Cristian Bodnărescu îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte scriitorul Cristian Bodnărescu denotă că este în primul rând roman!
profesor universitar Viorel Dontu
Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.
Cuvântul lui Cristian Bodnărescu
Luna noiembrie a anului 2011 este pentru scriitorul Cristian Bodnărescu una fructuoasă. Ea marchează apariţia sa în 3 volume, anume: în Atologia ,,Cuvântul în Timp”, în cartea ,,De vorbă cu Stelele” (fiind intervievat de academicianul George Roca, scriitor din Sidney) şi în Buletinul semestrial ,,Bibliotheca Septentrionalis” al Biblitecii Judeţene ,,Petre Dulfu” din Baia Mare.
Antologia Cuvântul în Timp apărută în noiembrie 2011 este foarte frumoasă. Este realizată artistic. Hârtia este de calitate şi tirajul cărţii este foarte mare. Cristian Bodnărescu figurează pe locul 3 în ierahie din cei 30 de scriitori aleşi. Poeziile sale mi s-au părut de o maturitate extraordinară, genialitatea regăsindu-se în spiritul acestor poezii. Stilul lui Cristian Bodnărescu este diferit faţă de ce aţi văzut dumneavoastră în alte poezii. Nu este un stil imitator precum adopta unii scriitori ce îi imitia pe Eminescu ori Arghezi. Nu, domnul Cristian Bodnărescu este un el, un original şi asta este important. Degeaba mai apare aiurea câte un scriitoraş ieftin care se cam trage din mantaua lui Eminescu, parafrazându-l pe Gogol. Eu nu fac altceva decât să spun adevărul; iar adevărul curat este că domnul Cristian Bodnărescu scrie poezii valoaroase.
,,După moartea bunicului meu am simţit anumite trăiri şi nevoia de a scrie. Astfel, i-am dedicat o poezie, apoi o altă lui Iosif, personajul biblic; care a fost apreciată de profesoară de religie, nedorind însă să o citesc în clasă. Pe atunci aveam 9 ani.”, ne spune scriitorul.
,,Dorinţa de a depăşi prin scris lanţurile robiei temporalităţii şi spaţiale m-a determinat să mă apuc de scris, în anul 1992.” afirma domnia sa Cristian Bodnărescu.
Pe scriitorul Cristian Bodnărescu l-am cunoscut pentru prima dată la cenaclul Quasar în anul 2000. Este un om pe cât de valoros pe atât modest. Domnul Cristian Bodnărescu este realizator de şedinţe ale cenaclului Quasar până în anul 2008. Dumnealui face multe lucurri bune şi munceşte enorm de mult (unul din rezultatele dumnealui este Radio Zidul- www.radiozidul.ro).
Citind despre domnul Cristian Bodnărescu în prezentarea sa realizată în antologia ,,Cuvântul în timp” putem afla că este un tânăr academician în cadrul Camerei Deputaţilor a Academiei de Studii Înalte, Iaşi.
Poetul Cristian Bodnărescu intra prin apariţia dumnealui în această antologie a scriitorilor romani în rândul erudiţilor care nu întâmplător s-au născut pe tărâmurile româneşti, cu predilecţie.
Iubirea omniprezenta în poezia lui Cristian Bodnărescu depăşeşte granita esteticii, fiind o dorinţă a spiritului uman şi nu doar o simplă trăire pur emoţională, trivială.
,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e” scrie în Biblie, versuri preluate şi de Marin Preda în ,,Cel mai iubit dintre pamanteni”. Unele lucruri se scriu doar cu sânge. Plutirea indumenzeita prin sânge a poporului român atinge universalitatea în dor şi dragoste.
Poezia lingvistică a poeziei noastre româneşti o reprezintă creaţia lui Cristian Bodnărescu.
Rămânem în antologia poeziei româneşti prin acest mare poet care este Cristian Bodnărescu! Eu manifest respect şi dragoste faţă de poezia domnului Cristian Bodnărescu.
Nu în fiecare zi avem plăcerea de a citi această poezie care ne ajută să fim mai aproape de viaţă, de spirit şi de spiritualitatea românească.
Sunt mulţi oameni care au văzut în Cristan Bodnărescu valoarea unui poet adevărat, ce spune ceva eternităţii şi reprezintă o generaţie; între care şi consiliul consultativ al antologiei de faţă. Lumea s-a cam săturat de pseudocultura, de pseudoştiinţa, de pseudocunoastere şi e un lucru bun. Cristian îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte dumnealui este în primul rând roman!
