziu, dormind într-o iesle la marginea sufletului tău.)

***

Nu-ţi găsea, de fapt, element de comparaţie: nici între oglinzi: a pendulat mult între verziu/albăstriu/şi tot aşa. Nici între păsări – despre care credea că au aripile legate într-un nod Gordian, şi că se transformau în delfini la fiecare solstiţiu, nici printre vârstele caravanelor, nici printre pădurile tinere în primejdie, nici beţivănindu-se sub ploile torenţiale pe care le asocia copiilor care se joacă cu cercul.

(În loc de asta, îţi căuta iscălitura pe nisip, acolo unde semnaseşi indescifrabil cu trupul tău, zvârcolindu-te)

Nu-l găsea nici în cinematografele “vai de mama lor”, nici chiar în magazinele universale, nici printre mesele de metal acoperite cu hârtie albă/de împachetat. Nu-l ajutau nici pianina neagră, pianina lui, telefonul prăfuit, cuvertura roasă de-atâtea partide de amor la termen, nici pereţii acoperiţi de afişele cu numele lui sau al trupelor rock prin care trecuse sau globul pământesc atârnat cu un fir de elastic de lustra camerei, lipit de jur împrejur cu cioburi de oglindă şi luminat de un vechi proiector ce slujise în copilărie la proiecţia diapozitivelor cu poveşti (ca în sălile de dans nord-americane), nici chiar pick-up-ul (rusesc), stereo! sau recamierul întins rareori. Nu-l mai ajuta nici gara pe care nu renunţase niciodată s-o calce, chiar dacă nu pleca nicăieri, mai ales în după-amiezele de primăvară/vară. Nu-l ajutau nici cărţile, cărţile lui, cărţile lor.

(Te punea să asculţi tablourile. Asta făcea. Răsuflările lor icnite, răsuflarea ta icnită – ştiai de culpa ta, acceptai toate perversiunile la care te supunea, pentru că privită dinafară de tine, privită dezinteresat, ocolită cu privirea, fiecare zi de lângă tine te aniversa, te vernisa, te “venusa”.)

***

Ai încercat, odată, să-l recompui din cioburile rămase pe pervaz ale zilelor imediat trecute: le-ai adunat cu grijă de pe tabla mirosind încă puternic “a el”: dacă ai fi întârziat, toate nimicurile astea s-ar fi transformat în cenuşă, incinerate: un puzzle lipsit de substanţă era scopul tău, meschin de altfel. Zorii te-au găsit, atunci, încercând să-i recompui chipul lipsit de orice trăsătură morală, ca o scară cu trepte coborând numai.

Ar fi trecut şi acea toamnă: deşi n-aveai nici o şansă să te împotriveşti pesimismului ei, nu l-ai căutat, probabil nici el n-ar mai fi fost acelaşi şi asta nu numai datorită zgomotului frunzelor zdrobite de asfalt.

(Într-o zi, îţi scrisese pe geam: “şi pentru că toamna mea e plină de surprize, să-ţi pui în păr frunze galbene şi roşii şi să te întorci, pentru că toamna rămân singur”.)

Te încălzea zgomotul ăsta, îţi deschidea venele senzualităţii, te făcea să te gândeşti la amoruri în trei, la cizme lungi trase pe piciorul gol, după,nu-l aveai lângă tine şi asta te deconcerta, ascultai în compensare concerte uimite,

fel de fel, orice, să-ţi astâmpere poftele: bărbatul ăsta, însă, nu era acolo, şi-asta doar pentru că tu nu-l chemaseşi. Plouai din toţi norii. Toamna-şi alegea

din tine doar ceea ce-i plăcea.. rămânea însă pe obrazul tău, ca un rid argintiu şi inutil. Ştiu că ai fi vrut să socializezi, să faci publică paradigma asta, s-o supui chiar şi bârfelor, să-l convingi să socializeze cumva, să uiţi că totul se întâmpla cam la fel, în spaţii mici, pe termen scurt, bărbatul ăsta, însă, nu venea, şi-astadoar pentru că tu nu-l chemai.

