Cristian BODNĂRESCU

(I)   D E M O N I I   S T I N G H E R I

Adio!

Şi vocea brutală din sanctuar

a spart cristelniţa paradisiacă.

Eram într-un răsărit macabru,

al sublimei noastre deveniri.

Peste nori timpul nostru intens trecea.

Albastrul uşor pălea

în contopirea cu imensul alb al cerului,

atingând porţile zeilor.

Noi le deschidem uşor

impresionaţi de zorii unei zile fragede.

Duiosul vânt văratic

unduia infinitul în care domneam,

peste timp şi spaţiu.

Un colţ de soare,

în trainica noastră împărăţie,

unde un el şi o ea au atins infinitul celest.

Descifrând taina neantului am auzit:

„Doar noi mereu vom fi,

doi demoni stingheri în a infinitului miraje.

Mult timp vom colinda de-a pururi,

tu frumosul meu Domn

 ţinându-mă în braţe

vom zbura pe a norilor cale”.

 

(II)   E T E R N U L   S Ă R U T

Încet ochii mi-i deschid şi te zăresc.

Lin apa lacului freamătă atunci când

buzele ni se contopesc într-un etern sărut.

Doar noi doi suntem,

am păcălit Tatăl timp care a uitat de noi.

Ne-am clădit Universul nostru,

din iubire şi speranţe.

 Încet mă ridic cu tine-n braţe

şi-n parcul luminat paşii ni se pierd.

O pată de întuneric apare,

ea se măreşte şi te înghite.

Mă ridic,

spre ea mă arunc

pentru a veni cu tine.

„Să nu mă uiţi şi a ta voi fi”.

Tatăl timp ne-a uitat,

însă întunericul infinit a venit după tine.

Haide să fugim,

te aştept să vii în vechiul cimitir,

acolo spiritele noastre se vor uni.

(III)   D E   C E   P L E C I ?

Sinistrul ceas miezul nopţii îl cântă.

Te zăresc la marginea porţii,

ai venit emoţionată,

pentru a păcăli întunericul şi mintea.

Spre tine mă îndrept şi de mână eu te iau.

Paşii noştri printre morminte ni se pierd,

spre cărare.

În braţe pe banca uscată eu te ridic,

iar buzele-mi îţi sorb lacrima cristalină

ce din frumosu-ţi ochi se prelinge.

Ai venit la întâlnire,

la întâlnirea sufletelor noastre.

În vis tu m-ai chemat

şi acum împreună

zburăm peste tot şi toate,

cu un frenetic echilibru…

Frica am depăşit-o,

trupul mi l-ai luat însă în vis

nimeni nu-mi poate lua chipu-ţi angelic.

În această lume suntem doar noi doi,

de-a pururi.

Din zbuciumu-ţi vocea de cenuşă îmi spune:

„Trebuie să plec.

Nu mai simt nimic acum,

mă întorc la imensul gol din mine.”

Dar rămâi!

Lângă mine,

 razele pale ale lunii

ocrotesc nemuritoarele noastre suflete

în curtea cimitirului,

în visul nostru fără de sfârşit…

De ce pleci?

(IV)   V A L S   DE   VARĂ

A venit ziua…

ziua în care ne căsătorim.

În giulgi,

treptele castelului le cobor cu emoţie,

casa sufletelor noastre.

Spre capela cimitirului cu alai de tineri poeţi

eu mă duc

iar pletele noastre de vânt besmetic

ne sunt luate.

Cuvântul damnat eu îl şoptesc şi atunci…

atunci

din întunericul necuprins

trupul tău în alb voal răsare,

la miez de noapte.

Florile nopţii pălesc atunci când

frumuseţea ta morbidă renaşte

şi buzele-ţi sfios mă cheamă.

La vals eu te invit

şi spinii florilor din tălpi sânge-ţi varsă

în duiosul nostru vals de vară.

Clopotul vechi bate

şi spre capelă de mână noi pornim.

Trecem printre manechinele pale

ce ne însoţesc la unirea noastră nocturnă…

Preotul rosteşte cuvinte neînţelese

şi sânge picură

din ochii albi ai gargoililor

ce ne stau de veghe.

Se opreşte,

a venit momentul

în care trebuie sărutată mireasa.

Încet îţi ridic negrul voal

şi frumosul chip de moartă

pare să-ţi întipărească

nemuritoarea frumuseţe

în sufletul meu.

 

(V)   A D I O

Valurile tomnatice ale mării de apoi te cheamă înspre mine.

Încet te prelingi din soarele-lună ce răsare deasupra necuvintelor.

 Trupu-ţi dezvelit înjunghie funebrul cuvânt care mă cheamă spre tine,

spre zări…

Deschid ochii şi aievea în faţa mea răsari.

Suntem din nou tineri şi frumoşi,

cuprinşi de boarea de argint a noului răsărit.

Simt cum sufletu-ţi etern sălbatic mă învăluie odată cu vântul spre larg.

Chemarea către corabia viselor mă cheamă spre tine perpetuu.

„Tu vei pleca, vei dispărea din nou?

Cum putem să păstrăm această clipă de-a pururi?

Nu vreau să ne despărţim,

este totul atât de frumos…”

(VI)   V O C E A   D I N   S A N C T U A R

Împreună,

sufletele noastre păşesc în corabia de iubire şi visare,

ele pornesc spre larg.

Am atins nemurirea preţ de o clipă.

Peste nori timpul nostru intens trecea.

Eram într-un răsărit macabru,

al sublimei noastre deveniri.

A

D

 I

O

Şi vocea

brutală

din sanctuar

a spart

cristelniţa

paradisiacă…

—————————————————————

Cristian BODNĂRESCU

Aranjare text: George ROCA

Iaşi

25 iulie 2010

Nota critică

Poemul Alpha nu se derulează firesc,  pentru că se petrece într-o dimensiune atemporală. De fapt, sfîrşitul poemului poate fi dedus din titlu, pentru că Alpha reprezintă opusul Adioul-ui care marchează finalul şi previzibilul deznodământ al acţiunii. Poemul foloseşte două non-culori, alb şi negru. Sunt multe teme grafice gotice care folosesc această combinaţie.

De ce titlul poemului nu este Omega? Pentru că acţiunea nu va epuiza niciodată eterna clipă a începutului. Timpul, acţiunea, trecerea, evoluţia şi tot sensul vieţii sunt inferioare; şi asta graţie clipei, atunci când personajele poemului se ating. Glasul preotului îşi pierde valoarea, lumea devine o iluzie (folosirea repetată a cuvântului păcălire în sensul iluziei).  Nuntaşii devin sângerii,  însă mireasa dispare. Există un crud adio care marchează finalul poemului. Un zgomot care sparge feeria paradisului. O moarte! Un mister…
Poate că poemul este ciclic, poate începe de la final, unde Adio devine Alpha, şi poemul renaşte pentru a fi reînţeles.

Cât priveşte structura lui, în poemul Alpha am sesizat inversarea ordinii fireşti între subiect şi verb, pentu a  accentua importanţa imaginii, a cadrului static în pofida dinamicului. Poemul este construit din imagini, el este foarte greu de înţeles şi poate fi pătruns doar de un om cu viziuni profunde.

Cristian Alexandrescu

 

Tags: Alpha, Alpha mega-elegie, Cristian Alexandrescu, Cristian Bodnarescu, Cultura, Expresia lui Geo & Co, George Roca, Iasi, poezie, poveste, Spiritualitate romaneasca, ziarulzidul.ro, Ziarul Zidul, Zidurile literare