Cu mila lui Dumnezeu, în 1989 s-au redeschis uşile Sfântului nostru lăcaş.

Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat, nu ne-am urât: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.

Sunt născut în nordul Moldovei. Cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului nostru Agafanghel şi cu mila lui Dumnezeu, timp de opt ani am găsit în  această parohie pacea sufletească şi totodată susţinere de la enoriaşii acestei parohii.

Amintindu-ne de grelele timpuri ale regimului comunist, fiind închisă în anul 1962, Sfânta Biserică timp de 27 de ani nu a mai funcţionat. Creştinii noştri drept credincioşi deseori parcurgeau distanţe mari pe jos iarna pe frig,  mergând în satele apropiate, unde funcţionau bisericile, dovedindu-şi prin aceasta marea lor dragoste faţă de Dumnezeu.

Cu mila lui Dumnezeu, în anul 1989 s-au redeschis uşile Sfântului nostru lăcaş.

Neuitându-ne la regimul comunist, consătenii noştri aflându-se în alt stat cu altă limbă nu şi-au pierdut limba şi obiceiurile de român moştenite din strămoşi, de care fapt mă bucur.

Limba românească a fost menţinută în Biserică şi şcoală, acest fapt întâlnindu-se rareori în Ucraina.

Foarte bine s-au păstrat, după spusele bătrânilor, obiceiurile româneşti în parohie, cu predilecţie în satul nostru.

Colindele, urăturile, ziua hramului, dansurile tradiţionale româneşti şi obiceiurile Sfintei Biserici au fost păstrate.

Unul dintre luptătorii pentru menţinerea românismului este preşedintele asociaţiei românilor din raionul Tatarbunar, domnul Nicolae Iacob Moşu, asociaţia numindu-se:,,Valul lui Traian”.

Preot Nicodim Caraus

-2005-

Nicodim Cărăuş, vârf de lance în mări învolburate

Cu deosebită plăcere păstrez amintirea prietenului Nicodim, preotul care mi-a oferit găzduire o noapte în satul Borisovca. În mijlocul nopţii se arată turnurile mari şi albe ale Bisericii construită în stil gotic neamestecat cu altele moderne. Ele se completează armonios cu parcul Bisericii, în mijlocul căruia răsare o fântână arteziană, vegheată de privirile neânsufleţite ale copiilor ce privesc liniştea din trupuri statuare. Peisajul este însufleţit de apariţia tânărului Nicodim, un romantic păstor îmbrăcat în neagră mantie duhovnicească, peste care pletele-i mari îi curg şiroaie.

Părintele Nicodim Cărăuş slujeşte prin voia Domnului la Biserica ,,Cuvioasa Parascheva”, Borisovca. Slujbele şi le ţine în limba română, în ciuda ameninţărilor pe care le primeşte şi a marii presiuni exercitate de sistemul bisericesc ucrainean, care doreşte să îşi impună limba. Acest om şi păstor este mult iubit de oamenii satului, de români, care îi apreciază toate eforturile şi realizările pe care acesta le-a avut legate de Biserică. Renovarea  şi îmbunătăţirea stării Bisericii l-au costat pe părinte starea de sănătate. La această Biserică au fost schimbaţi mai mulţi preoţi, fără o anumită justificare.  Părintele Nicodim Cărăuş a reuşit şi încă reuşeşte să rămână preot aici, în ciuda marii presiuni ucrainene.Nu de puţine ori a primit scrisori de ameninţare, părintele adresându-se poliţiei, care nu a făcut prea multe, ele continuând să fie scrise de aceeaşi persoană.

Omul Nicodim Cărăuş trăieşte în curtea Bisericii împreună cu familia sa,  formată din soţie şi cei trei copii.Căsătorit la doar 20 de ani, Nicodim a avut grijă timp de 11 ani de zile atât de familia sa, cât şi de cele preasfinte.

Iată ce ne transmite un om minunat, cu un suflet de aur:

Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.

Cristian Bodnărescu: Descrieţi cultura românească şi credinţa românilor din satul Borisovca, situat în raionul Tatarbunar, din regiunea Odesa.

Nicodim Cărăuş: Domnule Cristian, multstimate oaspete al satului nostru şi totodată al bisericii noastre al cărei nume îl poartă pe cel al Preacuvioasei Maici Parascheva, cu bucurie duhovnicească sunt bucuros să am ca oaspeţi în lăcaşul nostru sfânt pe fraţii noştri români de la: Botoşani,  Dorohoi şi Iaşi, care ne-au adus mare bucurie în ziua sărbătorii satului nostru, Sfânta Cuvioasa Parascheva şi ne-au încălzit sufletele prin muzica tradiţională românească pe care au cântat-o şi care a fost primită cu mare bucurie de săteni.

Cristian Bodnărescu

(2005)

-Va urma-

Al. Florin ŢENE

Pornind de la finitudinea condiţiei umane, Nietzsche caută să redescopere „cărarea pierdută” către empireu. În lucrarea „Werke” filozoful caută un simbol prin care să înţeleagă „sensul religios” ca un reazem supranatural. Reinodând firul din prima perioadă a creaţiei sale, în care zeii greci îşi găsiseră loc în omagiile sale, Nietzsche consemnează în „Amurgul idolilor” dorinţa de întoarcere a lui Dionysos, aceasta constituindu-se ca un testament: „Nu cunosc un simbolism mai înalt decât acest simbolism grec, cel al cultului dionisian”.

Filozoful abandonează armele revoltei sale contra zeilor la poalele miticului Olimp. Aura de „teologie negativă” (cum scria Heidegger în „Nietzsche” Gunter Neske Verlag, Pfullingen, 1961, Zweiter Bând, p. 348), pentru gândirea nietzscheană, a însoţit tot timpul mersul gândirii sale. Acesta prin lucrările lui din anul 1888 a pregătit preschimbarea „teologiei negative” în “teologia pozitivă“, ce ne aduce în plin plan contradicţia nietzscheniană, ce trece de la „asfinţitul zeilor” la pregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor. Perceput ca demolator de idoli, ca oponent faţă de tradiţia culturală, ca iconoclast faţă de orice autoritate spirituală în afară de aceea a spiritului propriu, Nietzsche ridică statui în opera sa altor idoli noi.

Karl Jaspers în lucrarea sa „Nietysche.Einfuhrung în des Verstandnis seines Philosophierens” (Berlin und Leipzing, 1936) preciză că trăsătura fundamentală a gândirii lui Nietzsche „autocontrazicerea”, a îndepărtat de multe ori din logica multitudinilor exegeze ideea că, în numele pasiunii pentru contradicţii şi antiteze,autorul  „Naşterii tragediei” va căuta să-şi imagineze, după „amurgul zeilor”, cum va arăta „răsăritul zeilor” noi.

Ştefan Zweig vedea în fostul profesor de filologie clasică de la Universitatea din Basel „un geniu al întorsăturilor, al contrazicerilor violente” (Tolstoi. Nietzsche, Bucureşti, Editura Cugetarea, f.a., p. 182), pe motivul că acesta se complace, în jocul instabil al negaţiei şi afirmaţiei, dar şi în luxurianta proliferare de antinomii. Autorul volumului „Clipe astrale ale omenirii” explica evoluţia gândirii lui Nietzsche de la contestarea zeilor la nostalgia lor. Evoluţia gândirii acestuia a fost sinuoasă, bogată în neaşteptate fiorduri, cu drumul segmentat de mai multe etape.

