Moliere, Jean- Baptiste Poquelin

Origini

În secolul al XVII-lea, teatrul tinde să devină, la Paris şi în câteva mari oraşe ale Franţei, ceea ce fusese în evul mediu: o instituţie socială, o pasiune colectivă. Meseria de actor începea să fie căutată într-un oraş mare ca Parisul, în care centralismul caracteristic monarhiei absolute în ascensiune atrăgea mii de provinciali.

În acest Paris al renaşterii teatrale a venit pe lume, în ianuarie 1622, Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut sub numele de Moliere. Familia Poquelin era originară din Beauvais; o familie de negustori în care meşteşugul de tapiţer-decorator se moştenea din tată în fiu. Jean Poquelin, tatăl aceluia care avea să fie Moliere, obţinuse în 1636 titlul de valet al regelui, în calitatea sa de furnizor şi meşter al curţii regale.

Împrejurările favorabile ridicării micilor burghezi pe o treaptă socială mai înaltă au determinat pe Poquelin să-şi dea fiul la învăţătură. A urmat patru ani (1636-1640) cursurile colegiului iezuit Clermont din Paris, a învăţat bine latineşte dar, nemulţumit de aristotelismul scolastic predat la colegiu sub numele de filosofie, a studiat lecţiile lui Pierre Gassendi, entuziast al lui Epicur şi deci al explicaţiei materialiste a lumii. Poquelin îşi ia licenţa în drept (1642) la Orleans.

Ilustrul teatru

Adevărata lovitură de teatru se dă în anul 1643 când, Poquelin fiul, înscris de curând în corpul avocaţilor parizieni, titular şi al funcţiei de valet-tapiţer la curte, transmisă de tatăl său în cursul unei deplasări regale în sudul Franţei, declară că renunţă la cariera burgheză pentru a se înclina teatrului.

Poquelin rupe relaţia cu tatăl său, mai ales că acesta ceruse şi obţinu partea de avere lăsată de mama sa. Astfel în 1643 a fost fondat Ilustrul teatru, a treia scenă pariziană din primii ani ai regenţei Anei de Austria.

Ilustrul teatru n-a îndeplinit menirea spre care îl chema numele său. A schimbat câteva locaţii, a jucat câteva din noutăţile repertoriului de atunci şi mai ales, datorită costurilor ridicate pentru costume, decoruri, lumânări, s-a înglodat în datorii. Se pare că Parisul nu a răspuns entuziasmului prin care Moliere, fraţii Bejart şi prietenii lor porniseră la drum. Rămânea însă provincia, străbătută de mai multe trupe ambulante, cea mai cu noscută fiind a lui Valleran-Lecomte, care sfârşise prin a se statornici la Paris. În anii aceia trupele de teatru se înmulţiseră. Viaţa lor mizeră dar plină de pitoresc a evocat-o scriitorul Paul Scorron (1651) în Romanul comic.

În primele luni ale lui 1645, Charles du Fresne, directorul uneia din companiile de teatru, ajunge la Paris unde voia să recruteze elemente noi. Ilustrul teatru, falimentar, hotărî să întărească trupa lui Du Fresne. După retragerea acestuia, prin încrederea colegilor săi, Moliere fu ales urmaş pe temeiul experienţei lui regizorale şi administrative de la Paris. Anii de provincie 1645-1659 au constituit adevărata ucenicie a lui Moliere în ale teatrului. A evitat centrele mici şi s-a instalat pentru mai multe stagiuni în oraşe mari, cu burghezie îmbogăţită prin manufacturi şi comerţ, ca Lyon şi Rouen. A pus accent pe observarea fizionomiilor şi ticurilor, a deprins dialectele locale, a urmărit mentalităţi şi pasiuni. Orizontul literar i s-a lărgit datorită repertoriului. Farselor populare şi literei dramatice le-a adăugat cunoaşterea comediei spaniole şi mai ales italiene.

Gloria

După adaptări de farse tradiţionale, adevăratul debut al lui Moliere ca autor comic are loc acum şi constă în amplele comedii de intrigă în versuri ca : Nechibzuitul (jucată la Lyon 1655) şi Dragoste cu toane (Beziers 1656), prelucrate după comedii italieneşti.

De la Rouen, unde poposise cu trupa în 1658, Moliere îşi pregăti cu grijă întoarcerea în capitală, dar nu o înapoiere umilă ci o reintegrare strălucită în viaţa teatrală a Parisului. A obţinut aceasta prin protecţia prinţului Coni, fost coleg la Clermont, care l-a recomandat lui Philippe D’orleans, fratele regelui şi astfel, trupa lui Moliere a debutat chiar la Louvre în octombrie 1658. S-a permis trupei să rămână în Paris şi a fost instalată în sala de recepţie a Palatului Petit-Bourbon de lângă Louvre. Acolo Moliere şi-a prezentat două comedii din perioada pariziană a activităţii sale: Preţioasele ridicole (1659) şi Încornoratul închipuit (1660). Actul unic al Preţioaselor ridicole are valoarea unei afirmări de principii: este cea dintâi operă a marelui comic scrisă pentru a denunţa şi îndrepta o plagă socială.