Domnul Cristian Bodnărescu e un poet bun, care ştie ce vrea. Pentru a putea scrie o poezie trebuie să munceşti mult şi să ai multă cultura în spate. Munca şi talentul au făcut din domnul Cristian Bodnărescu să fie şi un poet antologic, de crestomatie.
Crestomatii
Antologiile sau crestomatiile sunt foarte puţine. Trebuie să recunosc că până în 1989 erau destul de numeroase. Eu am avut şansa din liceu să folosesc aceste antologii de texte literare, putând lua ce-i mai frumos de la aceşti mari scriitori romani. Prima crestomatie a fost a lui Timotei Cipariu, erudit roman, unul din membrii fondatori ai Academiei Romane şi omul care se apropie de titanul nostru Bogdan Petriceicu Haşdeu. Linia continua cu Dimitire Cantemir şi George Călinescu, omul care pune bazele teoriei literare româneşti , semnând istoria literaturii româneşti. Al Piru şi Marino de la Cluj sunt discipolii lui George Călinescu.
Al Piru era acid. Faţă de un scriitorul Boureanu şi-a permis să afirme: ,,Dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă poezia lui, analizaţi-i numele”. Adrian Păunescu are o poezie, ,,Calul calare” care tot repetă ,,Calul călare pe calul calare”; nemaiterminandu-se acel cal. Al Piru spunea ,,Aceasta este poezia lui Adrian Paunescu”. Pe Al piru l-am cunoscut, el venind acasă la mine. Eram prieteni de familie, domnul Al Piru fiind coleg cu tatăl meu, profesorul Dumitru Dontu. De atunci nu mai apar numeroase antologii, nu ştiu ce se întâmplă.
Antologia ,,Cuvântul în Timp” este uluitoare şi beneficiază de respectul meu. Este precum volumul ,,Cuvinte potrivite” semnat de Tudor Arghezi.
Poezia lui Cristian Bodnărescu
Oferim patru compozitii ale autorului drept cadou de Crăciun.
Poezia ,,Domino” este un domino al cuvintelor şi gândurilor domniei sale Cristian Bodnărescu, în ea fiind relevant spiritul rock-ului; dumnealui fiind un pasioant al acestui gen muzical, la fel ca şi mine. ,,Domino” este un ,,joc al cuvintelor” dacă alegem metafora argheziană.
Domino
Marea gândurilor necuvântate
Din al tău ochi stins se varsă
Şoapte macabre se întrevăd
Sub pale măşti pe cerul negru.
Cuvântul damnat plin de extaz păşeşte
Pe umbra gândului beatic de primăvară
Descătuşat de orice robie temporală.
Atunci vocea de cenuşă lumină
A copiilor stafii tomnatice.
A fost într-un vis trecut, de mai târziu…
Şi n-am mai apucat împreună a păşi
În grădina noastră damnată
Pentru ultima oară…
Cu lacrimi de sânge ne plâng gargoilii
Urma paşilor pierduţi în neant.
Din flaut statuile micilor îngeri cântă
Fastuosul nostru concert de rock
…Ultimul concert de rock.
Suntem acum doi bătrâni
Batjocoriţi de Dumnezeu
Însă eu voi face o vrajă
Ultimă vrajă din această viaţă.
Deschide ochii şi luna ne va lumina
Tinerele chipuri angelice
La apus de orizont.
Buzele noastre vinete se vor lipi
Pentru ultima dată în noaptea necuvintelor
…Noaptea învierii noastre.
Acum închide ochii muza mea
Timpul nostru a trecut şi etern vom lumina
Întunecatul necuprins.
Cristian Bodnărescu
-2009-
Ana, cel mai simplu şi frumos nume. Nume de sfântă, Ana fiind mama Sfintei Fecioare Maria. Ce este mai frumos decât să-ţi iubeşti mama, ce este mai sfânt? În poezie poetul Cristian Bodnărescu retrăieşte dragostea eternă a eternului spirit. Este o trăire îndumnezeită, cutezând spre dragostea şi iubirea eternă. Nimic nu este mai frumos de a simţi dragostea ce-ţi vine din suflet şi e bine să avem un suflet de copil. Deschidem o cutie a inteligenţei umane prin poezia ,,Ana” a lui Cristian Bodnărescu.