Trăsătura etapelor lui Nietzsche a stârnit dispute în rândul comentatorilor săi. Karl Jaspers, în monografia dedicată lui Nietzsche, împarte evoluţia cugetării lui în trei perioade:

1. perioada încrederii în cultură şi genii (până la 1876)
2. perioada încrederii pozitiviste în ştiinţă (până la 1881)
3. perioada elaborării unei „noi” filosofii impregnate de viziunea profetică a filosofului (până la sfârşitul lui 1888)

Dincolo de latitudinea capricioasă a paradoxurilor şi aforismelor proteice, gândirea lui Nietzsche, în esenţa şi configuraţia ei intimă, ascunde disponibilităţi aparent nebănuite de conformism, de blândă regrupare a motivaţiilor în jurul unor noi centre de autoritate după ce, cu obstinaţie, le contestase, rând pe rând, pe cele dinaintea sa. Acest joc al contrastelor îşi face prezenţa printr-un ritm constant în operă sa. În prima perioadă a creaţiei sale, Nietzsche se evidenţiază prin devoţiunea şi extazul faţă de „genii” şi „idoli”.

Trecând de la o extremă la alta, Nietzsche nu aboleşte definitiv perspectiva credinţei în zei, ci doreşte să spulbere numai credinţa în anumiţi zei, cei cărora el le-a declarat „război”. În „Amurgul zeilor”,după încântarea produsă de priveliştea idolilor dărâmaţi, Nietzsche inserează capitolul „Ce le datorez anticilor”, în care apelează la un zeu, străvechiul Dionysos, chemându-l să protejeze viaţa, să simbolizeze voinţa de viaţă printr-o „doctrină a misterelor” în care „durerea este sanctificată. (Friedrich Nietzsche, Werke. Klassiker Ausgabe, Band I-VIII, Alfred Kroner Verlag, Leipzig, f.a., p. 198). El susţine în „Anticrist” că civilizaţia a decăzut pentru că s-a lăsat subjugată într-o perioadă îndelungată de religia creştină şi în acest interval de timp n-a mai creat un alt Dumnezeu: „Aproape două mii de ani şi nici un alt dumnezeu nou.”

Imaginea unei civilizaţii secătuită de o religie bolnavă reprezintă, după Nietzsche, un „spectacol pentru zei”. Dar pentru care zei? Pentru cei care „apun”, sau pentru cei care „răsar”? Evident, pentru cei care răsar, deoarece subliniază mai departe Nietzsche, „steluţa mică, jalnic de mică, care se numeşte Pământ, merită poate singură, din pricina acestui caz ciudat, un interes divin, o privire  dumnezeiască” (F. Nietzsche, Werke, p. 257). Această „metafizică de artist” are în centrul ei un Dumnezeu învestit cu acele trăsături pe care filosoful le rezervă zeilor „adevăraţi”, meniţi să le ia locul celor „falşi”:  „un dumnezeu-artist, total lipsit de scrupule şi amoral, pentru care creaţia sau distrugerea , binele sau răul, sunt manifestări ale capriciului şi suveranităţii sale, care se descarcă, în crearea lumilor, de zbuciumul plenitudinii sale şi de prisosul ei, de durerea contrastelor acumulate în el însuşi”. (Ibidem, Band I, p.36). Acest zeu evocat nu este altul decât Dionysos, zeul grec pe care în faza finală a lucrării „Ecce homo” Nietzsche îl va opune divinităţii creştine, căruia îi va închina stihuri: „Ditirambi către Dionysos”, şi cu al cărui nume filosoful însuşi îşi va semna scrisorile în anii de eclipsă mintală. Revolta lui contra miturilor până când a văzut o posibilă instaurare a unei mitologii noi, în care zeii nu se mai nasc pe înaltele olimpuri, ci pe postamentul propriei lui filosofii, împrumutând chiar aura biografiei lui spirituale.

Aşa cum sugerează, fără modestie, în lucrarea sa „Ecce homo”, devorat de optica megalomană a ultimilor ani ai vieţii, ani cruzi de boală, filosoful dorea să se erijeze el însuşi în idol, în profet, care să vestească o nouă eră a culturii umanităţii. Precum, mai târziu la noi, M. Beniuc ce se erija în toboşarul vremurilor noi. În „Amurgul idolilor”, scria despre sine: „Am dat umanităţii cea mai profundă carte pe care o are, al meu Zarathustra, şi se consideră, fără nici o ezitare, ultimul discipol al filosofului Dionysos şi dascălul eternei reîntoarceri.” (F. Nietzsche, Werke, Band VII, p.14) În timp ce îl demolează pe Socrate, acest despotic logician care destramă înţelepciunea instinctivă, uşa unică prin care filosofia greacă de până la Nietzsche privise lumea; paradisul fanteziei, pedepsit de biciul silogismelor, îngheaţă sub veghea nemiloasă a raţiunii. Dialectica optimistă a lui Socrate distruge muzica tragediei.

Combătându-l pe Rousseau, Nietzsche consideră că, de la natură, omul posedă o fire demonică, predestinată pentru tragic, că el este implacabil sortit să interpreteze veşnic pe scena lumii rolul personajului tragic. Simbolul lui Prometeu, învingătorul zeilor, exprimă la filosof sensul etic al pesimismului, o justificare a eternei suferinţe, o imagine a zădărniciei condiţiei umane, faţă de orice speranţă sau dorinţă de ameliorare este fără rost şi care impune întotdeauna un tragic sacrificiu.

Al. Florin ŢENE

Iunie, 2009

Sfântul Arsenie Boca

Porunca

Eram într-o călătorie shamanică lângă unul din Ghizii mei spirituali (cărora le sunt mai mult decât recunoscător, nu atât pentru dragostea, grijă, îndrumarea Lor, cât pentru infinita lor răbdare. Nu sunt o prezenţă confortabilă pentru nimeni, iar cel mai dificil este pentru mine, ca eu trebuie să mă suport tot timpul). A apărut o prezenţă maiestoasă, îmbrăcată în sutană neagră de călugăr.  Mă aşteptam la un dar special şi…. teapă! Ordin, fără comentarii! Pelerinaj: mormântul Sfântului Părinte Arsenie Boca.

Misiunea

Am învăţat pe pielea mea (şi multe a îndurat săraca!), că orice proiect extraordinar  organizat pe puncte  şi termene clare şi precise, când e vorba de spiritual, nu ţine. Cum spunea o foarte dragă prietenă… Lasă lucrurile să se întânple!….. Pentru mine asta e una din înjurăturile cele mai…..

Dar aşa am făcut acum. Şi lucrurile s-au potrivit admirabil, totul venind în mod optim către mine; informaţiile, ajutorul şi mijloacele de transport. Doar că toate astea m-au ajutat până… cam la 10 km de mănăstire.  Şi într-o zi fierbinte de iulie, cu aer uscat şi soare dogoritor, pe un drum în pantă ascendentă, cu picioarele tremurând şi cu umerii învineţiţi de cureaua sacoşei, scăldat în “sucul propriu”, cu praf în gură, în ochi şi în alte locuri care nu pot fi numite cu decenţă; suiam biruitor ca soldaţii lui Mao, în Marşul cel lung.