În 1661 apare cu o comedie eroică Don Garcia de Navarra, al cărei succes mediocru a fost compensat patru luni mai târziu cu succesul piesei Şcoala bărbaţilor, atât de actuală atunci prin pledoaria ei în favoarea unei educaţii realiste a fetelor, în relativă libertate, pentru a cunoaşte societatea.

În vara aceluiaşi an apare şi opera Pisălogii, comedie-balet, înveselită prin dansuri şi cuplete, ingenioasă creaţie, în a cărei descendenţă se situează şi Cântecelele comice ale lui Vasile Alecsandri.

Datorită protecţiei prin acordarea unei prime subvenţii, regele îl ţinea aproape pe Moliere. În schimb acesta lucra rodnic pentru distracţiile regale. La începutul lui 1664 i se jucase la Louvre farsa Căsătorie cu de-a silă.

 

Comedia Tartuffe

Comedia Tartuffe

La inaugurarea Palatului Versailles, Moliere scrie şi reprezintă piesa mitologică Prinţesa din Elida, caută cu acel prilej să strecoare şi o nouă comedie- Tartuffe, interzisă imediat după primele spectacole. Abia în 1669 cu preţul unui omagiu la adresa regelui, inclus în piesă, această comedie a putut fi înfăţişata liber la Paris.

Campania înverşunată împotriva operei Tartuffe adaugă invidioşilor forţe noi: Biserica, Parlamentul, toată reacţiunea catolică, grupate tainic în frăţia „ campania Sfântului Sacrament”. Tartuffe denunţa pe toţi făţarnicii cucernici, uşi de biserică în aparenţă, corupţi şi corupători. „ Nu se cuvine unui actor să facă oamenilor lecţii de morală”, apostrofa Lamoignor pe Moliere în 1667.

Între primul Tartuffe şi versiunea definitivă din 1669 s-au perindat la Palais – Royal alte câteva dintre cele mai valoroase creaţii ale marelui Moliere : Juan Don, Mizantropul şi Avarul.

Don Juan (1665) răspundea unei mode  care înmulţise în teatrul italian şi francez piesele inspirate de această figură legendară de seducător.

Mizantropul (1666) considerat de critica dogmatică a clasicismului drept cea mai bună piesă a lui Moliere, lăudată ca atare în Arta poetică din 1674 de către Boileau, a fost urmărită cu interes de scandal de către alţi contemporani pentru presupuse transpuneri dramatice ale amărăciunilor personale.

Avarul (1668) cea mai burgheză dintre comediile lui Moliere este localizată realist în Parisul cămătarilor, cu fii risipitori, din mijlocul veacului al XVII-lea. Piesa aceasta fixează o incontestabilă trăsătură a capitalismului de altădată, aspectul cămătăresc al acestuia, generator de avariţie sordidă prin nesiguranţa acestui gen de plasamente.

Din perioada aceasta de apogeu a creaţiei lui Moliere datează şi primele lui satire împotriva medicilor : Amorul medic (1665) şi Medicul fără voie (1666).

Pentru curtea regală, care se cuvenea cultivată în continuare cu un scut împotriva detractorilor, Moliere pregăteşte pastorala Melicerta şi actul Sicilianul sau Amorul pictor, momente ale unui bogat balet al muzelor din iarnă 1666-1667; apoi în 1668 comedia Amphitryon cu îndrăzneţe aluzii la amorurile regale în momentul în care începea „domnia” Marchizei de Montespan.

În ultimii ani de viaţă, deprimat din cauza bolii precum şi de năruirea propriului cămin, Moliere n-a mai scris decât pentru necesităţile scenei sale pariziene.

Marchiza de Montespan

Omniprezentul Moliere

Moliere şi-a depăşit contemporanii nu numai prin realism şi combativitate critică nemaiîntâlnite în comedie, dar şi prin artă. Gloria naţională a lui a stârnit veleităţi de emulaţie în străinătate: Holberg în Danemarca, Moratin în Spania, Congreve, Goldoni , toţi şi-au propus să fie „molieri” ai patriei lor.

La noi, Moliere a fost unul dintre marii comici străini frecvent traduşi şi intens jucaţi pe scenă. De când elevii de la Gheorghe Lazăr i-au reprezentat Avarul în versiunea lui Erdeli în 1818 şi mai ales după cele patru volume de Opere publicate între anii 1955-1958, mai toate piesele lui Moliere au fost traduse şi montate.

„Poetica”lui Moliere izvorăşte din practica , din întreita activitate de autor, actor şi director de trupă, din munca istovitoare care-l va duce, din etapă în etapă, spre un sfârşit prematur. În seara de 14 februarie 1673, la cea de-a patra interpretare a Bolnavului închipuit, Moliere se simte rău şi este transportat acasă. O hemoragie îl face să se stingă după câteva ore. Văduva sa Armande obţine, după multe greutăţi autorizaţia de a-l înmormânta, dar numai în timpul nopţii şi fără liturghie. Biserica nu l-a iertat nici după moarte pentru satira sa.

Adina Gabriela Mustaţa

Tags: , , , , , , , , , , , , , , ,

Lasa un raspuns.