Ana
-cea care-a murit-
Pentru toţi cei care au dăruit tot
Pentru o clipă şi o clipă pentru tot,
Stingându-se dureros, la zori..
Visul de apoi,durere
Taina goticelor ziduri
Mai păstrează lacrima
Dansului de muze virgine
Ce din a ta umbră apune.
Taine ale trecutului, meschine
Al măştilor chip iau.
Ele râd…
Cu sete ele beau suflul pereţilor
Săraci bătrâni,ce nu se-ncumetă
A muri, în taina de-altădată trăind
…a negrului trandafir.
Suflul greu al bătrânilor
Este luat de vechile candelabre…
Şi iată că perdeaua otrăveşte palida adiere tomnatică
Oferindu-i garoafele morţii.
Şi atunci…atunci glasul cavoului
Îţi murmură de crăiasă moartă nume,
Îngropat în el.
Tu aievea pluteai uşor
În paşii nestemaţilor narcişi.
În vis noi apăream,
Iar chipul pictat ne era
Pe umbrele a doi gargoili, dezbrăcaţi si
Decăzuţi.
Am îndrăznit…am îndrăznit să privim, cu sfială şi teamă,
Şovăielnica rază de minciună
A pierdutului paradis…
Am cutezat…am cutezat a fi doar o trecătoare clipă
A eternului chaos…
Am conştientizat…
Şi acum,prin cadavrele
Vremelnicelor miraje
Croi-ne-vom drum;
Doi îngeri izgoniţi şi goi
Din al paradisului vis neîmplinit de coşmar.
Iar pe tine te răpeşte
Tandra cântare a sufletelor moarte.
Ne vom revedea?
Tu,vis înfrigurat de toamnă pierdută.
Acum îţi sărut sângerândele-ţi buze
Care îngână cuvântul interzis
De moartă.
Plutind tu urmezi
Dulcea cântare a copiilor
Ce din glas mort curge
Rostindu-ţi numele:
Ana
Cristian Bodnărescu
-2003-
-cea eternă-
Freamătul vântului în pustiu
Îţi grăieşte conturul chipului;
Ai fost cândva, în eternul vid
De mai târziu.
În nopţile albe
Aievea de mână ne luam
Iar paşii de pustiul perpetuu
Ne erau absorbiţi,
Vântul besmetic pletele ne mângâia
Iar luna plină îţi grava nesfarsita-ţi expresie.
Chipurile statuare
Cu delir ne veghează
Grăbita noastră trecere
La ivirea razelor de soare
Între frunzele pământului.
Imaginea-ţi apare
Atunci când cizmele-mi le calcă
…În Grădina damnată
Susurul izvorului
Chipu-ţi curat păstrează
Atunci când sufletu-ţi revarsa
În spiritul fluviu.
Doar focul aztecilor
Spre cer te eliberează,
Pluteşti în tot şi toate.
Ne vom regăsi la final,
Atunci când timpul
Nu mai poate aştepta.
…Dar tu nu vei mai fi Ana
Cristian Bodnărescu
24 octombrie 2011
Durerea este cumplită în ,,Moarte şi praf”, ea uneori nu iartă nimic. Dragostea platonică este sfâşietoare. Unii consideră dragostea un simplu sentiment, Cristian ne arată că este de fapt o contopire şi unificare în suflet şi simţiri. Aceste sentimente vin să ne redescopere iubirea ce o purtăm în suflet.
Moarte şi praf
Pluteai uşor, iubita mea
Pe calea-mperecheată,
Pe nori fugari tu-mi dezmierdai
Durerea întrupată.
Priveşte-n jur!
Astăzi vom pleca în deşert,
Iar paşii adânci-ne-vom
În zăpada adevărată…
Trăind în basm noi vom zidi
Oaza de minciună, durere şi speranţă,
Unde vom căta spre palatul de Moarte Albă
…doar de noi zărit
Ne vom preface a bea vin, sorbind nisip…
Iar când ne vom pregăti a ne stinge,
Precum două lumânări abisale,
Norii fugari vor răsări.
Eu voi zâmbi, ca Moartea Albicioasă.
Şi-atunci când norii paradisiaci vor pieri, atunci…
Înseamnă ca m-am stins
Gândindu-mă la tine.
Pluteai uşor, iubita mea
Pe calea-mperecheată,
Pe nori fugari tu-mi dezmierdai
Durerea întrupată.
