Cristian BODNĂRESCU
(I) D E M O N I I S T I N G H E R I
Adio!
Şi vocea brutală din sanctuar
a spart cristelniţa paradisiacă.
Eram într-un răsărit macabru,
al sublimei noastre deveniri.
Peste nori timpul nostru intens trecea.
Albastrul uşor pălea
în contopirea cu imensul alb al cerului,
atingând porţile zeilor.
Noi le deschidem uşor
impresionaţi de zorii unei zile fragede.
Duiosul vânt văratic
unduia infinitul în care domneam,
peste timp şi spaţiu.
Un colţ de soare,
în trainica noastră împărăţie,
unde un el şi o ea au atins infinitul celest.
Descifrând taina neantului am auzit:
„Doar noi mereu vom fi,
doi demoni stingheri în a infinitului miraje.
Mult timp vom colinda de-a pururi,
tu frumosul meu Domn
ţinându-mă în braţe
vom zbura pe a norilor cale”.
(II) E T E R N U L S Ă R U T
Încet ochii mi-i deschid şi te zăresc.
Lin apa lacului freamătă atunci când
buzele ni se contopesc într-un etern sărut.
Doar noi doi suntem,
am păcălit Tatăl timp care a uitat de noi.
Ne-am clădit Universul nostru,
din iubire şi speranţe.
Încet mă ridic cu tine-n braţe
şi-n parcul luminat paşii ni se pierd.
O pată de întuneric apare,
ea se măreşte şi te înghite.
Mă ridic,
spre ea mă arunc
pentru a veni cu tine.
„Să nu mă uiţi şi a ta voi fi”.
Tatăl timp ne-a uitat,
însă întunericul infinit a venit după tine.
Haide să fugim,
te aştept să vii în vechiul cimitir,
acolo spiritele noastre se vor uni.
(III) D E C E P L E C I ?
Sinistrul ceas miezul nopţii îl cântă.
Te zăresc la marginea porţii,
ai venit emoţionată,
pentru a păcăli întunericul şi mintea.
Spre tine mă îndrept şi de mână eu te iau.
Paşii noştri printre morminte ni se pierd,
spre cărare.
În braţe pe banca uscată eu te ridic,
iar buzele-mi îţi sorb lacrima cristalină
ce din frumosu-ţi ochi se prelinge.
Ai venit la întâlnire,
la întâlnirea sufletelor noastre.
În vis tu m-ai chemat
şi acum împreună
zburăm peste tot şi toate,
cu un frenetic echilibru…
Frica am depăşit-o,
trupul mi l-ai luat însă în vis
nimeni nu-mi poate lua chipu-ţi angelic.
În această lume suntem doar noi doi,
de-a pururi.
Din zbuciumu-ţi vocea de cenuşă îmi spune:
„Trebuie să plec.
Nu mai simt nimic acum,
mă întorc la imensul gol din mine.”
Dar rămâi!
Lângă mine,
razele pale ale lunii
ocrotesc nemuritoarele noastre suflete
în curtea cimitirului,
în visul nostru fără de sfârşit…
De ce pleci?
(IV) V A L S DE VARĂ
A venit ziua…
ziua în care ne căsătorim.
În giulgi,
treptele castelului le cobor cu emoţie,
casa sufletelor noastre.
Spre capela cimitirului cu alai de tineri poeţi
eu mă duc
iar pletele noastre de vânt besmetic
ne sunt luate.
Cuvântul damnat eu îl şoptesc şi atunci…
atunci
din întunericul necuprins
trupul tău în alb voal răsare,
la miez de noapte.
Florile nopţii pălesc atunci când
frumuseţea ta morbidă renaşte
şi buzele-ţi sfios mă cheamă.
La vals eu te invit
şi spinii florilor din tălpi sânge-ţi varsă
în duiosul nostru vals de vară.
Clopotul vechi bate
şi spre capelă de mână noi pornim.
