Recenzie de Gheorghe A. Stroia

 

Speranţa Miron, poeta „micilor filosofări notate în stil blagian” – aşa cum este caracterizată de Cristian Petru Bălan (scriitor, membru al Academiei Româno – Americane), ne surprinde din nou cu o carte de poeme, cu o simbolistică aparte, intitulată „Tandreţea tăcerii”, Editura Pax Aura Mundi, 2007. Aşa după cum ne-a obişnuit deja, cărţile sale nu au nevoie de ilustraţii sau de o grafică specială. Pentru aceasta sunt suficiente cuvintele, creionate cu peniţa înmuiată în cerneala sufletului său nobil şi menite să creeze adevărate simfonii vizuale – proiecţiile artistice ale profundelor sale simţiri. Cartea are o simbolistică aparte, proprie inovatoarei Speranţei Miron, ce are puterea de a-şi transforma cuvintele în licenţe poetice. Domnia sa face din cuvintele rostite simplu şi delicat, adevărate giuvaieruri, prin care se desăvârşeşte actul poetic. Un act al unei tăceri profunde, ce poate împrumuta tandreţea unei fiinţe – cu siguranţă – fiinţa iubită.

Cuvintele folosite de poetă în exprimarea gândurilor şi trăirilor sale nu depăşesc limitele fondului lexical de bază al limbii române. Într-o lucrare reprezentativă, intitulată: „Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice” (Editura Științifică şi Enciclopedică, București, 1988), Marius Sala (coordonator) preciza că fondul lexical de bază al limbii române este constituit din aproximativ 2581 de cuvinte. Totuşi, acestea se dovedesc a fi insuficiente unor scriitori care caută, sondează, găsesc şi utilizează cuvintele din afara lexicului comun, pentru a-şi putea exprima mai bine erudiţia, cu riscul de a „crea” o poezie – uneori prea încifrată şi ale cărei sensuri nu pot fi lesne desluşite. Poezia Speranţei Miron dovedeşte contrariul acestor tendinţe „livreşti”, postmoderniste. Poeta, ca un artist autentic, dotat cu un simţ estetic de o rară expresivitate, stăpâneşte arta de a îmbogăţi cuvintele, de a le adăuga noi sensuri, revelatoare. În acest sens, Speranţa completează poezia prin cuvinte inovatoare, care să exprime ceea ce nu putea fi altfel exprimat. Astfel, apare „ningsoarea” – un cuvânt care exprimă multiplele stări, menite să te facă să străluceşti în lumina soarelui şi să te învăluie în albul ninsorii desprinsă din puritatea simţurilor.

Cartea este o pledoarie pentru lumină, care trebuie căutată, poate fi descoperită şi apoi convertită în finalitate a vieţii –  amprentă indubitabilă a împlinirii destinului. Autoarea sugerează prin poemele sale ajungerea către această stare, a „înluminării”, a dobândirii luminii, ca singura cale de împăcare cu propria persoană şi de împăcare cu Dumnezeu. Speranţa Miron îşi creează din culorile florilor un univers aparte, omniprezenţa crinului alb simbolizând nevoia poetei şi puterea sa de a se dărui luminii. Însuşi motoul cărţii este un simbol, care amestecă în el crinul, albastrul, cântecul şi lacrima.: Am bătut la uşa unui crin albastru,/ Mi-a deschis încet un cântec măiastru./ Am păşit cu grija celui ce ştia/ Că melodia aceea/ Era/ Lacrima mea. Liniştea, căpătată printr-o suferinţă profundă, este văzută acum ca un examen al maturităţii. Un examen prin care poeta s-a îmbogăţit prin lumina culorilor şi sentimentelor sale. Poeta nu ştie să urască, ştie doar să regrete, să regrete întunericul existenţial, care o poate transforma – fie şi pentru o clipă – în ceva, în care nu se regăseşte, în acel „ceva”, cu care nu doreşte să se identifice: Să ştii că n-am uitat/ Arsura ce te-a-ngenunchiat,/ Şi-atunci şi astrul meu s-a-ntunecat,/ Iar ziua în care noapte eu eram/ A fost un tot ce îl uram. (Să ştii).