Cristian Bodnărescu
-1999-
Poetul Cristian Bodnărescu revine intru eternitate şi-ntr-un spirit ce freamătă în noapte (poezia Spre Cer). Noaptea, cerul, cosmogoniile şi universurile paralele şi cele care vin freamătă, regăsindu-se în această poezie. Toate aceastea vin din dorinţa domniei sale de a vedea cât mai multe. Cristian Bodnărescu explica voluptatea cerului. Bolta lui se numeşte poezie; este chiar bolta universului poetic. Nimic nu este mai frumos decât să rămâi în eternitatea sclipirii temporalităţii; doar timpul atestă valoarea poeziei.
Spre Cer
Privesc la ceas de noapte
Spre cerul înstelat
Şi astrele-nchegate
Mă cheamă neuitat.
Acolo între ele
Răsare parcă una
Ea peste tot şi toate
E cea mai mândră-ntruna.
Lumina-i ce străluce
Pe-ntunecate bolţi
Cuprinde viduri negre
Şi sorii dezinvolţi.
Sprea ea de mă voi duce,
De ea mă simt chemat
Să zbor acum în pace
Veşnic înaripat.
Astăzi o filă- ‘oi scrie
Şi mândru voi străluce
Doar o călătorie
Al meu gând să apuce.
Voi lumina abisul
Ce-n întuneric plânge
Astrele-mi sunt cuprinsul
Spre ele eu m-oi duce
În ultim ceas frenetic
Când voi simţi sfârşitul
Venind apocaliptic
La fel ca şi-nceputul
Lumina o voi strânge
Adulmecând agale
Noaptea de voi străluce
Cu voluptate mare.
La ultima sclipire
Ce o eman în lume
La steaua-amintire
Purced pe drum de spume.
Privind la tot şi toate
Eu am apus demult
Versuri îmbălsămate
Acuma se aud.
Pe cer în acea noapte
La stea eu mă arăt
Privind spre văi şi ape
În toate-s ancorat.
Mă cheamă neuitat
Şi astrele-nchegate
Spre cerul înstelat
Privesc la ceas de noapte.
Cristian Bodnărescu
-2009-
Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.
profesor universitar Viorel Dontu, critic literar
noiembrie 2011, Iaşi
]]>
Ioan LILA
PE MINE NU M-A IUBIT NICIO FEMEIE
Pe mine nu m-a iubit nicio femeie,
Toate au vrut de la mine câte ceva:
Unele sufletul meu, luându-mi speranţa,
Că va răsări soarele şi în inima mea.
Pe mine nu m-a iubit nicio femeie,
Nici cele caline, nici cele pline de pasiune.
Eu le eram umbrela pentru vremea cea rea,
Eu le transformam în zeiţe ca prin minune.
Pe mine nicio femeie nu m-a iubit.
Eu le-am iubit pe toate, ca un disperat.
Dar ele s-au risipit ca valurile mării
Şi am rămas singur, când au plecat.
Pentru Maria-Diana
Pe tine te-aş iubi într-o grặdinặ.
Pe un morman de frunze te-aş iubi.
Tu nici nu ştii cât e de blîndặ frunza
Şi cât de tandrặ-n şopatặ ar foşni.
Iubirea şi pe ea o ameţeşte.
Când era verde ea a tremurat,
Pặtrunsặ blând de razele de soare,
Care o inundau cu-n vis curat.
Ce e iubirea, de nu-i împlinitặ ?
M-aş rặstingni în trupul tău smerit.
Şi tu te-ai risipi în templul meu,
Cutremuratặ de atât iubit.
Într-o grặdinặ te-aş iubi, minune,
Cum se revarsặ râul pe câmpie,
Cum zburdặ cặprioara pe coline,
Când tremurặ sfioasa-ţi pặpặdie
Pe unde umblai tu, frumoasa mea mireasặ
dimanche 1er marş 2009
Pe unde umblai tu, frumoasa mea mireasặ
Cu trupul undios şi pielea de mặtasặ ?
Te aşteptam sặ intri, în viaţa mea, seninặ,
Dulceaţặ risipitặ în voaluri de luminặ.
Erai atât de blîndặ şi mi te risipeai
Cu zumzete de-albine în pặrul meu bặlai.
Ca o liană dulce te-ncolaceai pe mine,
Topindu-mặ în ceruri cu mîngieri divine.
Nici azi n-am uitat clipa în care mi te-ai dat,
Pe-o pajişte curatặ, tu, vis adevặrat.