Trecem printre manechinele pale
ce ne însoţesc la unirea noastră nocturnă…
Preotul rosteşte cuvinte neînţelese
şi sânge picură
din ochii albi ai gargoililor
ce ne stau de veghe.
Se opreşte,
a venit momentul
în care trebuie sărutată mireasa.
Încet îţi ridic negrul voal
şi frumosul chip de moartă
pare să-ţi întipărească
nemuritoarea frumuseţe
în sufletul meu.
(V) A D I O
Valurile tomnatice ale mării de apoi te cheamă înspre mine.
Încet te prelingi din soarele-lună ce răsare deasupra necuvintelor.
Trupu-ţi dezvelit înjunghie funebrul cuvânt care mă cheamă spre tine,
spre zări…
Deschid ochii şi aievea în faţa mea răsari.
Suntem din nou tineri şi frumoşi,
cuprinşi de boarea de argint a noului răsărit.
Simt cum sufletu-ţi etern sălbatic mă învăluie odată cu vântul spre larg.
Chemarea către corabia viselor mă cheamă spre tine perpetuu.
„Tu vei pleca, vei dispărea din nou?
Cum putem să păstrăm această clipă de-a pururi?
Nu vreau să ne despărţim,
este totul atât de frumos…”
(VI) V O C E A D I N S A N C T U A R
Împreună,
sufletele noastre păşesc în corabia de iubire şi visare,
ele pornesc spre larg.
Am atins nemurirea preţ de o clipă.
Peste nori timpul nostru intens trecea.
Eram într-un răsărit macabru,
al sublimei noastre deveniri.
A
D
I
O
Şi vocea
brutală
din sanctuar
a spart
cristelniţa
paradisiacă…
—————————————————————
Cristian BODNĂRESCU
Aranjare text: George ROCA
Iaşi
25 iulie 2010
Nota critică
Poemul Alpha nu se derulează firesc, pentru că se petrece într-o dimensiune atemporală. De fapt, sfîrşitul poemului poate fi dedus din titlu, pentru că Alpha reprezintă opusul Adioul-ui care marchează finalul şi previzibilul deznodământ al acţiunii. Poemul foloseşte două non-culori, alb şi negru. Sunt multe teme grafice gotice care folosesc această combinaţie.
De ce titlul poemului nu este Omega? Pentru că acţiunea nu va epuiza niciodată eterna clipă a începutului. Timpul, acţiunea, trecerea, evoluţia şi tot sensul vieţii sunt inferioare; şi asta graţie clipei, atunci când personajele poemului se ating. Glasul preotului îşi pierde valoarea, lumea devine o iluzie (folosirea repetată a cuvântului păcălire în sensul iluziei). Nuntaşii devin sângerii, însă mireasa dispare. Există un crud adio care marchează finalul poemului. Un zgomot care sparge feeria paradisului. O moarte! Un mister…
Poate că poemul este ciclic, poate începe de la final, unde Adio devine Alpha, şi poemul renaşte pentru a fi reînţeles.
Cât priveşte structura lui, în poemul Alpha am sesizat inversarea ordinii fireşti între subiect şi verb, pentu a accentua importanţa imaginii, a cadrului static în pofida dinamicului. Poemul este construit din imagini, el este foarte greu de înţeles şi poate fi pătruns doar de un om cu viziuni profunde.
Cristian Alexandrescu
Tags: Alpha, Alpha mega-elegie, Cristian Alexandrescu, Cristian Bodnarescu, Cultura, Expresia lui Geo & Co, George Roca, Iasi, poezie, poveste, Spiritualitate romaneasca, ziarulzidul.ro, Ziarul Zidul, Zidurile literare
Frumoasa creatie. Interesanta viziune. Am constatat, de asemenea, ca versurile de la inceput “Eram într-un răsărit macabru,
al sublimei noastre deveniri. Peste nori timpul nostru intens trecea” se repeta la finalul elegiei, indicand o ciclicitate a procesului de transformare, a sentimentelor si trairilor sufletesti la care se face referire in text.