Dar ştiam că….. era ceea ce trebuie să ofer eu, era sacrificiul şi efortul meu pentru ceea ce trebuia să primesc. Umila mea ofrandă!

Am pătruns pe poarta mănăstirii aproape cu o stare de discernământ alterată, cu imagini care-mi tremurau în faţa ochilor şi cu gânduri care-mi alergau nebuneşte prin cap; fără să mai ştiu cu precizie nici cine sunt, nici ce caut acolo. Tremurul incontrolabil al chinuitelor mele picioare a devenit vibraţia necontrolată a întregului trup. Şi eu mergeam neabătut înainte, cu ultimile fărâme de voinţă repetându-mi minunatele mele îndemnuri mobilizatoare: “Eu nu voi pierde acest război, ei nu-l vor câştiga! În timp de război şi revoluţie, bărbatul nu are drept la slăbiciune şi viaţă personală! Bărbatul în luptă primeşte duritatea diamantului şi strălucirea acestuia! Benseremos!”

Singura explicaţie şi justificare care mi-o găsesc astăzi este: Rău de tot m-a bătut soarele în cap!

Mormântul lui Arsenie Boca

Apogeul

Chiar în momentul în care am făcut primul pas în perimetrul cimitirului mănăstirii, am simţit cum toată durerea din fiecare os şi fibra musculară a corpului meu s-a scurs brusc în pământ, şi eu am rămas …… Era o senzaţie de curăţenie şi puritate. Mintea şi ochii mei primiseră o claritate absolută. Am aprins lumânări pentru cei apropiaţi, şi imediat s-a făcul loc gol la mormântul Părintelui. Am îngenunchiat şi am atins lemnul crucii. Şi m-am blocat. No, ce să-i spun?  Nu venisem de fapt să-I cer nimic. Iar dacă-i pomeneam de dorinţele mele cele mai arzătoare, erau….… mai degrabă, motive de excomunicare şi afurisenie pentru majoritatea religiilor lumii. Hm!

M-am adunat şi i-am spus că ştie mai bine decât mine de ce sunt acolo şi de ceea ce am trebuinţă.  Şi voi primi tot ceea ce mi se va da, necondiţionat, cu recunoştinţă şi cu iubire. Atât! Şi un fior vag şi subtil pe care l-am simţit în tot corpul.

Am mers apoi la peşteră şi totul era minunat şi pur. O tânără familie s-a oprit o clipă trecând pe lângă mine, iar bărbatul mi-a zâmbit cald şi sincer ca unei vechi cunoştiinţe. Aşa l-am perceput şi eu  şi  i-am zâmbit ca răspuns. Când coboram înapoi spre mănăstire, m-am întâlnit din nou şi din nou ne-am zâmbit. Am ieşit pe poarta mănăstirii cu sentimentul: Ceea ce trebuia făcut, s-a făcut!

Eram pregătit cu izopren pentru că în călătoria shamanică mi s-a spus că trebuie să stau de veghe o noapte acolo. Dar simţeam că totul a fost….săvârşit. Am interogat prin mijloace specifice (faceţi şi voi un curs, dacă vreţi să ştiţi cum se face),  dacă am primit ceea ce trebuia şi dacă pot să plec. La ambele întrebări, răspunsul a fost pozitiv. Am zăbovit încă câteva minute pe o înălţime din apropiere, şi am văzut tânăra familie pe care o întâlnisem, urcând într-o maşină serioasă, cu numere de Bucureşti. Dar bărbatul, înainte de a urca la volan, s-a oprit câteva secunde, m-a privit lung şi m-a salutat abia perceptibil din mişcarea capului; aşa, ca unei vechi cunoştinţe.

M-am gândit plin de admiraţie şi respect la femeile care locuiau acolo, care-şi dedicaseră tinereţea şi frumuseţea unei vieţi austere şi pline de privaţiuni. Respect şi  încerc să înţeleg toate opţiunile semenilor mei. Mă  tem insă că nu o să reuşesc niciodată!

 Epilog

De atunci a trecut un timp. Nu foarte mult, dar habar nu am de ce a trebuit să fac acel pelerinaj şi nici ce am primit. Ceea ce ştiu cert este că am primit ceva minunat.

Binecuvântat fie Păstrătorul tuturor tainelor!

Revoluţionarul de profesie

Adam se plimba prin grădinile Edenului chinuit de întrebarea ce poate avea Eva sub frunză. Şi dintr-odată iluminat de o idee năstruşnică, s-a aşezat la pândă la o cotitură a cărării, cu un par gros în mâini. Şi când a trecut Eva, a dat… cu sete, drept în creştet. A privit femeia căzută pe cărare, a mers şi a ridicat frunza. A făcut ochii mari şi cuprins de o profundă şi inexprimabilă mirare, s-a frecat nedumerit pe cap şi a constat: ”Hmm… Unde dai şi unde crapă!”

De foarte multe ori se întâmpla ca rezultatele acţiunilor noastre să nu fie nici pe departe aşa cum ni le-am imaginat, cum am intenţionat sau am visat. Uneori  poate fi ceva cu adevărat pozitiv.  Rar acest fenomen;  dar totuşi se poate, precum cei care au săpat o fântână sau o groapă pentru latrină şi au dat de un zăcământ de petrol sau o comoară îngropată. În majoritatea cazurilor nici nu poate fi vorba de aşa ceva.

Alienarea poate fi  individuală sau a unor grupuri mici de oameni, iar de suferinţă au parte doar cei implicaţi direct şi cei foarte apropiaţi, sau poate fi colectivă; caz în care pot să se bucure de consecinţe marile colectivităţi, clasele sociale, naţiunile şi chiar continente întregi.

Găsim toate aceste forme aproape în toate aspectele vieţii noastre şi în ştirile din mass media. Uneori pot fi amuzante dacă nu eşti direct implicat, precum elevii care au reuşit la bacalaureat şi au căzut la contestaţie, cei care au votat cu entuziasm şi acum îşi smulg părul, cei care s-au căsătorit cu ochii strălucind de fericire şi s-au vindecat ulterior.

Cu adevărat problematică este insă alienarea colectivă, care crează suferinţe pe spaţii mari; pentru o sumedenie de oameni şi pentru timp îndelungat. Că au fost altceva intenţiile Bisericii Catolice de a răspândi  şi a veghea minunata religie a iubirii, creştinismul, în cele 4 puncte cardinale. Iar consecinţele……  inchiziţia, misionarismul, cruciadele şi conqistadorii, care au dus suferinţa şi moartea  în toată lumea cunoscută. O altă idee îndrăzneaţă şi generoasă a fost comunismul, care promitea să aducă fericire tuturor. Iar statisticile vorbesc de 40- 60 milioane de victime. (Aşa că, dacă cineva are o idee nobilă şi promiţătoare, să facă bine să se abţină).  Îmi vine să cred în adevărul proverbului  “Nici un bine nu va rămâne nepedepsit!”

Se pare că acelaşi fenomen este pe cale să se producă în percepţia publică cu Uniunea Europeană şi cu moneda Euro.