De dorul fiinţei tale şi azi sufletu-mi plânge,
Dar ne-am trezit cu gândul c-aveam acelaşi sânge.
Şi, cine ştie, poate cặ noi am fost meniţi,
Sặ fim numai o clipặ de-a pururi fericiţi,
Sau sặ croim o altặ cărare de zặpadặ
Pentru umanitatea ce stặ din Rai sặ cadặ.
Ioan Lila
]]>
Cu mila lui Dumnezeu, în 1989 s-au redeschis uşile Sfântului nostru lăcaş.
Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat, nu ne-am urât: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.
Sunt născut în nordul Moldovei. Cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului nostru Agafanghel şi cu mila lui Dumnezeu, timp de opt ani am găsit în această parohie pacea sufletească şi totodată susţinere de la enoriaşii acestei parohii.
Amintindu-ne de grelele timpuri ale regimului comunist, fiind închisă în anul 1962, Sfânta Biserică timp de 27 de ani nu a mai funcţionat. Creştinii noştri drept credincioşi deseori parcurgeau distanţe mari pe jos iarna pe frig, mergând în satele apropiate, unde funcţionau bisericile, dovedindu-şi prin aceasta marea lor dragoste faţă de Dumnezeu.
Cu mila lui Dumnezeu, în anul 1989 s-au redeschis uşile Sfântului nostru lăcaş.
Neuitându-ne la regimul comunist, consătenii noştri aflându-se în alt stat cu altă limbă nu şi-au pierdut limba şi obiceiurile de român moştenite din strămoşi, de care fapt mă bucur.
Limba românească a fost menţinută în Biserică şi şcoală, acest fapt întâlnindu-se rareori în Ucraina.
Foarte bine s-au păstrat, după spusele bătrânilor, obiceiurile româneşti în parohie, cu predilecţie în satul nostru.
Colindele, urăturile, ziua hramului, dansurile tradiţionale româneşti şi obiceiurile Sfintei Biserici au fost păstrate.
Unul dintre luptătorii pentru menţinerea românismului este preşedintele asociaţiei românilor din raionul Tatarbunar, domnul Nicolae Iacob Moşu, asociaţia numindu-se:,,Valul lui Traian”.
Preot Nicodim Caraus
-2005-
]]>
Nicodim Cărăuş, vârf de lance în mări învolburate
Cu deosebită plăcere păstrez amintirea prietenului Nicodim, preotul care mi-a oferit găzduire o noapte în satul Borisovca. În mijlocul nopţii se arată turnurile mari şi albe ale Bisericii construită în stil gotic neamestecat cu altele moderne. Ele se completează armonios cu parcul Bisericii, în mijlocul căruia răsare o fântână arteziană, vegheată de privirile neânsufleţite ale copiilor ce privesc liniştea din trupuri statuare. Peisajul este însufleţit de apariţia tânărului Nicodim, un romantic păstor îmbrăcat în neagră mantie duhovnicească, peste care pletele-i mari îi curg şiroaie.
Părintele Nicodim Cărăuş slujeşte prin voia Domnului la Biserica ,,Cuvioasa Parascheva”, Borisovca. Slujbele şi le ţine în limba română, în ciuda ameninţărilor pe care le primeşte şi a marii presiuni exercitate de sistemul bisericesc ucrainean, care doreşte să îşi impună limba. Acest om şi păstor este mult iubit de oamenii satului, de români, care îi apreciază toate eforturile şi realizările pe care acesta le-a avut legate de Biserică. Renovarea şi îmbunătăţirea stării Bisericii l-au costat pe părinte starea de sănătate. La această Biserică au fost schimbaţi mai mulţi preoţi, fără o anumită justificare. Părintele Nicodim Cărăuş a reuşit şi încă reuşeşte să rămână preot aici, în ciuda marii presiuni ucrainene.Nu de puţine ori a primit scrisori de ameninţare, părintele adresându-se poliţiei, care nu a făcut prea multe, ele continuând să fie scrise de aceeaşi persoană.
Omul Nicodim Cărăuş trăieşte în curtea Bisericii împreună cu familia sa, formată din soţie şi cei trei copii.Căsătorit la doar 20 de ani, Nicodim a avut grijă timp de 11 ani de zile atât de familia sa, cât şi de cele preasfinte.
Iată ce ne transmite un om minunat, cu un suflet de aur:
Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.