 

 

Dacă îi este teamă de ceva Speranţei Miron, cu siguranţă îi este teamă, nu de întunericul însuşi, ci de eternitatea lui. Acest presentiment provoacă durere şi incumbă multă suferinţă. Suferinţă prin care poeta şi de ce nu poezia sa, se valorizează, se îmbogăţeşte şi îşi găseşte o cale de evadare, de supravieţuire în faţa oricăror stihii. Poeta ne surprinde din nou, cu o inovatoare asociere de cuvinte prin care doreşte să dăruiască oricui puterea de a se transforma din noapte în zi, din întunericul nocturn în lumina diurnă: „Voi înzori!” (Să ştii). Talentul de „pictor” al Speranţei Miron, constă nu în mânuirea pensulei, ci în utilizarea a ceva mult mai mult decât atât, CEVA care poate străluci în milioane de culori, care poate purta în esenţa lui milioane de stări, care poate rosti, care poate tăcea, care poate „înlumina” şi pe care cu siguranţă îl numim CUVÂNT.

De multe ori prezentă în versurile poetei, apare ploaia. Dar nu o ploaie bacoviană, încărcată de regrete şi tristeţi, ci o ploaie „color”. Ploile Speranţei Miron îmbracă culorile stărilor pe care poeta le trăieşte şi pe care doreşte să le transmită. Ele pot fi uneori albe, alteori albastre, uneori pot fi verzi, alteori incolore şi insipide. Ba mai mult decât atât, pentru a se putea integra în universul poetic, ploaia trebuie să înflorească, să capete valenţele unei inflorescenţe plină de culoare: Dacă schelele nu s-ar fi năruit,/ Cu siguranţă ploile ar fi înflorit/ Mierea de salcâm/ În duzii de peste drum. Poeta, printr-un vers înzestrat cu o muzicalitate aparte, cântă simfonii menite să deschidă larg porţile sufletului celui care îi citeşte poezia. Până şi visul este o transcedere spre Raiul Liniştii, care nu poate fi altul decât sufletul său. În sufletul Speranţei Miron, până şi îngerii se închină la trăirile devenite icoane şi-i conferă puterea de a se metamorfoza într-o sacră grădină: Albastrul din cer îmi adoarme/ Pereţii din mine plini de icoane./ Visez un înger care se-nchină, / Iar eu mă transform în grădină (Conturul mâinii). Tot în vis, autoarea migrează prin spaţii atemporale, dincolo de timp, către „acolo” unde-şi poate regăsi inocenţa copilăriei, fie doar şi pentru o clipă, suficientă cât să simtă din nou: Conturul mâinii mamei/ Ce mă-mbie. (Conturul mâinii).

Poeta respiră credinţă, prin fiecare vers al său, respiră Lumina, în care găseşte forţa universală a vieţii. Putem spune că fiecare slovă scrisă este o asociere de corpusculi (fotoni), care sincronizaţi prin cuvânt şi apoi direcţionaţi prin vers, generează efectele speciale de lumină şi culoare ale poeziei sale. Speranţa Miron te îndeamnă să simţi o nevoie acută de echilibru, de acea „tandră tăcere”, în care fiecare îşi poate simţi creatorul, îşi poate simţi aura, desprinsă din sacra Lumină a Învierii: Există totuşi Cineva / Cu cruci de Dimineţi în spate: E CEL ce-a înviat din moarte. Credinţa fermă a poetei este uneori dubitativă, alternând într-un continuu crescendo şi descrescendo, străpunsă de întrebările esenţiale ale unei retorici speciale. Indiferent de inflexiunile semantice sau de poziţionarea în sintaxă, autoarea scrie „Dimineaţa”, doar cu literă mare, încercând să ne atenţioneze asupra evenimentului care anunţă biruinţa Luminii asupra întunericului, a smulgerii din moarte, prin speranţa Învierii: Un dor, o stea, o greşeală,/ Un vânt cernut de tristeţi,/ Lacrimă-mbrăcată de gală/ În faţa unei Dimineţi! (Poetul).

