Autor: Adina Gabriela Mustata

 

Şi când după vreme lungă, bătrâneţea noastră vine
Nu ne dăm nici chiar atuncea, incă ne mai ţinem bine…
Coifuri cărunteţea-apasă; nu e nimeni mulţumit
De n-aduce prăzi acasă şi din jafuri n-a trăit…

Eneida, IX

Publius Vergilius Maro (71 sau 70 – 19 i.e.n.)

 

Labor omnia vincit improbus – Munca stăruitoare biruie toate

Publius Vergilius Maro sau Vergiliu, cum este cunoscut de toţi s-a născut în anul 71 sau 70 i.e.n. la Andes, în apropierea oraşului Mantua. Tatăl lui P.V.Maro, despre care s-a spus că ar fi fost de origine modestă, sau poate burgheză, s-a îngrijit că fiul său să primească cea mai bună educaţie. Incă de când avea 12 ani, copilul a părăsit Mantua şi domeniul familial ca să studieze la Cremona, la Milano şi în sfârşit la Roma.

Cam prin 44-43 se întorsese la locul de baştină şi începuse să-şi manifeste originalitatea poetică în cercul cult din jurul lui Asinius Pollio, guvernator al provinciei în numele lui Antoniu; Bucolicele, lansate una câte una, au provocat mai întâi mirare prin aparenţa lor rustică şi apoi au plăcut prin gingăşia lor mondenă; pentru ca în sfârşit un grup de admiratori care par să-şi fi spus Arcadienii să se formeze în jurul lui Vergiliu.

În 39 Vergiliu a publicat o culgere (Eclogae) din Bucolicele sale (primele 9). Între 39 şi 29 a scris, în patru cânturi, un poem complet despre munca pământului, Georgicele. Apoi, din ce în ce mai ataşat de Octavian –August şi, inălţându-şi ambiţiile, s-a dăruit cu totul poeziei epice. A lucrat zece ani la Eneida.

Vergiliu nu ni se face cunoscut decât începând de la 27-30 de ani şi datorită acestui lucru nu-i putem cunoaşte scrierile din tinereţe. O culegere cunoscută sub numele de Appendix Vergiliana a păstrat câteva dintre ele, dar atribuirea lor nu i se poate face cu certitudine.

Bucolicele. Zece bucăţi, dintre care cea mai lungă numără 111 versuri, alternativ dialogate şi narative, constituie culegerea Bucolicelor; cea de-a zecea, posterioară celorlalte, pare să le fi fost adăugată cu prilejul unei reeditări.

 

 

Vergiliu luase ca model Idilele rustice ale lui Teocrit. Obiectivitatea realistă, plasticitatea, îndrăznelile chiar, prin care poetul grec căutase să fie pe placul unui public blazat, nu răspundeau decât pe jumătate temperamentului său. Dar nicio şcoală nu i-ar fi fost mai de folos în privinţa observării şi redării vieţii de la ţară. Vergiliu utilizând cu o extremă supleţe o mulţime de amănunte luate de la Teocrit şi-a transformat modelul, abundenţa impresiilor senzoriale e folosită astfel încât să creeze un fel de beţie lirică, dar de un lirism pitoresc, care nu deformează amănuntul.

Bucolicele dovedesc totodată dorinţa de lărgire a inspiraţiei şi nesiguranţa ei. Citea pe clasici: Homer, Hesiod, Ennius, Lucreţiu; dar în acelaşi timp suferea influenţa prietenului său Cornelius Gallus şi primea sfatul de la Alfenus Varus să încerce epopeea sau teatrul. Incomodat de modelele sale, Vergiliu n-a putut ajunge, cu toată varietatea încercărilor sale, la capătul strădaniei sale lirice şi a aspirat să-şi încerce puterile cu o operă mai mare.

S-a gândit să combine într-un poem de aproximativ 500 de versuri, perceptele rustice, foarte primitive privitoare mai ales la cultura cerealelor, pe care Hesiod le versificase fară prea multă ordine în Munci şi zile. Aşa a apărut carte întâi a Georgicelor. Publicarea Economiei rurale a lui Varo, l-a făcut pe Vergiliu să-şi conceapă Georgicele mai amplu şi mai organizat: primul cânt rămânea cel al culturii cerealelor, celelalte trei aveau să se ocupe de arbori, de cultura viţei de vie, a măslinului (cântul II), de creşterea vitelor (cântul III), de albinărit (cântul IV).