Cristian Bodnărescu: Descrieţi cultura românească şi credinţa românilor din satul Borisovca, situat în raionul Tatarbunar, din regiunea Odesa.
Nicodim Cărăuş: Domnule Cristian, multstimate oaspete al satului nostru şi totodată al bisericii noastre al cărei nume îl poartă pe cel al Preacuvioasei Maici Parascheva, cu bucurie duhovnicească sunt bucuros să am ca oaspeţi în lăcaşul nostru sfânt pe fraţii noştri români de la: Botoşani, Dorohoi şi Iaşi, care ne-au adus mare bucurie în ziua sărbătorii satului nostru, Sfânta Cuvioasa Parascheva şi ne-au încălzit sufletele prin muzica tradiţională românească pe care au cântat-o şi care a fost primită cu mare bucurie de săteni.
Cristian Bodnărescu
(2005)
-Va urma-
]]>
Cristina LILA
CEASURILE NOPŢII
Sigur, ceasurile nopţii
Bat la fel ca-ntotdeauna
Adunându-şi din răstimpuri
Clipa aia, numai una
Restul clipelor se varsă
În oceanul unui vis
O carcasă încă arsă
Într-un măr din paradis
Şi de-aceea efemerul
Este încă risipit
În oceanu-n care cerul
A căzut din infinit !
ZILELE BLÂNDE SAU PROASTE
Prin cenuşa vieţii noastre
Clipele au ars amare
Zilele blânde sau proaste
Vor fi devenit coşmare
Noi suntem acele umbre
Care au căzut în ceaţă
Amintiri aproape sumbre
De dincolo de viaţă
Şi, voi, transformaţi în îngeri
Nu aveţi de ce va plânge -
Trupule, tu de ce sângeri,
Înecat în mari de sânge ?
DE A FI !
De a fi – ce întâmplare
Dulce ca un măr domnesc
Îşi alege fiecare
înger pur, dumnezeiesc
Cerşetorii de tristeţe
Zac aievea într-un vis
Răstignit , fără culoare
Pe crucea din paradis
Cristina Lila
]]>
Al. Florin ŢENE
Pornind de la finitudinea condiţiei umane, Nietzsche caută să redescopere „cărarea pierdută” către empireu. În lucrarea „Werke” filozoful caută un simbol prin care să înţeleagă „sensul religios” ca un reazem supranatural. Reinodând firul din prima perioadă a creaţiei sale, în care zeii greci îşi găsiseră loc în omagiile sale, Nietzsche consemnează în „Amurgul idolilor” dorinţa de întoarcere a lui Dionysos, aceasta constituindu-se ca un testament: „Nu cunosc un simbolism mai înalt decât acest simbolism grec, cel al cultului dionisian”.
Filozoful abandonează armele revoltei sale contra zeilor la poalele miticului Olimp. Aura de „teologie negativă” (cum scria Heidegger în „Nietzsche” Gunter Neske Verlag, Pfullingen, 1961, Zweiter Bând, p. 348), pentru gândirea nietzscheană, a însoţit tot timpul mersul gândirii sale. Acesta prin lucrările lui din anul 1888 a pregătit preschimbarea „teologiei negative” în “teologia pozitivă“, ce ne aduce în plin plan contradicţia nietzscheniană, ce trece de la „asfinţitul zeilor” la pregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor. Perceput ca demolator de idoli, ca oponent faţă de tradiţia culturală, ca iconoclast faţă de orice autoritate spirituală în afară de aceea a spiritului propriu, Nietzsche ridică statui în opera sa altor idoli noi.
Karl Jaspers în lucrarea sa „Nietysche.Einfuhrung în des Verstandnis seines Philosophierens” (Berlin und Leipzing, 1936) preciză că trăsătura fundamentală a gândirii lui Nietzsche „autocontrazicerea”, a îndepărtat de multe ori din logica multitudinilor exegeze ideea că, în numele pasiunii pentru contradicţii şi antiteze,autorul „Naşterii tragediei” va căuta să-şi imagineze, după „amurgul zeilor”, cum va arăta „răsăritul zeilor” noi.
Ştefan Zweig vedea în fostul profesor de filologie clasică de la Universitatea din Basel „un geniu al întorsăturilor, al contrazicerilor violente” (Tolstoi. Nietzsche, Bucureşti, Editura Cugetarea, f.a., p. 182), pe motivul că acesta se complace, în jocul instabil al negaţiei şi afirmaţiei, dar şi în luxurianta proliferare de antinomii. Autorul volumului „Clipe astrale ale omenirii” explica evoluţia gândirii lui Nietzsche de la contestarea zeilor la nostalgia lor. Evoluţia gândirii acestuia a fost sinuoasă, bogată în neaşteptate fiorduri, cu drumul segmentat de mai multe etape.