Insă dacă avem luciditatea şi sinceritatea necesară, trebuie să admitem că toate lucrurile există şi se desfăşoară cu voia sau permisiunea lui Dumnezeu. Imposibil de spus de ce, pentru că El nu lucrează cu sistemele de gândire umane, şi viziunea Sa este de o amploare pe care, cu toată modestia, nici eu şi cred că nici unul din contemporanii mei nu au cum să o perceapă.  Însă prin consecinţele cele mai profunde ale sale, alienarea ne poate revela o parte, chiar minusculă, a Marii Măiestrii a lui Dumnezeu. Şi mai ales, ne rezolvă definitiv marea  contradicţie existentă  în gândirea umană, antinomia dintre liber arbitru şi predestinare. Şi nici nu se poate mai simplu, noi facem ce vrem şi iese cum vrea El!

 Eu personal nu-mi pierd speranţa că îl voi convinge într-o zi, chiar pentru 5 minute, să facem schimb de roluri!

Emil

Autori: Zach Colick şi Octavian Lupu (adaptare pentru România)

Sursa: Your West Valley, preluat de Confluente Romaneşti

Dacă nu ştii cine eşti, atunci cineva va profita de tine- Roger Couillard

De multe ori ne-am gândit că pentru a ne ruga şi închina lui Dumnezeu este necesar să mergem la o anumită biserică sau într-un anumit loc unde se desfăşoară servicii divine de închinare. Nimic mai fals! De curând am avut ocazia să citesc despre un mod inedit de a oferi oamenilor ocazia de a se ruga lui Dumnezeu. Este vorba despre un pastor, pe nume Roger Couillard, din Surprise, Arizona, care s-a gândit să vină în întâmpinarea omului grăbit şi lipsit de timp în a mai căuta pe Dumnezeu. Mai precis, Roger Couillard şi-a demarat lucrarea de păstorire a sufletelor prin a plasa o pancartă pe care scrie „Te poţi ruga aici şi acum!” pe maşina să parcată în fiecare zi de luni, marţi şi vineri între orele 10:00 – 13:30 la marginea drumului în vecinătatea unei intersecţii principale din localitatea El Mirage.

Am putea spune că acest pastor a ales o modalitate neaşteptată de a-şi pierde timpul pe marginea şoselei. Dar lucrurile nu stau aşa, fiindcă întrebat despre rezultatele pe care le-a obţinut, el a declarat: „Multe persoane sunt doritoare să se oprească să se roage, deoarece au diferite nevoi urgente, iar bisericile nu sunt totdeauna deschise pentru a-i primi.” Cel mai adesea persoanele interesate de rugăciune doresc să obţină călăuzire pentru probleme legate de locul de muncă, familie sau diferite chestiuni de ordin spiritual la care nu găsesc răspuns.

Pastorul Couillard a ales acest mijloc de a a-şi ajuta semenii tocmai fiindcă există o mulţime de cazuri urgente, care nu necesită amânare. De aceea, celor doritori el le oferă câte o broşură intitulată „Care este identitatea mea în Isus Hristos”, ce cuprinde şi informaţii de contact pentru cei ce doresc să-l contacteze pe pastor şi în alte ocazii.

Citind această relatare şi urmărind materialul video ataşat, m-am gândit cum ar fi ca un preot sau un pastor din România să încerce o astfel de metodă. Poate nimeni nu i-ar da atenţie. Poate ar fi considerat un excentric sau o persoană cu „probleme”, fiindcă aşa este specificul nostru în a evalua acele lucruri pe care nu le cunoaştem şi ni se par bizare.

Oricum, chiar şi în Statele Unite o astfel de abordare a fost cu totul inedită, fiindcă în loc să mai stea să aştepte ca oamenii să vină în casa de rugăciune, acest slujitor bisericesc a ales să iasă în întâmpinarea celor ce au nevoie, acolo unde aceştia se găsesc. Nu citim în Evanghelii că Domnul Hristos mergea prin toate cetăţile şi satele din Galilea, Iudeea şi Samaria, vorbind cu toţi cei interesaţi? Sau că El discuta cu oricine era doritor indiferent de locul unde s-ar fi aflat?

Fântâna de la marginea cetăţii nu era un loc nepotrivit, răscrucea de drumuri nu era lăsată la o parte, piaţa publică nu era neglijată, astfel că în orice loc posibil Domnul Hristos căuta să vină în ajutorul oamenilor acolo unde se aflau ei. Prea mult s-a bătut monedă pe o religie care îi strânge pe credincioşi în casele de rugăciune, în timp ce ogorul lumii zace în paragină şi neglijat de toţi aşa-zişii lucrători.

Fenomenul diminuării frecventării bisericilor şi adunărilor va deveni tot mai accentuat, indiferent că ne place acest lucru sau nu. Modelul de închinare se schimbă de la o epocă la alta, însă cine este dispus să ţină cont de acest lucru?

De ce să ne fie teamă să spargem tiparele ce nu mai funcţionează? De ce să rămânem închistaţi în scheme care nu mai sunt de actualitate?

Închinarea la colţ de stradă nu este ceva nou, fiind un lucru cunoscut în vechime. Folosirea Internet-ului pentru a-i conduce pe oameni la Dumnezeu nu ar trebui să ne şocheze, fiindcă avem un contact mai profund decât într-o adunare publică în care individul devine doar un obiect topit în mulţime.

Vanitatea omenească se hrăneşte cu tot ce este senzaţional şi are o nuanţă de popularitate, dar când este vorba de a face o lucrare cu un suflet de fiecare dată, mai toţi „lucrătorii plătiţi” se dau la o parte. Prin urmare, aş dori că exemplul lui Roger Couillard să fie urmat şi de alţii dintre cei care aparţin breslei „păstorilor de suflete”. Cu siguranţă că atunci religia ar deveni mult mai practică şi mai apropiată de nevoile reale ale oamenilor, fiindcă adevărata sfinţenie are nevoie doar de persoane care sunt capabile să aducă puritatea Cuvântului în viaţa de zi cu zi. Felicitări pastorului Roger Couillard şi fie că exemplul său să ne dea de gândit!

Schiţa de studiu asupra cărţii apocalips

Autor: Octavian Lupu

Îmi dau seama încă de la bun început că am ales un subiect deosebit de controversat atunci când am decis să-mi exprim mai multe cugetări pe marginea lecturii cărţii biblice a Apocalipsei. Mai întâi, doresc să nu te îngrijorezi când citeşti acest document profetic, fiindcă în traducere liberă „apocalips” înseamnă nimic altceva decât „descoperire”, fără a se induce în vreun fel o tentă „horror” aşa cum se întâmplă în cazul producţiilor cinematografice ce poartă acest gen de titlu.

Doresc doar să te apropii prin căldură şi sensibilitate de acest material fascinant ca subiect şi formă de expresie, pentru a putea într-un fel sau altul să înţelegi mesajul ce ne-a fost transmis în formula lui cea mai elementară. Astfel, scopul cărţii Apocalipsei nu este cel de a-ţi satisface în vreun fel curiozitatea asupra evenimentelor viitoare, ci mai degrabă de a te motiva să rămâi de partea binelui indiferent de situaţiile şi confruntările de care ai parte de-a lungul vieţii, având perspectiva glorioasă a venirii Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Prin urmare, cartea Apocalips, la fel ca Evangheliile, se constituie ca un manifest ce îţi este adresat pentru a-ţi pune toată încrederea în Dumnezeu şi de a fi consecvent în mărturisirea adevărului înaintea întregii lumi.

