PREMIERĂ

Domnul va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul.– Isaia 2.4

US Navy şi războaiele din nordul Africii la începutul secolului XIX

 

Când scriu aceste rânduri mă gândesc cu tristeţe la vieţile ce sunt curmate în războiul din Libia, o ţară supusă la grele încercări de-a lungul veacurilor. În primul rând doresc să îmi exprim dezacordul pentru prezentarea unui conflict armat sub forma unui joc pe calculator sau a unui meci sportiv, în care sunt detaliate „punctele” obţinute de către părţi în lupta pentru victorie.

Imaginile obsedant reluate de către agenţiile de ştiri ale rachetelor de croazieră şi ale avioanelor de luptă decolând de pe portavioane generează o senzaţie de război purtat în stil „industrial” în care şeptelul sacrificat este format din oameni, deveniţi dintr-o dată „ţinte” ce trebuie să fie distruse. Nu sunt de acord cu regimurile totalitare. Nu am astfel de nostalgii, dar nici intervenţiile violente, uneori poate necesare, nu îmi sunt pe plac, fiindcă soluţia uciderii reprezintă întotdeauna eşecul în a purta negocieri şi în a obţine pacea prin alte mijloace.

Fiindcă implicarea Statelor Unite în acest conflict este directă şi fără echivoc, am căutat să identific şi alte evenimente în care puterea militară a republicii americane s-a desfăşurat în largul coastelor africane. În mod surprinzător am constat că înfiinţarea flotei de război, cunoscută sub numele de US Navy, a fost declanşată de un conflict localizat în partea de nord a Africii, în regiunea numită Maghreb ce reuneşte teritoriile Marocului, Algeriei, Tunisului şi Libiei.

În perioada secolelor XVI – XIX, în această regiune au activat o mulţime de negustori de sclavi şi de piraţi care atacau corăbiile civile, precum şi regiunile de coastă din zona Mării Mediterane, capturând şi comercializând în cuprinsul Imperiului Otoman sclavi provenind din Europa şi Africa. De aici şi numele de „Coasta Barbară” dată acestei regiuni dispuse pe coasta maritimă de nord a Africii.

Această „Coastă Barbară” nu reprezenta o entitate politică distinctă, ci era compusă din mai multe entităţi aflate sub conducerea paşei de Alger, a beiului Tunisiei şi a beiului de Tripoli, care la rândul lor se aflau sub suzeranitatea sultanului otoman, având însă o deplină libertate de acţiune. Atacurile frecvente asupra navelor civile din Mediterana aduceau grave prejudicii comerţului în regiune, fapt care conducea la necesitatea escortării de către vase de război, precum şi organizarea de sisteme de apărare împotriva raidurilor din regiunile de coastă maritimă ale Europei.

De-a lungul acestei perioade de peste 250 de ani, statele europene au încercat diferite metode de a reacţiona, între ele fiind şi aceea de a se plăti un „tribut” către entităţile de pe „Coasta Barbară”, cu scopul de fi protejate navele civile. De asemenea, s-a încercat dezvoltarea de vase de război performanţe, care să poată proteja convoaiele de corăbii ce traversau partea de sud a Mării Mediterane.

Din acest punct de vedere, tânăra republică americană, fondată relativ recent, mai precis în anul 1776, a fost confruntată cu o situaţie inedită, când în încercarea de a-şi dezvolta comerţul mondial a fost nevoită să se supună practicii tributului către entităţile Coastei Barbare. Problema era deosebit de dificilă, fiindcă la aceea dată Statele Unite se întindeau în principal de-a lungul coastei Oceanului Atlantic, iar rutele comerciale cu Orientul şi cu Europa de sud treceau obligatoriu prin partea de nord a Africii.