Aproape totul capătă viaţă în poezia Speranţei Miron, totul se însufleţeşte, graţie unei credinţe miraculoase şi vindecătoare, ca ultim refugiu. Comuniunea cu Dumnezeu se face printr-un sublim act al unei noi creaţii, ce converteşte omul într-o altă fiinţă, cu siguranţă mai vie, mai pură. În această pură stare, poeta îşi găseşte puterea de a se identifica cu jertfa lui Christos, de a se înnobila cu sângele Mântuitorului: Icoanele toate cad în genunchi,/ Zorii de zi fac din noaptea mea trunchi/ De zarzăr, nuc şi cais/ Şi crengile mele parcă-s Crucea lui Christ!” (Trunchiul lui Christ). Identificarea cu jertfa Mântuitorului, ca notă a unei trăiri profunde, o obligă pe poetă să parcurgă un lanţ întreg de metamorfoze, fiecare stare metamorfică ulterioară fiind, de fapt, mai pură decât cea anterioară. Acesta este de fapt autoportretul Speranţei Miron – conturat aici ca o lipsă : Mă caut prin gâze şi seri,/ Prin ninsele raze de primăveri,/ Mă caut cu sârg prin apă şi foc,/ Mă caut prin scoici ca-ntr-un ghioc (Lipsesc). Regretul dragostei neîmpărtăşite, lipsa persoanei adorate, sunt câteva din motivele romantice omniprezente în opera Speranţei Miron. Dacă fiecare respiraţie fără persoana iubită e grea, e lesne să ne imaginăm ce înseamnă anii trecuţi – ani în care iubirea nu mai înfloreşte, lipseşte dar, a cărei amintire nu se va stinge niciodată: Ploaia mea frântă/ E cămaşa de nuntă/ Ţesută din lacrimi/ Cu urzeli de patimi. Tot dintr-o imensă dragoste de oameni, poeta încearcă să sintetizeze viaţa şi omul – în speţă, ca pe un amalgam în care se topesc umbre şi lumini, se amestecă frumosul cu decadentul, se răsucesc – ca într-o amplă tornadă – binele şi răul. O definiţie, căreia poeta îi dedică două poeme, ce poartă în ele substanţa sufletului său luminos şi iertător, care prin tandreţea tăcerii sale poate înţelege multe şi exprima şi mai multe lucruri. ( Există I şi Există II ).

Conştientă de profunzimea actului său poetic, Speranţa Miron explicitează adevăratul sens al vieţii – transformarea întunericului în lumină – printr-un act gratuit şi simplu, pe care ni-l oferă, cu generozitate: Uneori îmi place/ Să-mbrăţişez întunericul… E un fel de a-i spune/ Că am lumină/ Şi pot să dăruiesc din ea… /Are şi ea pe cineva/ De la care să ia Lumină,/ Fără să ceară. Verticalitatea unei astfel de scrieri este indubitabilă. În deplină consonanţă cu scrierile simboliste franceze ( precum cele ale lui Rimbaud, Mallarmé sau Beaudelaire), Speranţa Miron ridică tăcerea la rang de simbol primordial – un simbol al unei modestii care poate spune foarte multe lucruri. O tăcere care poate fi tandră, aşa cum se descoperă sufletul poetei, revelat cu generozitate, în notele clasice ale unei muzicalităţi speciale. Speranţa Miron transformă poezia într-un perpetuum mobile, într-un pretext al unui act artistic, convertit în motorul spiritual care o face să nu se oprească niciodată. Fiecare vers al poetei este apa unei limpede fântâni, în care se întâlnesc claritatea viziunii poetice, cu forţa izvorului dătător de viaţă. O carte aparte, o apariţie tandră în contextul literar contemporan, prin care poeta reuşeşte să-şi impresioneze din nou publicul-cititor, căruia îi dăruieşte o parte din sufletul său de o nobleţe şi de o generozitate rară. O carte care-şi merită numele „Tandreţea tăcerii”- ce va deveni o scriere simbol, zămislită de un om cu nume de simbol : Speranţa. Simbol care ne însoţeşte dincolo de limitele noastre fizice, de neputinţele sau de necunoscutele eului, pentru a ne purta paşii spre un tărâm plin de flori de crin, stropit de ploile în culori ale unui suflet curcubeu. Lectură plăcută!

 

Gheorghe A. Stroia

Adjud, octombrie 2010

Tags: Cristian Bodnarescu, Cultura, Gheorghe A. Stroia, Speranţa Miron, Spiritualitate romaneasca, Tandreţea tăcerii, Ziarul Zidul, Zidurile literare