Pe de altă parte, cu siguranţă că există anumite evenimente istorice la care se face referinţă, perspectiva fiind însă una cosmică, plină de simboluri ce se cer descifrate, ele dezvăluind conflictul ireconciliabil dintre bine şi rău, precum şi lupta pentru supremaţie mondială de-a lungul veacurilor. Astfel, ai ocazia de a vizualiza ca într-o proiecţie computerizată forţele ce îşi dispută întâietatea, aflate în spatele „cortinei” evenimentelor aşa cum le învăţăm din cărţile de istorie sau le urmărim prin buletinele de actualităţi.

Să vorbim acum despre structura cărţii, care de la început relevă o dinamică deosebit de complexă a evoluţiei subiectului luptei dintre Hristos şi Satana, existând mai multe reveniri ce amplifică ceea ce deja a fost exprimat, dar cu toate acestea rămânându-se pe făgaşul derulării suitei de evenimente esenţiale ce conduc spre momentul venirii Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Este ca şi cum ai merge cu automobilul pe o anumită şosea şi ai avea ocazia să observi bornele kilometrice ce îţi indică drumul parcurs şi cât a mai rămas până la destinaţia finală.

Astfel, se începe cu apelul de întoarcere la adevăr adresat celor şapte biserici, după care urmează deschiderea cărţii cu şapte sigilii, care la rândul lor sunt urmate de sunetele celor şapte trâmbiţe. Mai departe, se revine din felurite unghiuri asupra temei centrale a luptei dintre bine şi rău prin reliefarea unirii dintre forţele răului sub forma triadei dragon – fiară – profet mincinos împotriva lui Hristos şi bisericii Sale. Iar la final se poate observa cum această coaliţie nelegiuită este nimicită prin cea de-a doua venire a lui Hristos şi de începerea judecăţii divine. Imaginea de încheiere este apoteotică prin descrierea simbolică a capitalei Împărăţiei lui Dumnezeu, mai precis a Noului Ierusalim, fiind lansată invitaţia de a rămâne de partea lui Hristos pentru a putea avea parte de această lume veşnică.

Prin urmare, este vorba despre o carte adresată doar unei „generaţii finale”? Despre un mesaj „hieratic”, ascuns până la „vremea sfârşitului” ca în cartea lui Daniel? Nu s-ar putea spune acest lucru, fiindcă preambulul cărţii este clar prin adresarea mesajului către orice om. De aceea, dincolo de înţelegerea progresivă pe care o vei dobândi prin studiu şi cercetare atentă, pot spune că Apocalipsa conţine un mesaj universal valabil, iar încleştarea cu triada mincinoasă anterior menţionată face parte din lupta zilnică a fiecărui om ce se încrede în Dumnezeu, indiferent de perioada istorică la care ai putea face referinţă.

De fapt, în cuprinsul cărţii Apocalipsei se poate vorbi de o proiectare asupra prezentului pe care îl trăieşti a evenimentelor finale ale marii lupte dintre bine şi rău. De aceea, prin lectura acestei cărţi devii imediat implicat în acest conflict, având îndemnul de a rămâne ferm în credinţa pe care trebuie să o ai în Isus Hristos, fapt materializat prin respectarea poruncilor Sale şi deopotrivă prin mărturisirea publică înaintea întregii lumi.

Mai departe, schiţa acestei cărţi urmează structura unei drame antice având un prolog, mai multe secvenţe de dialoguri demarcate prin imnuri de laudă, sau ode, iar în final un epilog cu enunţarea învăţăturii şi concluziei. Prologul este realizat de către apostolul Ioan, care are rolul de povestitor al acestei descoperiri extraordinare, relevând locul şi timpul când a primit acest mesaj:

Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos. În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte, şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea.

Urmează „dialogul” dintre diferitele personaje, protagonistul fiind de regulă Domnul Hristos, iar alteori biserica Sa. Antagonistul este reprezentat de către Satana prin intermediul simbolului dragonului, precum şi prin diferite alte entităţi malefice dintre care se remarcă cea denumită prin termenul Fiară.

Conflictul este construit pe tema luptei dintre protagonist şi antagonist, cu biruinţa finală a cauzei binelui şi adevărului. Pe parcursul mai multor „acte”, poţi vedea cum acest conflict se amplifică dobândind noi valenţe, pentru ca în final să asişti la zguduirea întregii lumi şi a întregului univers.

Episoadele sunt următoarele:

1. Protagonistul adresându-se „armatei” sale, adică bisericii.

2. Protagonistul deschizând cartea cu şapte sigilii ale evenimentelor viitoare.

3. Protagonistul lovind pe antagonist prin intermediul forţelor anunţate să atace prin cele şapte trâmbiţe de război.

4. Antagonistul contraatacând împotriva armatei protagonistului, adică a bisericii.

5. Antagonistul realizând coaliţia triadei dragon – fiară – profet mincinos şi atacul asupra bisericii.

6. Protagonistul venind în ajutorul bisericii în mijlocul acestei lupte.

7. Imaginea biruinţei depline a protagonistului şi armatei sale; deopotrivă nimicirea antagonistului şi aliaţilor săi.

În mijlocul evenimentelor marcante ale derulării conflictului, precum şi în pauza dintre episoade, poţi să „asculţi” corul antic al celor sfinţi şi al îngerilor evidenţiind anumite concluzii şi subliniind anumite aspecte şi calităţi ale protagonistului sau aliaţilor săi. Avem astfel o coloană sonoră ce complementează detaliile vizuale ale profeţiei, oferind un prilej de reflecţie şi de repaus între mai multe scene sau seturi de acţiuni.

Epilogul cuprinde imaginea Noului Ierusalim şi invitaţia de a rămâne consecvent adevărului pentru a avea parte de binecuvântarea lumii viitoare. Aceasta este de fapt învăţătura centrală ce se desprinde în mod logic din tot ce a fost prezentat:

Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că dintâiul cer şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.

Nu îmi mai rămâne decât să redau invitaţia de la final, iar concluzia o vei putea exprima cu uşurinţă. Sunt sigur că acest subiect este mai interesant decât episoadele unui serial science-fiction, fiindcă de fapt este vorba chiar de realitatea în mijlocul căreia trăieşti, cu binele şi răul vieţii de zi cu zi.

Şi Duhul şi Mireasa zic: Vino! Şi cine aude, să zică: Vino! Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!

Sursa: Confluente Romanesti- www.confluente.ro

Joi 7 aprilie 2011 în cadrul emisiunii Eroii rock-ului îi va fi dedicată o rubrică artistului Don Elvis. Sunt Cristian Bodnărescu şi vă invit pe toţi să o ascultaţi începând de la orele 20: 00 accesând site-ul www.radiozidul.ro

Don şi Elvis

Don-ul, cuvânt din lexicul italienesc, desemnează titlul de preot, dar şi de părinte. Astfel, pe lângă preoţi, îl avem şi pe Don Corleone, Nasul, părintele mafiot care a impresionat milioane de oameni prin cărţile cu acest subiect, filme ori jocuri; dar şi pe cunoscutul erou de roman, personajul lui Miguel de Cervantes, Don Quixote. Dacă primul este un mafiot care înspăimânta cu ameninţarea sângelui, al doilea nostru don desemnează tocmai idealistul naiv într-o lume în care predomina minciuna, vulgaritatea şi prostituţia.