Sensibilitatea lui Vergiliu, eliberată de preocupările mondene, devine din ce în ce mai puţin egoistă. Se apropie de ţărani, se bucură de puterea lor şi de bucuriile lor, aspiră să-i îndrume şi să-i înnobileze făcându-i să aprecieze frumuseţea sănătoasă a muncii lor. Poetul a ştiut să confere acestor sentimente şi idei o valoare universală; poemul Georgicele e uman, eroii lui sunt natura şi omul. Georgicele au o perfecţiune de o rară bogăţie şi un farmec care se reînnoieşte mereu la lectură. Vergiliu totuşi a socotit necesar să înalţe tonul şi să întrerupă uneori minuţia preceptelor tehnice prin episoade în care imaginaţia sa şi cea a cititorilor să se destindă fară a pierde complet din vedere subiectul: elogiul Italiei sau al primăverii; descrierea iernii scitice.

 

 

O evoluţie firească îl adusese pe Vergiliu până în pragul epopeii care se va numi ulterior Eneida. Poate că a ezitat în alegerea subiectului; niciunul dintre cele trei genuri epice pe care le tratau contemporanii lui nu i se potriveau întru totul: imitaţii după Homer sau mitologii alexandrine lipsite de actualitate şi emoţie, epopei istorice, contemporane chiar care lăsau prea puţin loc imaginaţiei poetice. Vergiliu voia să îmbine frumuseţea grecească cu spiritul naţional roman, să se cufunde în timpurile homerice şi să slujească gloria lui August. Vergiliu a făcut aşadar planul unei Eneide în 12 canturi, un fel de Odisee urmată de o Iliadă. După ce şi-a alcătuit planul lucrării, i-a tratat şi perfecţionat diferitele părţi oarecum capricios, după progresele documentării sale, dar mai ales după inspiraţie. Această tehnică de lucru i-a şi adus Eneidei o prospeţime de expresie rar aflată în „epopeile savante”.

Vergiliu trecea chiar şi în ochii anticilor, drept un miracol de erudiţie: cunoştea arheologie, istorie, religie, dar şi scrierile poeţilor greci şi latini.

Interesul dramatic al Eneidei e sporit de valoarea ei istorică. Contemporanilor le-a apărut ca o carte de Fapte ale poporului roman (Gesta populi Romani): titlu straniu dacă ne gândim la datele ei iniţiale şi la rafinamentele literare, dar justificat de preocuparea constantă a lui Vergiliu de a face din ea un poem naţional.

Folosind din plin ştiinţa şi bunul gust, Vergiliu îndeplinise condiţiile majore ale epopeii: amploare în naraţie, măreţie eroică, interes naţional. Dar Eneida n-ar fi scăpat de răceala pe care o degajă orice operă de acest fel când nu se sprijină pe un „sentiment epic” colectiv (ca Ramayana în India, poemele homerice şi Divina Comedie în Evul Mediu), dacă Vergiliu n-ar fi impregnat-o cu toată sensibilitatea sa, morală şi emotivă.

Odată cu apariţia Eneidei, Vergiliu a fost uns poet naţional şi egal al celor mai mari greci. Toată poezia latină, de atunci încolo, va depinde mai mult sau mai puţin de el. Niciunul dintre latini nu a avut o influenţă atât de puternică.

 

Precum lujerul sardonic eu să fiu şi mai amar
Mai sălbatic ca un brustur, fără niciun preţ să par
Ca o algă aruncată peste ţărmuri de talazuri
Dacă “an”nu socotisem ziua asta de necazuri

Bucolice, VII

 

Tags: Adina Gabriela Mustata, Adina Mustata, Cristian Bodnarescu, Cultura, filosofie, literatura, Publius Vergilius Maro, Vergilius, Virgil, Ziarul Zidul, Zidurile literare