EXCLUSIV

Autor: Stan PĂŢITU Junior

Îngrijitor text: Cristian Bodnărescu

 

Cinshpe-saispe latai

 

Îmi aduc aminte că…

Prin ’69, stăteam într-o garsonieră minusculă… într-un bloc situat „la Pache”, adică lângă rondul de la Izvorul Rece, aflat la întretăierea bulevardului Dimitrov cu bulevardul Republicii din Bucureşti. Aveam prietenă de trup şi suflet o balerină… de nota cinşhpe care îşi făcea „dansul” prin trupa unui teatru de revistă din capitală. Într-o zi mă trezesc cu ea la uşă însoţită de o prietenă de „nota şaişpe”:

 

- Iubi dragă (ăsta eram eu!), Zizi (să-i zicem aşa junei de nota şaişpe) are o problemă intimă tare delicată!

- Auleo! Să nu îmi spui că a rămas gravidă şi trebuie să facă vreo boacănă pentru „a scăpa de plod” că eu nu mă pricep şi nici relaţii cu doctori dubioşi n-am! Era în epoca de aur a „decreţeilor”, când fetele rămâneau parcă şi mai abitir gravide decât în alte vremuri istorice, aducându-şi astfel aportul „muncitoresc” la dezvoltarea demografică a scumpei noastră patrii socialiste.

- Iubi, Iubi! Stai, nu te pripi… Nu e vorba de nicio ilegalitate. Alta e problema… Eu ţi-o spun fără ocolişuri. Pe Zizeta o mănâncă tare la păsărică şi se jenează să mergă la doctor… Poţi să o ajuţi tu?

- Păi nu ştiu dragă cum? Eventual să o las în seama Doinei Scărpiniş să o scarpine, spun eu, vroind să fiu spiritual. Doina Cărpiniş, era o talentată dizeuză care cânta la restaurantul Ambasador, şi pe care, clienţii faimosului local o porecliseră Doina Scărpiniş…

- Măi Iubi dragă, ţie-ţi arde de glume! Nu-i vorba de niciun scărpinat, că ăsta poate să-l facă şi singură. Poate îi dai un sfat… că tu le ştii pe toate! Noi fetiţele de la balet suntem mai inocente… nu prea ştim multe.

- Mulţumesc pentru aprecieri, zic eu, umflându-mă-n pene. Zizica, roşie ca focul la faţă, stătea ruşinată, cu privirea în jos. Din când în când se mai atingea, ca din greşeală, utilizând colţul poşetei pe la părţile sensibile…

 

Domnul Misu

- Măi băiatule, nu mai chinui fata! Nu vezi că o mănâncă tare! Iar tu… nu mai face pe mironosiţa! Ia arată-i lu’ Iubi unde ai probleme!

Zizel fâstâcidu-se îşi ridică fustiţa, trage de chiloţel în jos şi îmi arată o bucăţică de Africă! Eu, cu o mină foarte serioasă, cu un ochi deschis şi cu unul închis, mă uit expert la bogăţia forestieră a domnişoarei de nota şaişpe.

- Mda, eşti cam iritată! N-oi fi având cumva lăţei?

- Ce-s ăia?

- Păduchi laţi!

- Auleo! Şi cum scap de ei, zise Zizi şi începând să plângă! Bine dispus, mă pune naiba şi încep să îi spun un banc tematic, fapt care a făcut-o pe tânăra domniţă suferindă să plângă în hohote. Eu sadic şi bravant continui: „Deci, de lăţei poţi scăpa în felul următor! Iei o cărămidă, o pisezi până o faci praf, apoi o amesteci cu alcool şi te ungi pe unde te mănâncă. Păduchii se îmbată şi se iau la bătaie cu cărămizi şi… până nu mai rămâne niciunul viu…” Zizi plânge, de se rupea „cămeşa” de pe ea!

- Hai măi fato, nu mai plâge ca o proastă, spune „Nota Cinşpe”… Iubi a vrut să fie spiritual, să te înveselească… Nu e nicio tragedie… Te scapă el de animăluţe!

- Cum o să mă duc acasă în halul acesta? Dacă află tata… mă omoaaaară!

Eu hoţoman, iau o lupă şi cu o figură de expert îi spun foarte serios să îşi dea jos chiloţeii! Executat! Într-adevăr, am constatat acolo foarte mulţi mişcători mişunând prin pădure! În cazul unui recensământ poate ar fi fost şi mai mulţi.

- Aşa e, dau eu verdictul… Pe-di-cu-lo-ză! Păduchi pubieni! De unde i-ai luat?

- De la… Mişu!

- Dar cine e Mişu?

- Mişu e actor la… Teatrul de…, în şopteşte „Nota Cinşpe”!

- Văleu! Şi el ştie?

- Nu cred… dar l-am surprins când se scărpina şi el! Nici nu mai vreau să-l văd! Şi iar începe să plângă-n hohote… Cum a putut să-mi facă una ca asta!?