Elvis Presley, cel mai valoros artist din toate timpurile dacă ne raportam la cele un miliard de discuri vândute, supranumit Regele rock-ului, este omul care a popularizat cel mai mult fenomenul rock-ului în plan mondial. Prezenţa regelui scenica şi stilul vestimentar nonconformist se pretează de minune cu talentul său de compozitor şi interpret cu o inimă de aur. Personaj de joc computerizat (mafiot al anilor ’60 în Grand Theft Auto 2), solist vocal, compozitor şi actor, Elvis Aaron Presley s-a născut pe 8 ianuarie 1935 în Tupelo, Mississippi şi ne-a părăsit pe 16 august 1977.

Don Elvis

Don Elvis, pe numele său Antoniu Petrescu, este un preot catolic care are şi o carieră de rock-er. Solist şi compozitor, Don Elvis nu este doar impersonatorul artistului Elvis Presley, ci realizator de albume, cu o carieră originală; compunând şi interpretând melodii de rock’n'roll şi creştine. Articolul cu Don Elvis vine ca o continuare a celui intitulat Rock-ul şi religia, în care arăt armonia între religie şi fenomenul rock.

Don Elvis a ajuns cunoscut în ultimii ani, având 40 de milioane căutări pe internet; cu acest număr fiind cel mai cunoscut Don din lume, devansându-l la căutări pe însuşi regele rock-ului, Elvis Presley. Născut în anul 1972 la Bucureşti, Don Elvis este stabilit din 2004 în oraşul Avezzano din centrul Italiei. Are la activ patru compact-discuri oficiale: „Credinţa,   Speranţa, Dragostea”, „Dragostea Divină”, „Christmas Songs” şi „Don Elvis”, în care muzica religioasă se împleteşte cu muzica profană.

Papa Benedict al XVI–lea, fan Don Elvis

Compact-discul în limba italiană poartă tilul „Divino Amore”, el a ajuns chiar în mâinile Sfântului Părinte Benedict al XVI–lea, iar cei de la SkyTV din Italia lucrează la un promo documentar avându-l ca protagonist.

Don Elvis separa în totalitate informaţia oferită de Dumnezeu în cadrul bisericii cu informaţia Dumnezeiască din artă şi muzica, necorelandu-le chiar dacă este şi artist (curios fapt); el nu are un curent muzical bine conturat şi este mirat atunci când este numit, Don Elvis”, în schimb însuşi el semnându-se cu acest pseudonim.

Cristian Bodnărescu: Atât slujba pe podiumul bisericesc cât şi o cântare pe unul de concert reprezintă transmiterea unei informaţii Dumnezeieşti către public. Care este semnificaţia podiumului bisericesc şi cea a scenei concertului de rock?

Don Elvis: Salve, mai întâi de toate aş pune intre virgule “podium bisericesc”!! Când slujesc la altar, bineînţeles, este o situaţie diferită din toate punctele de vedere, ontologic, existenţial, substanţial pentru faptul că “în persona Christi” preotul consacra pâinea şi vinul, distribuind la momentul împărtăşaniei trupul şi sângele lui Iisus pentru mântuirea omului. Acest lucru este de o importanţă unică pentru cine crede… Un moment intens care ne ajută să ne relaţionăm cu sfera dumnezeiască, al sacrului, care umple viaţa şi ajunge acolo unde siguranţa sferei materiale se opreşte… Pe scena “on stage”, sunt DON ELVIS, artistul, care are ceva de împărtăşit cu publicul ca şi: emoţiile, sentimentele, sensul umorismului, adică acel ceva care provine de la D-zeu, în alte cuvinte – MUZICA-

În amândouă ipostaze, încerc să cobor în dimensiunea momentului pentru a oferi destinatarului ceea ce doreşte, ca preot un cuvânt bun, o rugăciune, un semn de speranţă; iar ca artist, cântece care să ajungă în inimă, un moment de distracţie.

Cristian Bodnărescu: Stilul muzical rock este genul tău preferat sau predomina un alt gen de muzică în viaţa ta?

Don Elvis: Sincer, nu înţeleg cum şi de ce “media” m-a poreclit “preotul rock” mai ales că eu cânt diferite genuri muzicale: gospel, blues, rock, ballads, country… Îmi place muzica bună, de calitate şi nu comercială, care după un an – doi deja nimeni nu îşi mai aminteşte, acea muzică difuzată şi promovată la radio şi la televiziune şi sincer îmi pare rău; sunt aşa de mulţi cântăreţi care merită mult mai mult şi care nu au succes pentru că în spatele lor nu are cine să-i sponsorizeze sau cine să-i promoveze… În ceea ce mă priveşte am cântat cam de toate până acum, de la muzica de opera, polifonica, religioasă, gospel la blues, pop, rock, ballads, country şi aşa mai departe. Nu am un gen muzical preferat, important este să mă ungă înăuntru, în suflet, să-mi transmită ceva, o emoţie, un sentiment…

Cristian Bodnărescu: Elvis Presley este artistul şi rock-er-ul tău preferat. Ce artist şi muzician îi urmează?

Don Elvis: Sigur, Elvis este “prima mea iubire” dar precum spuneam, ascult cam de toate, îmi plac vocile de excepţie de tip Aurelian Andreescu, Andra, din România, Tom Jones, Celine Dion, Tony Christie, Engelbert Humperdinck, lista este lungă… Fac o precizare, nu-mi place muzica anilor ’80 – ’90 şi cea comercială, unde virtuozitatea artistului este înlocuită de asazisa muzica virtuală, făcută pe computer… Părerea mea, muzica s-a oprit în anii ’70.

Cristian Bodnărescu: De ce ai plecat din România? Care este diferenţa între România şi Italia?

Don Elvis: Am plecat din România pentru că nu mi s-a dat posibilitatea de a mă realiza ca om, ca preot şi ca artist… mentalitatea unora, din acea epocă. Apropo, sper că între timp, lucrurile să se fi schimbat, era aşa de limitată şi de îngustă, că nu-ţi lasă de ales “o questa minestra o questa finestra”, am spune noi aici în Italia, adică ori te pui în rând cu lumea, ori schimbi aerul… Biserica din România, în acea vreme, probabil nu era “pregătită” să îmbrăţişeze o “deschidere a mentalităţii”, avea motive şi justificări întemeiate pentru a apăra cu înverşunare tradiţia şi aplicarea educaţiei tinerilor care doreau să devină preoţi, sincer ìi compătimesc… Italia mi-a dăruit totul, ceea ce am visat: am devenit preot, sunt un artist recunoscut atât în Italia cât şi în restul lumii, obţinând chiar cetăţenia italiană. Ce mi-aş putea dori mai mult??? Cu toate acestea, iubesc România şi chiar doresc să colaborez cu industria muzicii de acolo…

Cristian Bodnărescu: În România nu se poate trăi din muzica rock şi în genere din muzica. În antiteza, cum este situaţia din Italia?

Don Elvis: Da, o întrebare reală, ai dreptate; din păcate este destul de greu să rămâi la suprafaţă ca artist, să-ţi faci o situaţie cu muzica în ziua de azi, dar nu imposibil… Ca peste tot, un artist, un cântăreţ care doreşte să trăiască din muzica, are nevoie, pe lângă virtuozitatea sa, de o “pilă” am spune noi, acolo sus… Nici în Italia situaţia nu este strălucitoare, trăim un moment istoric destul de critic, din toate punctele de vedere şi cultura, lumea artistică în general, are de suferit din cauza crizei globale în care ne găsim…

Cristian Bodnărescu: Lasă un mesaj pentru romanii care ascultă Radio Zidul!

