(n. 15 ianuarie 1850, Ipoteşti, Botoşani – d. 15 iunie 1889, Bucureşti)

Se împlinesc 161 de ani de la naşterea poetului naţional, Mihai Eminescu, la 15 ianuarie 1850, în Ipoteşti-Botoşani. A studiat la Botoşani, avându-l profesor pe Aron Pumnul, la care a stat în gazdă şi având grijă de biblioteca acestuia, o cunoştea până la ultimul tom. A colaborat cu o trupă de teatru, la care s-a angajat ca sufleor şi copist. Debutul creaţiei sale l-a reprezentat apariţia poemului La mormântul lui Aron Pumnul, în 1866.

Creaţia lui Eminescu reprezintă o sinteză istorică de tradiţie popular-naţionalistă şi de cultură, concentrată într-o personalitate genială, cu o gândire şi cu o sensibilitate de acuităţi superioare. Personalitatea şi opera eminesciană sunt un produs caracteristic al epocii de după Revoluţia de la 1848. El era membru al revistei Junimea şi redactor al ziarului Timpul, ziar conservator, şi avea opinii personale atât în literatură, cât şi în politică, care depăşeau mentalitatea conservatoare a vremii, influenţat fiind de ideologia claselor dominante.

Mihai Eminescu atinge prin versul său culmea romantismului românesc şi cu forţa geniului ridică literatura naţională în context universal, alături de marii romantici, Heine, Byron, Victor Hugo sau Lermontov.

Eminescu a înţeles şi a valorificat aspiraţiile maselor, viziunea lor despre lume şi despre frumuseţe, a rămas aproape de năzuinţele şi bucuriile poporului.

Zoe Dumitrescu Buşulenga spunea în 1965: „Opera eminesciană definitivă nu e deloc vastă. Un volum cuprinde uşor toate poeziile publicate, altul poezia literară. Dar materialul de cunoaştere, de gândire, de lucrare poetică pe care s-a ridicat această operă este uriaş. Şi oricâte incursiuni s-au făcut şi se fac în acest material, totuşi treapta calitativă, suită de creator de la prelucrarea materialului brut la cristale desăvârşite care au rezultat, rămâne taina geniului său şi a muncii sale uriaşe, demiurgice. Un univers de idei şi sentimente înalte, puternice a constituit universul eminescian, şi din el se îmbogăţeşte şi astăzi şi mereu, gândirea noastră.”

Eminescu a dus o muncă neistovită de căutare a adevărului, o năzuinţă spre cunoaştere şi spre desăvârşire, ceea ce se reflectă în patosul existenţei lui şi în fiecare parte din opera lui. Opera lui e axată pe multiple, neîncetate încercări de cunoaştere teoretică a adevărului filosofic, etic, social, naţional. Ideologia lui a fost influenţată de filosofia lui Schopenhauer, filosof idealist german.

Personal, mi-au plăcut Scrisorile, sau satirele, publicate în 1881, primele patru integral, iar cea de-a cincea în 1890, postum. Îmi place în Scrisoarea I, de exemplu, descrierea marelui cercetător al adevărului în cărţi tainice, în numere şi în astre, un Dionis bătrân, parcă, a ajuns, lovit de neîncetatele obstacole ridicate în cale, dascălul, care ţine universul în degetul lui mic:

Căci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagă,

Noapte-adâncă a veciniciei el în şiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Aşa el sprijină lumea si vecia într-un număr.

Este un contrast între făptura lui umilă şi grotescă şi ideile întreţinute de creierul lui genial. E impresionant de asemenea tabloul creării şi a morţii lumilor, a sfârşitului universului, descriere influenţată de imnul creaţiei  din Rig Veda, pe care l-a luat ca model:

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Mi-a plăcut comparaţia lui George Călinescu, care în lucrarea sa Istoria literaturii române, asemănă universul înainte de crearea lumii, cu un dragon în stare de mulţumire vegetativă.

Eminescu, deşi influenţat de gândirea schopenhaueriană, care implicit presupune incursiunea în ideologiile orientale, budiste, hinduiste, adepte ale panteismului, a avut ca moştenire genetică credinţa creştin ortodoxă, de la care nu s-a abătut în creaţia sa. În poeziile sale, Eminescu utilizează timpul prezent, timp al curgerii, al vidului, un prezent etern, lipsit de semnificaţia istoriei. Timpul prezent este important, deoarece poate fi schimbat, timpul trecut trăit deja este irecuperabil pentru om, iar viitorul este legat de idealurile omeneşti. Acesta este timpul lui Dumnezeu, infinitul, care arată perfecţiunea, timpul creaţiei continue.

Viitorul si trecutul

Sunt a filei două fete

Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe.” (Glossa)

”Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,

Mii de fire viorie ce cu raza încetează,

Astfel, într-a veşniciei noapte pururea adâncă,

Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…(Scrisoarea I)

În poezia erotică, figura iubitei are o lumină şi căldură, şăgalnică, la începuturile creaţiei lui, mai târziu se împietreşte, devine solemnă si rece, iar motivul folosit frecvent este marmura, care sugerează frumuseţea îngheţată, ireală, fantomatică, ceea ce apare mai ales în Sonete.

În ultimii ani, începând cu anul 2006, a apărut şi s-a discutat mult despre corespondenţa între Eminescu şi Veronica Micle, iubirea vieţii lui, care a structurat publicul în două: pro şi contra dezvăluirii sentimentelor omului Eminescu. Decepţia continuă în dragoste i-a influenţat inspiraţia. Dragostea lui a fost senzuală, pribeagă, pasională, trăită total la momentul prezent şi continuu, neamestecată cu visul, dragostea lui devine vis în singurătate, visul începe  când dragostea s-a sfârşit.

Cum spunea Tudor Arghezi: „A vorbi de poet este ca si cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă, si să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă. Într-un fel, Eminescu este sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Fiind foarte român, Eminescu este universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.” (T. Arghezi, Cuvânt înainte la M. Eminescu, “Poezii”, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965, p. V).

După o viaţă tulburată, a murit răpus de boală, la 15 iunie 1889 la Bucureşti, fiind înmormântat la cimitirul Bellu, sub un tei..

Livia Daniela Mihăilă

Tags: Cristian Bodnarescu, Livia Daniela Mihaila, Mihai Eminescu, romanian poet, Spiritualitate romaneasca, Ziarul Zidul, Zidurile literare