 

 

Un viitor (fara latei)

 

Încercăm să linştim fata din nou, cu mângâieri, cu vorbe bune, cu exemple pozitive, cu speranţe de viitor, că deh, aşa trebuie să facă prietenii… încheind cu tradiţionalul „O să fie bine!”

- Chiar ziceţi că o să fie bine, spune ea printre sughiţuri. O să rămân recunoscătoare toată viaţa!

- Bine, să nu uiţi!

- Fac orice! Prietena mea se uită cam câş la ea… gândindu-se poate: De ce dracu am adus-o la Iubi al meu…?!

- Păi, zic eu foarte sigur pe mine, ar trebui nişte gaz şi… trece. Dar pentru asta trebuie să te râzi.

- Vai, şi… doare?

- Nu doare, doar ustură puţin.

- Bine, fac cum zici… Credeam că e mai complicat… Ai cumva o lamă?

- Desigur! Până te razi eu dau o fugă la caloriferistul blocului să fac rost de nişte gaz!

- Bine, mulţumesc!

 

 

Bunul samaritean

Îi dau o lamă nouă şi o trimit la baie să se radă. Eu, după gaz la Nea Cutare-caloriferistul… Când revin… găsesc fetele înveselite! Adio lacrimi! Îi dau gazul şi un cocoloş de vată… domniţa intră pudică din nou în baie. Auzim un ţipăt scurt şi din nou plânsete. Ne repezim în baie să-i ridicăm moralul…

- Au ce tare ustură, şi Zizi iar atinge cu vată câmpia proaspăt rasă. Biata martiră, începe să pufăie, să se schimonosească şi să danseze un fel de charleston, ca deh, d-aia era balerină la… (Ei, prea multe vreţi să ştiţi curioşilor la care teatru! N.a.) Sâsâie, pâsâie, gâfâie, ţipă, urlă, dar se freacă… cu mult elan tineresc. Eu cu prietena mea suflăm precum mistralul spre colinele dezţelenite ale montparnasului pentru a-i mai uşura usturimile. După o vreme se calmează, devine din nou veselă şi relaxată, se îmbracă, îmi dă un pupic pe frunte şi pleacă! Mission Accomplished! Eu, ca un bun samaritean, mă felicit că am putut să ajut un biet om aflat la ananghie.

 

***

 

 

Maimuţele din Valea Plângerii
A doua zi mă trezesc cu Zizi la uşă… Singură de data asta! Tot ruşinată şi cu privirea în pământ!
- Tot mă mai mănâncă… spune ea smiorcăindu-se! Dar nu sub burtică, ci între picioare…
Îi spun să dea jos textilele şi… să trecem la „aparate”! Iau lupa – că deh, abia aşteptam să fac cercetări mai amănunţite – şi încep să o studiez… Africa rasă ca-n palmă… dar în Valea Plângerii palmierii erau înţesaţi cu maimuţe!

 

- Păi trebuia să te razi şi „acolo”! Altfel nu trece… spun eu compătimitor.

- Păi nu pot, nu ajung, mi-e frică să nu mă tai! Am vrut să o fac acasă dar tata se rade cu aparat electric. M-am temut să nu rămână vreun lăţel (învăţase diminutivul! N.a.) prin sita maşinii şi să îşi facă mai apoi cuib în barba lui tata. Ar fi fost un dezastru! Mă omora! Şi apoi, nu aveam nici gaz…

- Şi ce propui, vrei să te rad eu?

- Nu ştiu… mi-e aşa ruşine!

- Păi atunci roagă-l pe Mişu, fac eu pe niznaiu.

- Nici nu mai vreau să-l văd. Mizerabilul! Mă gândesc că… oare nevastă-sa s-o fi scărpinând şi ea!?

- Ohoho, depinde de simbioza dintre ei! Deci ce propui…

- Păi dacă nu spui la nimeni te las să mă râzi!

Şi uite aşa, am pus-o pe un taburet… în cada de baie şi vorba formaţiei Phoenix: „Hei cancan, cu picioarele-n tavan…” şi am ras-o! Dansul cu gazul l-a mai executat o dată, plângând, ţipând, urlând, gâfâind, pufăind, sâsâind, ş.a.m.d. Iar eu eram de serviciu cu suflatul, şeful vânturilor… cu mistralul, foenul, crivăţul, briză… mai abitir ca un ventilator. Noroc că făcusem ceva înot pe vremuri şi stătem bine cu respiraţia diafragmatică. Fata s-a calmat şi pus fustiţa, mi-a dat un pupic pe frunte şi a plecat în pas maiestuos, legănându-se ca raţele… precum păşesc suratele balerine. Mi-a făcut cu ochiul, spunându-mi cu subînţeles că ne vom vedea într-o zi. Mi-a lăsat cadou chiloţeii pe marginea căzii de la baie. Cred că a vrut să scape de ei… ca să nu mai ducă vreun lăţel acasă!