Trăsătura etapelor lui Nietzsche a stârnit dispute în rândul comentatorilor săi. Karl Jaspers, în monografia dedicată lui Nietzsche, împarte evoluţia cugetării lui în trei perioade:
- perioada încrederii în cultură şi genii (până la 1876)
- perioada încrederii pozitiviste în ştiinţă (până la 1881)
- perioada elaborării unei „noi” filosofii impregnate de viziunea profetică a filosofului (până la sfârşitul lui 1888)
Dincolo de latitudinea capricioasă a paradoxurilor şi aforismelor proteice, gândirea lui Nietzsche, în esenţa şi configuraţia ei intimă, ascunde disponibilităţi aparent nebănuite de conformism, de blândă regrupare a motivaţiilor în jurul unor noi centre de autoritate după ce, cu obstinaţie, le contestase, rând pe rând, pe cele dinaintea sa. Acest joc al contrastelor îşi face prezenţa printr-un ritm constant în operă sa. În prima perioadă a creaţiei sale, Nietzsche se evidenţiază prin devoţiunea şi extazul faţă de „genii” şi „idoli”.
Trecând de la o extremă la alta, Nietzsche nu aboleşte definitiv perspectiva credinţei în zei, ci doreşte să spulbere numai credinţa în anumiţi zei, cei cărora el le-a declarat „război”. În „Amurgul zeilor”,după încântarea produsă de priveliştea idolilor dărâmaţi, Nietzsche inserează capitolul „Ce le datorez anticilor”, în care apelează la un zeu, străvechiul Dionysos, chemându-l să protejeze viaţa, să simbolizeze voinţa de viaţă printr-o „doctrină a misterelor” în care „durerea este sanctificată. (Friedrich Nietzsche, Werke. Klassiker Ausgabe, Band I-VIII, Alfred Kroner Verlag, Leipzig, f.a., p. 198). El susţine în „Anticrist” că civilizaţia a decăzut pentru că s-a lăsat subjugată într-o perioadă îndelungată de religia creştină şi în acest interval de timp n-a mai creat un alt Dumnezeu: „Aproape două mii de ani şi nici un alt dumnezeu nou.”
Imaginea unei civilizaţii secătuită de o religie bolnavă reprezintă, după Nietzsche, un „spectacol pentru zei”. Dar pentru care zei? Pentru cei care „apun”, sau pentru cei care „răsar”? Evident, pentru cei care răsar, deoarece subliniază mai departe Nietzsche, „steluţa mică, jalnic de mică, care se numeşte Pământ, merită poate singură, din pricina acestui caz ciudat, un interes divin, o privire dumnezeiască” (F. Nietzsche, Werke, p. 257). Această „metafizică de artist” are în centrul ei un Dumnezeu învestit cu acele trăsături pe care filosoful le rezervă zeilor „adevăraţi”, meniţi să le ia locul celor „falşi”: „un dumnezeu-artist, total lipsit de scrupule şi amoral, pentru care creaţia sau distrugerea , binele sau răul, sunt manifestări ale capriciului şi suveranităţii sale, care se descarcă, în crearea lumilor, de zbuciumul plenitudinii sale şi de prisosul ei, de durerea contrastelor acumulate în el însuşi”. (Ibidem, Band I, p.36). Acest zeu evocat nu este altul decât Dionysos, zeul grec pe care în faza finală a lucrării „Ecce homo” Nietzsche îl va opune divinităţii creştine, căruia îi va închina stihuri: „Ditirambi către Dionysos”, şi cu al cărui nume filosoful însuşi îşi va semna scrisorile în anii de eclipsă mintală. Revolta lui contra miturilor până când a văzut o posibilă instaurare a unei mitologii noi, în care zeii nu se mai nasc pe înaltele olimpuri, ci pe postamentul propriei lui filosofii, împrumutând chiar aura biografiei lui spirituale.