Don Elvis: Doresc să urez romanilor de pretutindeni fericire şi noroc, fiţi voi înşivă şi puneţi în practică ce aveţi mai bun, calităţile, inclinaţiile, urmăriţi inima voastră, astfel făcând, veţi fii fericiţi!! Toate cele bune!!! Mulţumesc lui Cristian pentru această posibilitate de a mă face cunoscut şi în România!

Joi 7 aprilie 2011 în cadrul emisiunii Eroii rock-ului îi va fi dedicată o rubrică artistului Don Elvis. Sunt Cristian Bodnărescu şi vă invit pe toţi să o ascultaţi începând de la orele 20: 00 accesând site-ul www.radiozidul.ro

Cristian Bodnărescu

Ingreunarea cadavrului după moarte

Despre acest subiect s-a vorbit foarte puţin. Din diferite considerente, specialiştii în genere se feresc în a dezbate problematică. Oamenii de ştiinţa risca să fie excluşi din comunităţi pentru fanatism, iar preoţii să aibă probleme din partea autorităţilor, pentru ca această problemă nu respecta întru totul legile bisericeşti şi nu se integrează într-o singură dogma.

Duminica 3 martie între orele 20 şi 22 vom discuta despre calea sufeltului după moarte şi ingreunarea trupului după moarte, abordând un caz real, la emisiunea Zidurile Spiritualităţii, la Radio Zidul- www.radiozidul.ro

Îi voi avea ca invitat special pe poetul romantic Cristian Bodnărescu, licenţiat în istoria religiilor. El ne va relata despre un caz la care a fost părtaş legat de ingreunarea trupului decedatului şi va realiza o incursiune religioasă legată de drumul sufletului.

Preotul muzician Don Elvis ne va onora cu prezenţa în cadrul emisiunii, el nuanţând viziunea lui asupra sufletului şi a problematicii ingreunării cadavrului, în calitate de preot şi artist.

Muzica emisiunii ne este oferită de preotul rock-er Don Elvis.

Sufletul

Sufletul reprezintă cea de a doua structură a entităţii umane, situată între corpul fizic şi cel spiritual. Se manifestă ca proiecţie individualizată a spiritului coordonat de conştienţă şi este transgresat în planul energetic pe un câmp vibratoriu cuprins între valoarea de 4 şi 60 hertzi (Hz) structurat perceptiv pe 4 paliere de frecvenţă Delta 4 Hz; Teta 4—7 Hz; Alfa 7— 14 Hz şi Beta 14— 60 Hz. Se manifestă prin reacţii emoţionale (IE) sub imperativul a trei forţe coordonatoare: senzaţie, sentiment, dorinţă şi se exprimă prin reacţii emoţional-volitive în comportament. Senzaţia se alimentează cu energie de tip PRANA, sentimentul cu energie de tipul FOHAT, iar dorinţa cu energie de tipul KUNDALINI. Emoţia, ca produs al celor trei tipuri de forţă generează o energie de tipul MANA şi este rezultatul raportului dintre senzaţie, sentiment şi dorinţă; se măsoară în Unităţi de Conştienţă (U.C.), raportate la o scală de la 1 la 100. (Parapsiholog Lucian Iordănescu)

Moartea

Moartea în Vechiul Testament şi în iudaism

În tradiţia biblică, Adam a adus moartea în această lume ca pedeapsă pentru neascultarea să (Facerea 2:17). Povestea este apropiată de mitul babilonian al lui Adam care a fost înşelat de zeul-sarlatan, Ea, aşa încât, în cele din urmă, a murit. Şi Adam a trebuit „să se întoarcă în pământ”. Dumnezeu a zis: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3:19). „Suflarea de viaţă” pe care Dumnezeu a suflat-o în faţa lui Adam (Facerea 2:7) a fost suflată afară de Adam. Aşa că nu a mai rămas nimic din om după moarte, potrivit acestei poveşti, exact aşa cum zice Ghilgameş când deplânge moartea prietenului său, Enkidu.

Mai târziu, în Vechiul Testament se pare că ar fi o idee a supravieţuirii după moarte, căci exista o referinţă la ea ca la un „somn” (Iov 3:13). Pentru somn, o persoană trebuie să fie vie, ceea ce înseamnă că ea ar putea să se trezească, într-o dimineaţă, deoarece somnul nu este etern.

Moartea în creştinism şi în Noul Testament

În Noul Testament, apare o fi filozofie cu totul nouă. Iisus promite unora dintre ascultătorii Săi: „Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 9:1; Luca 9:27). Înseamnă asta ca sufletele lor vor supravieţui morţii ca să vadă împărăţia lui Dumnezeu? Mesajul Noului Testament este că Hristos a învins moartea: „Socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6:9-11). „În Hristos toţi vor învia… [El] fiind începătura (a învierii) celor adormiţi” (I Corinteni 15:20-23). „El a nimicit moartea şi a adus la lumina viaţa şi nemurirea…” (II Timotei 1:10).

Părintelui Mitrofan (călugăr rus din secolul trecut) relatează următoarele: Biserica Ortodoxă învaţa că moartea este “despărţirea sufletului de trup”; odată această despărţire săvârşită, trupul este dat pământului şi putrezeşte. Aşadar, ultima menire a omului pe pământ este moartea, despre care Sfânta Scriptură mărturiseşte astfel: “Şi se va întoarce ţărână în pământ, de unde s-a luat, şi duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el” (Eccl.12,7).

Dumnezeu a hărăzit sufletul să treacă prin trei stări diferite, care constituie viaţa sa veşnică: viaţa în pântecele mamei, viaţa pe pământ şi viaţă de dincolo de mormânt.
Sufletul, la ieşirea sa din trup, trece în împărăţia fiinţelor asemenea lui, adică în împărăţia spirituală a îngerilor. După faptele sale bune sau rele, sufletul se uneşte cu îngerii cei buni în răi sau cu îngerii căzuţi în iad. Acest adevăr ni se descoperă nouă de către Iisus Hristos, în parabola bogatului şi a lui Lazăr, ne învaţa că sufletele, după ce s-au despărţit de trup, intra în aceeaşi zi în răi sau în iad. “Adevăr zic ţie că astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Lc. 23, 43), a zis Hristos talharului celui bun.
Noi ştim şi vedem ce devine trupul; cât despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar ştim cu desăvârşire ce i se întâmpla prin mărturisirea Sfintei Biserici – stâlpul şi confirmarea adevărului – care nu a căzut niciodată din învăţătura sa şi nici nu poate cădea, pentru că este învăţată de Duhul Sfânt.

Gândirea religioasă (în general) spune că sufletul care părăseşte corpul la moartea fizică a acestuia nu este egal cu cel pe care îl primim la naştere.

Egiptenii spun că după moarte sufletul omului se desprinde de trup şi este atras de lumină solară. Are loc o contopire cu lumina, process absolut necesar pentru a învinge pericolele ce vor fi întâlnite în Împărăţia Morţilor. Identificarea cu Lumină este absolut necesară deoarece este singura cale de a învinge tenebrele. Toţi cei aflaţi în starea de moarte aparenta susţin că au văzut o lumină, o lumină puternică.