 

***

 

 

Spectacol (fara latei)

 

Anii au trecut… „Nota cinşpe” m-a părăsit cu regrete… după ce s-a măritat cu un veteran italian locuitor al mafioticei Sicilii. Pe scrupuloasa Zizi nu am mai întâlnit-o „face to face” precum zice englezul, de la ultima bărbereală. Am văzut-o însă de câteva ori pe scenă dansând în spectacole de revistă. În sală era prea întuneric să-mi poată vedea privirea, iar telepatic nu puteam să-i trasmit ceea ce gândeam. În culise nu intram din principiu.

 

După un timp… eu am emigrat spre ţările calde şi uitată a fost această poveste pentru mai bine de patru decenii. Anul trecut am vizitat România. Ajung la Bucureşti in luna Septembrie 2009, dornic de cultura românească. Prea multe spectacole nu am putut vedea, deoarece încă nu se deschisese stagiunea teatrală. Bântuind prin capitală, în amintirea anilor tinereţii, cobor într-o după-masă de la Intercontinental – Piaţa Universităţii, pe fostul Bulevard 6 Martie, apoi o iau spre dreapta, pe Calea Victoriei către Piaţa Revoluţiei. Ajung la statuia „Ţepuşa cu cartoful înfipt în ea” – după cum este poreclită de cârcotaşi. Sincer să fiu, mie îmi place! În primul rând că e un fel de obelisc, şi toate capitalele care se respectă trebuie să aibă câte un obelisc. Vezi Washigton, Roma, Paris, Buenos Aires, ş.a.! Apoi, pentru că statuia e lucrată îngrijit, cu talent, de către sculptorul Constantin Ghilduş. Critici, răutăţi, invidii… la adresa ei? Cu duiumul! Dar câinii latră, caravana trece. C-aşa-i la noi la români! Cum faci un lucru bun sar zece egoişti să-l dărâme!

 

O iau spre Ateneu… Dau o privire lungă în zare spre hotelul Athenée Palace şi şoptesc în gând câteva versuri pe care le ştiam din anii studenţiei când eram stâlp de cafenea la braseria de la parter… „hai la atenepalace, /unde nouă mult ne place!…” Apoi, dau un ochi pe acoperişul Palatului Regal să văd de unde şi-a luat zborul „neanicu-geniulcarpaţilor”. Când să dau colţul de la Bibilioteca Centrală Universitară cu strada C.A. Rosetti… Bingo! Văd în dreapta mea, în piaţeta care se deschidea de la parcul Ateneu până la restaurantul Cina, o scenă în aer liber şi o mulţime de scaune albe de plastic aşezate în ordine pentru a-şi aştepta spectatorii. Văd afişe, şi un ecran enorm de televizor plasmă pe care rulau imagini explicative cu programul artistic al serii. Se desfăşura acolo Festivalul „George Enescu”, ediţia a XVIII-a. Ce minunată iniţiativă au avut organizatorii!

 

Neavând ce face, mă aşez pe un scaun marginal în aşteptarea spectacolului. În programul din acea seară: „Recital extraordinar Grigore Leşe”. Magnific. Aştept. Se adună lumea. Se ocupă toate scaunele, vine maestrul Leşe, ne uimeşte cu muzica lui arhaică… Superb spectacol! Mi-e sete/ Mă scol şi mă duc la un chioşc din apropiere să îmi iau ceva de băut. În aglomeraţia de acolo, îmi apare în faţă o doamnă cu o figură cunoscută. Moletă, pudrată, puţin ridată… cu buzele botoxate. Se uită şi dânsa la mine şi îmi zâmbeşte… O recunosc vag… Parcă seamănă la ochi cu „Nota Şaişpe”. Îi spun „sărutmâna”. Răspunde la salut.. E însoţită de un domn… Mă întreabă abia şoptit:

- Ce mai faci?

- Bine! Doamna Zizi?

- Da! Îmi mai reţii numele!? Ai memorie bună! Ţi-l prezint pe soţul meu, doctorul…

- Încântat de cunoştinţă! Îngaim eu…

- Nu te-am văzut de foarte mulţi ani. Pe unde îţi mai duci veacul? Mă întreabă Zizeta…

- Prin ţările calde, distinsă doamnă… răspund eu.

- Şi cum e pe-acolo, cald?

- Da! Destul de cald… Aproape ca-n Africa!!!

- Ei, nu te mai plânge… Sunt convinsă că nu duci lipsă de ventilator sau de un aparat de aer condiţionat!

Îşi ţuguie buzele şi suflă spre mine un jet de aer rece. Îmi face cu ochiul, îl ia pe doctorul-soţ de braţ, ambii îmi spun politicoşi „la revedere” şi se îndreaptă spre scaunele albe. Desigur, doamna se deplasează tot în pas maiestuos, legănându-se ca raţele… precum păşesc suratele balerine. De data asta însă… fără pupic pe frunte.

 

Stan PĂŢITU

1 aprilie 2011

Tags: Cristian Bodnarescu, Geo & Co, George Roca, latei, maimuta, monkey, O poveste cu latei, poveste, samaritean, satira, Stan Patitu, Ziarul Zidul, Zidurile literare