(Ar fi străbătut cu tine toamna, ţi-ar fi cărat el geamantanele cu nori, dar iarna te-a surprins iar, fierbându-ţi sentimentele în ceainicul gravat cu semnul infinitului…minus infinitului.)

***

Nu te găsea. Nu te compara. Nu te lăsa să aluneci în casualitate. Înşira o grămadă de prostii uneori, aştepta probabil să-i înşiri şi tu vorbe fără sens, miza probabil pe capacitatea ta de-a disimula iar ţie, un calendar nterior nu-ţi lăsa loc de improvizaţii. De fapt, frica de a improviza aparţine femeilor. Câte femei cântă jazz? Destule, i-ai fi răspuns.

***

(Inapoi… sau paşii încetinesc, tălpile se rănesc sau simţirea, ca o girafă sufocată  – ca nisipul fără apă…fi-va.)

Respingea gândurile despre tine ca pe nişte posesii sigure, sau ca pe ceva prea dureros de gândit – cu teamă şi cu părere de rău, la fel ca melcul ce-şi retrage mai intâi cele două rânduri de corniţe. Se simţea sorbit, nemăsurat, de nemăsurate ori cronometrat de pendule deşuchiate, simţea cum sprânceana-i umple ochiul ca un şir mânat de care…

… şi ochii ei

s-ar hrăni cu lumina ochilor tăi,

… şi sânii ei

s-ar hrăni cu sărutările tale,

… şi buzele ei

s-ar hrăni cu vorbele tale,

furându-ţi-le –

şi pronuntându-le apoi

una câte una

mai amar, din ce în ce mai amar…

… şi uiţi să vorbeşti,

… şi uiţi să o săruţi

… şi uiţi să-i dai lumina

din lumina ochilor tăi…

… şi lumea ei

s-ar opri in pragul lumii tale,

… şi acasa ei

ar fi acasa ta,

… şi frica ei

ar fi şi frica ta –

două frici gemene, două feline

insinuându-se

una câte una

în sufletul mai amar, din ce în ce mai amar…

… şi uiţi de lumea ta

… şi uiţi de acasa ta

… şi uiţi de frica ta

de frica din lumina ochilor tăi…

La un colţ de viaţă, oarecum întoarsă din drumurile zilnice, s-ar fi aflat mângâierea. Calpă aparent, redusă la imaginea unor paradoxuri flower-power, zărghită, mângâierea duce cu zăhărelul fiinţele subţiri, în căutare şi ele de paradoxuri lămuritoare, de iubiri, de reduceri la absurd, de vorbe de spus, de multe vorbe de spus repede, de ski, de genunchi, de coapse. Suflete întinse la colţ de viaţă, în calea noastră, a hienelor ce ne hrănim cu resturi, de fapt, resturi de iubiri, resturi de amantlâcuri, resturi de căsnicii, cu ceea ce mai rămâne şi nouă din „amorurile” cuplurilor din care făcuseră parte…

File de poveste: Aparent, ziceam, pentru că Eva, prima, cea din poveste,  nu înţelesese încă… dar el, mânat de bune-intenţii, a primit-o până la urmă între „colţii” lui, tociţi, de vânător singuratic, numărând ieşiri-vânători fără număr, iată: colţ-colţi, toate se potrivesc. Mai apoi economia mondială a luat o întorsătură gravă, s-a inventat marfa, iar ea, Eva, a muşcat. Case cu etaj ea a ridicat, cu ferestre mici si opace, sufletul i s-a transformat în cenuşa altă-dată pentru ghicit…sau mai ştiu eu ce…El, un fel de Eadam, case cu etaj a ridicat, cu ferestre mari şi largi, transparente ca o iluzie. Rămăsese de stabilit ordinea in care să-şi cadorisească atâta amar de case, ordinea – ordine mondială, aproape, puteai s-o numeşti.

Dimineaţa, venea dimineaţa şi peste ei, ca şi peste el, dimineaţa se sărutau cu nimic din dorul de care i-ai bănuit mereu, la colţ de stradă, în grabă…ca doi amanţi grăbiţi cărora nu le tihneşte nimic. Nici dimineaţa.

Sorin Alexandru Şontea