Am citit zilele trecute “Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler, unde la un moment dat zice aşa: “Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbraţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca asta de sticlă. Se sarută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum o dată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. [...] Nimeni nu s-a apropiat de mine să mă întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în câteva clipe în jurul meu era gol…”

Ciudat… am in faţa mea o pagină albă şi multe gânduri de vărsat pe hârtie, sau mă rog, pe ecran, despre acest subiect.

Îmi amintesc că  în manualele de psihologie exista capitole legate de identitatea eu-lui. Acolo se vorbeşte practic de trei componente ale aceluiaşi eu, adică noi, ca persoane umane, avem  trei înfăţişări: ceea ce suntem cu adevărat, ceea ce vrem să fim şi ceea ce vor alţii să fim şi să vadă la noi.

Felul în care ne vedem pe noi înşine nu coincide cu acela în care ne văd ceilalţi. Jung spunea că avem fiecare câte o „personă“ – mască sau aparenţă, prin care ne pre­zentăm în faţa lumii. Încercăm mereu – ascunzând ceea ce credem că nu merită să arătăm celorlalţi – să obţinem acceptarea celor din jur. Treptat ajungem, prin educaţie şi interacţiune cu restul, să credem că suntem aşa cum ne văd ceilalţi. Apoi, în funcţie de gradul nostru de toleranţă faţă de reacţiile ochiului public, ajungem să purtăm măşti şi faţă de noi înşine. Ajungem sa purtăm câte o mască diferită: una pentru şef, una pentru colegul care ne place, una pentru cel care ne displace, una pentru familia noastră, alta pentru prietenii noştri şi lista ar putea continua la infinit.

Cu toţii am auzit expresia că aparenţele înşeală. Probabil nu este întodeauna aşa, dar noi analizăm oamenii, şi mai grav, îi judecăm după ceva ce vedem, după aspectul fizic sau după cum ni se pare nouă că ar fi. Fiecare are o viziune personală asupra lucrurilor şi e bine să fie aşa, însă nu este mereu cea mai corectă. Facem adeseori greşeala de a ţine cont de părerea unui apropiat faţă de o anumită persoană sau situaţie, fără a ne convinge singuri. Mult prea uşor judecăm, mult prea lesne aparenţele ne captivează şi suntem tentaţi să ne transformăm într-o persoană care nici nouă nu ne place.

Există lucruri pe care le mascăm în mod inconştient; atât în faţa celorlalţi, cât şi faţă de noi înşine. Sunt temeri, complexe, probleme personale, care îl pot depăşi chiar şi pe cel care le poartă. Ele dau naştere unor reacţii de protecţie, iar acest camuflaj ne poate amăgi. Majoritatea purtăm maşti pentru a ne ascunde, pentru a rămâne nevăzuţi şi neatinşi de ceilalţi, poate tocmai pentru a deveni ce vrem să părem în faţa celorlalţi sau de multe ori chiar din frica de neacceptare. Pentru mulţi viaţa este un bal mascat iar masca obligatorie, iar eliberarea de mască aproape imposibilă …

Trăim într-o lume în care “a părea” valorează mai mult decât “a fi”. Lumea  răsplăteşte mai adesea aparenţele meritului decât meritul însuşi. Politeţea nu sugerează întotdeauna bunătate, echitate, complezenţă, gratitudine. Ea oferă însă aparenţele lor şi face să pară omul pe dinafară aşa cum ar trebui să fie pe dinăuntru.

Falsitatea poate cuprinde întreaga persoană, începând de la felul de a ne îmbrăca, de la accesoriile pe care le purtăm, până la gesturi, limbaj, comportamente propriu-zise pe care le imităm şi nu sunt deloc constructive. Ne creăm o imagine, pe care vrem să o vadă cei din jurul nostru şi majoritatea tindem să ne ascundem grijile după o mască acceptabilă de convenienţe socială. Nu renunţăm la măşti pentru că vrem să evităm criticile şi dezaprobarea care ar putea urma dacă ne sunt date în vileag adevăratele sentimente.

Aparenţa este ca un zid ce desparte lumea fiecăruia dintre noi, de lumea reală… avem tendinţa de a ne construi un adevărat zid în jurul nostru, zid menit să ne protejeze de viitoare posibile răni. Problema este că zidurile după care ne ascundem nu numai că protejează, dar ne şi izolează. Ajungem să ne simţim rupţi de relaţia după care tânjeşte natura noastră umană. Ajungem chiar ca nici măcar prieteni să nu ne mai facem, decât dacă punem în balanţă avantajele pe care ni le oferă prietenia acestora.

Am văzut în multe situatii că pentru a reuşi în lume, trebuie să părem nebuni sau să fiim şmecheri. Trebuie să ştim cum sa facem ca să ne placă lumea. Trebuie uneori să purtăm o mască, să jucăm un rol, să asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi.  Nu e uşor să-ţi clădeşti  o personalitate, nu e uşor să placi celorlalţi şi cu toţii ne dorim să fim iubiţi, însă nu cred că trebuie să ne asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi, doar ca să părem simpatici.

Nu putem trăi pe deplin decât cu inima deschisă. E drept că putem fi răniţi uşor, dar ce rost are să creăm ziduri în jurul nostru când şi aşa există tot mai puţini “luptători”.

Cred că important e să încercăm măcar să ne cunoaştem. Să ne programăm constant întâlniri cu noi înşine şi să vedem prin ce ape ne mai scăldăm. Da, se întamplă şi crize de identitate, şi trebuie să le rezolvam cum putem mai bine. Dar dacă avem exercitiul dialogului cu noi înşine, clar ne va fi mai uşor  iar după ce am ajuns la o concluzie, pasul următor este să ne asumăm ceea ce suntem. Căci dacă ne pitim după diverse măşti, nu rezolvăm prea multe, iar ştiinţa ne este perfect inutilă…

De ce-ar trebui să ne cunoaştem? Simplu. Ca să nu mai preluăm pasiunile altora şi să spunem că sunt dintr-o dată şi ale noastre. Ca să nu mai ajungem în locuri de muncă unde de fapt nu vrem să fim cu adevărat, unde nici măcar nu suntem apreciaţi şi dacă e să ne uităm cu atenţie, nici măcar salariul nu e cine ştie ce. Ca să nu ne implicăm în acţiuni care nu ne atrag în mod deosebit; pentru a şti cu adevărat cine suntem, ce ne dorim, ce ne pasionează, ce ne enervează şi aşa mai departe.

A fi sincer cu noi inşine este unul din cele mai mari daruri pe care putem să ni le facem. Sinceritatea ne eliberează de povara măştilor, de contabilizarea minciunilor, ne redă libertatea şi fericirea. Ne face neşantajabili, transparenţi, ne redă demnitatea. Poate că nu putem să fim mereu sinceri cu alţii (pentru ca ei nu ne permit, nu sunt pregătiţi iar noi încă nu ştim să fim sinceri făra să rănim sau să revoltăm) dar nu ne costă nimic să fim sinceri cu noi înşine. Dimpotrivă, câştigam totul. Ne despovărâm şi ne înseninăm, ne redobândim liniştea şi stabilitatea,  simţim că nu mai datorăm nimic în schimb,  putem onora pe cei din jur cu puterea noastră de a pătrunde şi recunoaşte faţetele adevărului şi ale realităţii.

Profesor psiholog Delia Palade

Tags: Aparente masti ziduri, Cristian Bodnarescu, Delia Palade, Ziarul Zidul, Zidul psihologic