În islam, „Fiecare suflet va gusta moartea” (Coran 3:182).. În Coran, moartea este anunţată credincioşilor, precum şi necredincioşilor (39:31). Moartea a fost „scrisă”, adică, predestinata tuturor oamenilor (56:60). Allah a creat atât viaţa, cât şi moartea (67:2). Moartea îl va ajunge pe om oriunde (4:80), aşa că fuga este inutilă (33:16). Moartea vine ca o amorţeală, sakra (50:18), ca şi cum ai fi beat. Nu este permis să cauţi moartea, a zis Mahomed.

Sufletul reprezintă esenţa non-materiala a unei persoane vii. Mulţi fillosofi sau sisteme spirituale încearcă să explice ce este acesta. Unele sisteme de credinţă susţin că toate lucrurile au suflet, chiar şi râurile sau munţii. Această credinţă este numită animism.

Ceea ce se întâmplă cu sufletul în momentul în care trupul este dus pe ultimul drum, sau cât de rapidă este aceasta deprindere dintre corpul pământesc şi suflet reprezintă un subiect contrversat, care deţine nenumărate întrebări şi mult prea puţine răspunsuri.

Livia, realizatorul emisiunii Zidurile Spiritualităţii

A venit primăvara; razele soarelui ne mângâie, iar ciripitul păsărelelor ne picură în suflet, umplându-ne inima de bucurie. Parcă şi sângele circulă mai  repede,  ca şi seva în arbori. Se spune că sălaşul sufletului este în inimă; de aici expresia „om bun, om cu inima de aur”. Tot acolo ajunge  vorba dulce şi versul duios, care “te ung la inimă”. Vena care aduce sângele la inimă se numeşte  „cavă”. Poate printre primii care s-au inspirat din natură şi au cântat din… inimă au fost păstorii, inclusiv cei din Mioriţa. Alături de fluier, cavalul, un fluier mai mare, pare să se asemene cu vena cavă, fiind o cavitate obţinută prin scobirea lemnului prin care “curge” sunetul. După autorii DEX-ului „caval”, ca instrument,  vine din turcă, iar ca “şenţuleţ pentru udat legumele” are etimologie necunoscută – deşi este compus din ca-val(e), adică  este ca şi o vale prin care curge apa; substantivul “cav” este de  origine franceză. Trei cuvinte: unul indoeuropean, altul francez, altul turcic – situaţie ridicolă, mai ales că există şi în latină “cavus”.

Există expresia „cântec de inimă albastră”, adică de dor şi dragoste.  Ştim că în insuficieţă circulatorie, spre exemplu, fie prin slaba oxigenare a sângelui, fie prin amestecarea celui arterial cu cel venos în cazul unor malformaţii, tegumentele devin albastre. Tot  „la inimă”  îl avem, din primii ani de viaţă, pe ”îngeraşul” care ne umple sufletul de bunătate şi speranţă, când îl evocăm. Astfel se desluşesc legăturile dintre căile sufletului, muzica sferelor, instrumentul caval şi lumea minunată a îngerilor.

Muzica îşi  “trage” seva din lumea divină.  Ştim că traco-getul Pan, inventatorul naiului, a fost asimilat de mitologia greacă alături  de Apollo şi fiul său Orfeu, toţi renumiţi  prin muzică – şi astfel vom  înţelege  cum a apărut  cavalul. Frigienii, ramură a tracilor, acum 3.500 de ani erau consemnaţi, în izvoarele istorice, pe teritoriul numit azi Turcia; Herodot spune că sunt mai vechi decât egiptenii. Dacă adăugăm şi faptul că „Ra-Ta şi tribul său din Carpaţi au construit Marea Piramidă” (după Edgar Cayce), ne vom apropia de vremuri foarte vechi. Acolo, în umbra piramidelor, vom descoperi că egiptenii considerau sufletul ca având trei principii spirituale legate de fiinţa umană. Ele erau Akh, Ba şi Ka. În Larousse Ka este prezentat sub multiple aspecte, printre care se află  şi cel de spirit şi zeu protector al oamenilor, principiu al vieţii şi puterii. La plural este Kau, care pare să fi avut sensul de “strămoşi”, de spirit al neamului, de genii sau calităţi – în număr de paisprezece. Ele trăiau independent şi ofereau calităţi  specifice  persoanelor de care se ataşau. Aceste calităţi erau:  autoritatea, forţa, voinţa creatoare, stabilitatea, nobleţea, înţelepciunea magică, strălucirea, cunoaşterea, gustul, văzul, auzul,  belşugul, hrana, durata vieţii. Ra le poseda pe toate datorită perfecţiunii sale. Toate calităţile  se află în fază incipientă în noi, şi sub înfluenţa  şi îndrumarea protectorilor noştri invizibili, îngerii, ele se dezvoltă. Avem aici pentru cav sensul de adânc, aparent gol ca şi cavalul, dar care se va umple cu toate calităţile  posibile, odată  cu trecerea timpului. Iată de ce cav este asemeni termenului  egiptean Kau.

În Biblie  şi Coran spiritul lui Kau  a fost preluat de evrei în timpul  şederii în Egipt. Apare sub forma unei ierarhii superioare, aceea a arhanghelilor. În Vechiul Testament prima relatare despre Arhanghelul Gabriel este în Cartea lui Daniel (sec.VI îHr.). În Noul Testament îi anunţă fecioarei Maria naşterea lui Iisus şi a lui Ioan Botezătorul, dăruindu-i  acesteia strălucire şi cunoaştere. A treia personalitate  îndrumată de Arhanghel este Mahomed, care ajunge la cunoaşterea  magică, la înţelepciune, nobleţe, forţă, autoritate, voinţă creatoare şi care a fost inspirat la scrierea Coranului. Poate a venit momentul  să acordăm mai multă  atenţie Arhanghelului Gavriil şi soborului său (26 martie), iar dacă Dumnezeu a hotărât  ca la 600 de ani de la apariţia creştinismului  să apară o contrabalansare spirituală, înseamnă că în lume începuse deja o manifestare fanatică a creştinismului, în care dragostea era înlocuită cu ură şi sânge. Aşa au pierit esenienii, gnosticii, druizii, iar mai târziu, în timpul inchiziţiei spiritualitatea europeană intra în crunta noapte a ignoranţei şi fanatismului; sub acest tăvulug au căzut incaşii, mayaşii. Atunci s-a salvat Japonia secolului XVII  prin izolare, iar iudeii prin Kabală şi Talmud. Manifestările Arhanghelului  au fost la intervale de 600 de ani. În tradiţia geto-dacă  există credinţa că gemenii  divini, Apollo şi Selena, apar la intervale  de peste 600 de ani  pentru a ajuta oamenii în mod benefic.

Mulţumesc îngerilor pentru grija pe care mi-o poartă  şi pentru ajutorul dat în a înţelege şi dărui  aceste rânduri, pentru că nimic nu-i întâmplător…

Precizare: Corespondenţe fonetice pornind de la indo-europeană:GóK în hitită, tokhariană, sanscrită armeană, germanica comună, gotică, engleză veche, nordică veche, olnadeză medie… W/UóV, iar în prezent BóV şi LóR în unele limbi. KAUó CAVALó GAVALó GAVR-iIló GABR-iEl…

Camelia Tripon

*Menţiune: Articolul de faţă reprezintă o cugetare a autorului şi nu o mărturie istorică, el trebuie considerat ca atare.