De aceea, într-o scrisoare trimisă de către George Washington către marchizul de La Fayette din anul 1786 se menţiona: „Într-o epocă atât de luminată şi de liberală, cum este posibil că marile puteri europene să se supună obligaţiei plăţii unul tribut anual către micile state de pe Coasta Barbară? Ar trebui să dispunem de o flotă capabilă să pună capăt unor astfel de practici pentru totdeauna.”.

Cert este că pentru început Statele Unite a trebuit să se conformeze practicii de răscumpărare a persoanelor capturate de către piraţi şi chiar să plătească tribut pentru a preveni astfel de atacuri, conformându-se astfel practicii statelor europene. Un lucru era cert şi anume că un conflict în regiune însemna o declaraţie de război împotriva Imperiului Otoman, care la acea dată era în mod necondiţionat sprijinit de către Franţa şi Anglia, principalele puteri ale Europei, ca mijloc de încetinire a expansiunii Rusiei şi Austriei către Europa de Sud şi de Sud-Est.

În cele din urmă situaţia a devenit de nesuportat şi în legea elaborată de către Congresul Statelor Unite din 1794, cunoscută şi sub numele de „Naval Act of 1794”, s-a dispus construirea şi înzestrarea primelor fregate militare, care aveau să fie utilizate ca escortă militară şi ca forţă de intervenţie contra pirateriei din Marea Mediterană. Astfel a fost constituită marină de război a Statelor Unite ale Americii, iar prima misiune de luptă de renume efectuată în afara teritoriului american s-a concretizat în bătălia de la Derne, Tripoli, din anul 1815, care a marcat sfârşitul celui de-al război cu Statele Barbare, primul fiind purtat în perioada 1801 – 1805.

 

 

Primul şi al doilea război dintre Statele Unite şi aceste sultanate au condus la sfârşitul practicii de plată a tribului şi la declinul pirateriei în Marea Mediterană prin implicarea în cele din urmă a puterilor europene prin intermediul Angliei şi Olandei. În felul acesta Statele Unite a reuşit să se impună treptat dar sigur ca putere maritimă mondială, fiind capabilă să poarte un astfel de război în teritorii aflate pe alte continente decât cel american.

De ce am adus vorba despre acest eveniment? Pur şi simplu fiindcă aş dori că implicarea Statelor Unite şi a puterilor occidentale din nou în această regiune să fie pe linia împărtăşirii valorilor democraţiei în întreaga lume. Sunt convins că idealurile ce au fost stabilite prin Declaraţia de independentă sunt deosebit de valoroase având condiţia ca ele să fie urmate de fiecare generaţie a celor ce sunt descendenţii direcţi ai acelei generaţii de excepţie ce a pus bazele naţiunii nord-americane.

Însă până când istoria va menţiona acest lucru, nu pot decât să deplâng fiecare viaţă care se stinge pe tărâm african în fiecare zi din acest conflict, fie că este vorba de arabi, berberi, europeni sau americani. Oare când vor înceta războaiele pe pământ? Când va înceta vărsarea de sânge? Îmi doresc din suflet ca acest lucru să fie cât mai curând, iar următoarele cuvinte să devină realitate: Domnul va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul.– Isaia 2.4

——————————————————————————————-

 

[1] United States Navy: http://en.wikipedia.org/wiki/United_States_Navy

[2] Barbary Coast: http://en.wikipedia.org/wiki/Barbary_Coast

[3] First Barbary War: http://en.wikipedia.org/wiki/First_Barbary_War

[4] Second Barbary War: http://en.wikipedia.org/wiki/Second_Barbary_War

[5] The End of Barbary Terror – America’s 1815 War Against the Pirates of North Africa, Frederick C. Leiner, Oxford University Press, Inc., 2006

[6] Marines’ Hymn: http://en.wikipedia.org/wiki/Marine’s_Hymn

 

 

Octavian LUPU

01 aprilie 2011

Bucureşti

Tags: Cristian Bodnarecu, Cultura, Expresia lui Geo & Co, George Roca, Istorie, Octavian Lupu, Ziarul Zidul