Dimensiunea relaţional-valorică a personalităţii

Se spune că noi, oamenii, îi admirăm întodeauna pe cei puternici, ne lăsăm fascinaţi de cei intelegenţi, dar preferăm să ne încredem în cei ce au caracter.
Caracterul, o dimensiune relaţional-valorică, este cel care oferă expresia întregii noastre personalităţi, făcând referire în primul rând la valorile morale. El reprezintă aşadar profilul psihomoral al individului şi se reflectă cel mai pregnant în faptele de conduită, dar şi în relaţiile persoanei cu semenii săi.
Caracterul nu este înnăscut, aşa cum este temperamentul, ci se formează de-a lungul vieţii ca urmare a integrării individului într-un sistem de relaţii sociale, prin interiorizarea valorilor promovate de familie, grup de prieteni, societate, dar şi prin însuşirea unor modalităţi de comportament. Cu alte cuvinte, suntem în mare parte răspunzători de trăsăturile noastre caracteriale.
În formarea trăsăturilor de caracter un rol important îl are familia, ea este cea care instituie copilului: valori, norme de conduită, modele de comportament, dar şi stiluri de interacţiune cu semenii. Pentru formarea caracterială a copilului nu este important doar ceea ce spun părinţii; ci mai ales ceea ce fac aceştia. Copilul învaţă mai ales prin observaţie, se modelează în funcţie de caracteristicile părinţilor şi asta deoarece ei reprezintă persoanele semnificative din viaţa lui. Nu în zadar se spune că „prin ochii copilului” putem vedea nu numai cum este el de fapt, ci mai ales cum îi sunt cei care l-au crescut.
În formarea acestor trăsături intervin şi alţi factori, putem spune la fel de importanţi, cum ar fi: mediul şcolar, grupul de prieteni, dar şi mediul social. Integrat în aceste relaţii, copilul găseşte un sistem de norme, valori şi modele de comportament la care caută să se adapteze şi pe care şi le va asuma selectiv, în funcţie de recompensele sau sancţiunile grupului. Dacă sunt aprobate de grup, va avea tendinţa de a se conforma şi a le respecta; dacă dimpotrivă, sunt dezaprobate, le va evita sau poate chiar le va respinge.
Făcând o analiză structurală a caracterului s-au identificat două componente ale acestuia şi anume: una orientativă (atitudinea) care exprimă orientarea persoanei spre atingerea unui scop /obiectiv, dar şi una executorie (trăsăturile de voinţă) care asigură trasnspunerea în fapt a intenţiilor cât şi mobilizarea resurselor personalităţii individului pentru a face faţă solicitărilor.
Aceste două componente pot cunoaşte grade diferite de dezvoltare, astfel că: atunci când vorbim de o dezvoltare a componenţei orientative, individul ştie ce trebuie să facă, dar nu are impulsul voluntar de a duce la bun sfârşit cele exprimate ca intenţie; în schimb, dacă vorbim de o dezvoltare a componentei executorii, individul are un caracter dominat de voinţă însă, mai puţin preocupat de orientările atitudinale.
Trăsăturile de caracter pot fi determinate prin observarea obiectivă a comportamentului unui individ. Deoarece acestea exprimă moduri constante, stabilizate de conduită şi nu comportamente întâmplătoare, accidentale sau situaţionale, nu am putea spune de exemplu despre o anumită persoană că ar fi zgârcită doar pentru că, într-o anumită împrejurare, am observat că îşi drămăluieşte banii cu o mai mare atenţie decât o facem noi. Dacă observăm însă că acest comportament este repetat indiferent de situaţie, ba chiar nejustificat, atunci observaţia noastră este îndreptăţită.

Teorii şi piramide

Ca şi în cazul trăsăturilor motivaţionale, şi cele caracteriale sunt organizate într-un sistem bine structurat. Dacă în primul caz vorbim despre o piramidă a trebuinţelor cum ar fi cea realizată de A. Maslow, în aceeaşi măsură am putea vorbi şi despre una a trăsăturilor caracteriale. Aceasta ar cuprinde în vârf trăsăturile esenţiale (dominante) cu gradul cel mai mare de generalitate şi pregnanţă, trăsături uşor de identificat, iar spre bază trăsături din ce în ce mai particulare. Placând de la această tipologie a trăsăturilor am putea realiza portrete caracteriale celor din jurul nostru, observând astfel şi diferenţele idividuale. Dacă pentru o persoană trăsătura dominantă ar fi altruismul, pentru o alta aceasta este una periferică, prea puţin exprimată în comportament şi mult mai greu de identificat.
Descrierea tipurilor caracteriale a constituit de-a lungul timpului un punct de atracţie nu numai pentru domeniul psihologiei ci şi pentru numeroşi autori ai literaturii române şi universale. Primele portrete caracteriale le găsim în vechea scriere din Grecia antică, denumită „Caracterele”, o scriere a filosofului Teofrast, un elev al lui Aristotel. Două milenii mai târziu, în anul 1688, aceasta este tradusă de moralistul francez La Bruyère şi republicată prin “Caracterele” acestuia din urmă.
“Caracterele” sau “Moravurile veacului” (Les Caractères ou Les mœurs de ce siècle), reprezintă o culegere de scurte piese literare ce ilustrează spiritul secolului al XVII-lea, în unele caractere La Bruyère denunţându-i pe impertinenţi, grosolani, palavragii, orgolioşi, linguşitori.
Dacă Teofrast descrie „tipuri ideale”, evidenţiind trăsăturile dominante, La Bruyère creează portrete mai complete, făcând referire şi la stilul de viaţă, înfăţişare etc. El nu inventează personaje sau tipuri, ci le creează din ceea ce observă în jurul său; el oferă astfel o oglindă a numeroaselor aspecte ale vieţii sociale specifice acelui secol şi, într-o anumită măsură, tuturor timpurilor.

psiholog Delia Palade

Tags: A. Maslow, Caracterele, Caracterul, Cristian Bodnarescu, Delia Palade, La Bruyère, Les Caractères ou Les mœurs de ce siècle, Moravurile veacului, Teofrast, tipuri ideale, ziarulzidul.ro, Ziarul Zidul, Zidul psihologic