Ce este hipnoza?

Hipnoza reprezintă o modalitate eficientă şi recomandabilă de a ajunge la inconştient. Prin ea cel hipnotizat este ajutat să retrăiască amintiri şi să realizeze schimbări pe care nu le-ar putea realiza atunci când este conştient. Folosind hipnoza putem să controlăm comportamentul.

În  Marele Dicţionar al Psihologiei, Editura Trei din 2006, o ediţie bazată pe „Larousse – Grand Dictionnaire de la Psychologie, Larousse, Paris, 1999”, hipnoza este definită drept „stare modificată de conştiinţă, trecătoare şi artificială, provocată la sugestia altei persoane care se numeşte hipnotizator şi caracterizată printr-o susceptibilitate crescută la influenţa acesteia din urmă şi printr-o diminuare a receptivităţii la alte influenţe”.

Cine sunt „actorii” implicaţi în acest proces?

În primul rând este vorba de pacient. Prin hipnoză acesta doreşte cel mai adesea un tratament al durerii, depresiei, anxietăţii, stresului, tulburărilor comportamentale sau a altor probleme psihologice şi medicale care se ivesc. El este deci, persoana care are nevoie de ajutor specializat  şi tocmai de aceea rolul hipnotizatorului este unul complex.

Hipnotizatorul (terapeutul), cel de-al doilea „actor” implicat, trebuie să fie în principal un profesionist acreditat în domeniul sanătăţii, să fie instruit în folosirea clinică a hipnozei şi să îşi desfăşoare practica în aria sa de expertiză profesională.

El trebuie să păstreze confidenţialitatea asupra tratamentului pacientului, să respecte drepturile şi demnitatea pacientului şi să nu se implice în intimităţi sexuale cu acesta.

Pentru a recurge la hipnoză, hipnotizatorul trebuie să obţină mai întâi consimţământul din partea pacientului, el trebuie să informeze despre tipul de tratament pe care îl va utiliza în rezolvarea problemei. Nerespectarea acestor reguli reprezintă încălcări ale eticii profesiei de terapeut.

Care sunt manifestările specifice hipnozei?

Disocierea. Disocierea conştient-inconştient constituie baza transei hipnotice. Aceasta este definită drept  „separare a unor procese mentale de corpul principal al conștiinței cu diferite grade de autonomie” (Hilgard, 1992). Concret, disocierea face apel la o procesare „paralelă” a informaţiilor din timpul transei, pacientul funcţionând simultan la mai multe nivele de cunoaştere, fiecare nivel putând opera independent. Unul dintre aceste niveluri  este obiectiv şi dezvoltă o înţelegere realistă a naturii experienţei trăite de subiect. Hilgard (1977), îl denumeşte ca fiind „observatorul ascuns”.  Această caracteristică disociativă a stării de transă permite clientului să răspundă la sugestii și, în acelaşi timp, să se observe pe sine trecând prin această experienţă. De exemplu, dacă unei persoane i se sugerează faptul că se află la o petrecere, aceasta într-adevăr va trăi acea realitate sugerată, trăind senzaţiile de a se afla la o petrecere. Există însă o altă parte a minții persoanei care ştie foarte bine că nu se află în acel loc, ci în cabinetul terapeutului.

Disocierea îi permite să îşi lase „observatorul ascuns”  în fundal, în timp ce alege să răspundă la realitatea sugerată. Astfel, chiar dacă se află într-o transă profundă, clientul ştie, deşi nu alege aceasta, ceea ce face şi unde se află.

Exemple de sugestii utilizate  pentru inducerea disocierii conştient-inconştient după S.Tenenbaum, 1996; Lankton &  Lankton, 1992:

„- …..conştientul tău poate avea îndoieli, în timp ce inconştientul tău îşi continuă propriul şir al gândurilor…”;

„….- conştient, poţi rămâne atent la ceea ce se petrece, în timp ce inconştientientul acţionează autonom….”

Catalepsia. Pe măsură ce subiectul este din ce în ce mai absorbit de procesele asociative declanşate de sugestiile terapeutului, el poate manifesta stări de rigiditate musculară, corpul său menţinându-se în orice poziţie i se dă. Această stare de rigiditate poartă numele de „catalepsie” şi se manifestă  în cazul pacientului supus procesului hipnotic prin: imobilitate generală, privire fixă, mişcări inconştiente, rărirea respiraţiei, a clipitului, etc.

Halucinaţiile. Aproape zilnic trăim halucinaţii pozitive şi negative: simţim gustul intens al cafelei de care ne este poftă, auzim cum cineva ne strigă  deşi nu este nimeni în jurul nostru (halucinaţii pozitive); sau nu auzim soneria telefonului atunci când ne afundăm în lecturarea unei cărţi captivante (halucinaţii negative).

În cazul hipnozei, halucinaţiile sunt facilitate de terapeut prin modificarea capacităţii de recepţie senzorială a clientului; cu scopul de a-l introduce pe acesta  într-o situaţie care nu poate fi reprodusă în „realitatea” obiectivă. Halucinaţiile sugerate în timpul transei oferă clientului experienţe care contribuie la creşterea şi dezvoltarea sa personală, astfel el se descoperă pe el însuşi sau lumea în care trăieşte dintr-o perspectivă cu totul nouă. În timpul halucinaţiilor realitatea sugerată poate deveni la fel de puternică precum şi viaţa reală.

El poate vedea oameni pe care nu i-a mai vazut de mult timp, locuri unde şi-a petrecut copilăria, poate auzi glasul părinţilor, al bunicilor, care nu mai sunt în viaţă, poate trăi emoţii sau sentimente pe care nu le-a trăit niciodată în viaţa reală.

Apariţia halucinaţiilor poate fi facilitată prin utilizarea sugestiilor directe sau indirecte, acestea fiind alese de cele mai multe ori în funcţie de personalitatea subiectului.

Sugestii directe ( repreznită cereri directe din partea terapeutului):

….. poţi simţi mirosul proaspăt al prajiturilor abia scoase din cuptor…..acest miros îţi aduce aminte de cineva….cine este această persoană?

Sugestii indirecte (reprezintă cereri indirecte) de tipul:

….al cui este strigătul pe care tocmai îl auzi? Deşi nu este o cerere directă, ea transmite dorinţa ca subiectul să audă un strigăt.

Psih. Delia Palade

Tags: Buletinul Medicina Familiei, Cristian Bodnarescu, Delia Palade, hypnose, Ziarul Zidul, Zidul psihologic