Aşa cum sugerează, fără modestie, în lucrarea sa „Ecce homo”, devorat de optica megalomană a ultimilor ani ai vieţii, ani cruzi de boală, filosoful dorea să se erijeze el însuşi în idol, în profet, care să vestească o nouă eră a culturii umanităţii. Precum, mai târziu la noi, M. Beniuc ce se erija în toboşarul vremurilor noi. În „Amurgul idolilor”, scria despre sine: „Am dat umanităţii cea mai profundă carte pe care o are, al meu Zarathustra, şi se consideră, fără nici o ezitare, ultimul discipol al filosofului Dionysos şi dascălul eternei reîntoarceri.” (F. Nietzsche, Werke, Band VII, p.14) În timp ce îl demolează pe Socrate, acest despotic logician care destramă înţelepciunea instinctivă, uşa unică prin care filosofia greacă de până la Nietzsche privise lumea; paradisul fanteziei, pedepsit de biciul silogismelor, îngheaţă sub veghea nemiloasă a raţiunii. Dialectica optimistă a lui Socrate distruge muzica tragediei.
Combătându-l pe Rousseau, Nietzsche consideră că, de la natură, omul posedă o fire demonică, predestinată pentru tragic, că el este implacabil sortit să interpreteze veşnic pe scena lumii rolul personajului tragic. Simbolul lui Prometeu, învingătorul zeilor, exprimă la filosof sensul etic al pesimismului, o justificare a eternei suferinţe, o imagine a zădărniciei condiţiei umane, faţă de orice speranţă sau dorinţă de ameliorare este fără rost şi care impune întotdeauna un tragic sacrificiu.
Al. Florin ŢENE
Iunie, 2009
]]>
Cristian BODNĂRESCU
Mă uimea acea privire,
Acel chip surâzător
Acel vuiet ce înalţă
Şoapta unui singur dor.
Iar când roua dimineţii
Te scălda în a ei mare
Două mâini de roze goale
M-apucau surâzătoare.
Gândul fără de fiinţă,
Tremurând la nemurire
Mă-nălţa acea dorinţă
Către zări îndepărtate.
Iar când ale nopţii zâne
Picurau o dulce şoaptă
Te priveam fără cuvinte,
Chip de lut, de mult uitată…
Faţa mi-o cuprinzi în grabă
Cu-ale tale sărutări,
Demonii ce stau de pază,
Îngeri fără cuvântări.
Sub salcâmul fără umbre
Ne plimbam cugetători
Apăreau lumini sumbre
Ale veşnicei uitări.
Iar în miez de zi tu cauţi
Dulci cuvinte, dezmierdări
Promisiuni pe veci minţite,
Negre taine şi uitări.
Holocaust pentru îngeri,
Doar minciuni eu îţi spuneam:
Tu, zână în altă lume
Soarta ne-o pecetluiam.
Eu, un crai de viţă mare
Ce dădea porunci ascunse
Zeii, mi se închinară
Ceruri doar de mult apuse…
Seara, în umbra tăcerii
Eu garoafe îţi puneam
Tu veneai, şi, în tăcere
Cu ele te îmbrăcai.
Să fugim în altă lume
Căutând spre infinit,
Să plutim pe drum de spume,
Valea morţii am răzbit.
Iar când lumea cea de umbre
Cu-a ei mantie ne cheamă
Împreună vom pătrunde
În lumina ei neclară.
Secole de va rămâne
Umbra noastră în poveste,
Un copil şi o copilă
Trup fiinţei ce nu este.
Nicicând nu te voi atinge,
Nicicând nu te voi găsi.
Nicicând în această lume,
Nicicând în această zi.
Peste cerul de poveste,
Peste codrul cenuşiu,
Tu, te pierzi spre bolta nopţii
Vis feeric şi pustiu.
Cristian Bodnărescu
2003
]]>
Cristian BODNĂRESCU
Cea care-a murit
Motto:
Pentru toţi cei care au dăruit tot
Pentru o clipă şi o clipă pentru tot,
Stingându-se dureros, la zori…
Visul de apoi,durere
Taina goticelor ziduri
Mai păstrează lacrima
Dansului de muze virgine
Ce din a ta umbră apune.
Taine ale trecutului, meschine
Al măştilor chip iau.
Ele râd…
Cu sete ele beau suflul pereţilor
Săraci bătrâni,ce nu se-ncumetă
A muri, în taina de-altădată trăind
…a negrului trandafir.
Suflul greu al bătrânilor
Este luat de vechile candelabre…
Şi iată că perdeaua otrăveşte palida adiere tomnatică
Oferindu-i garoafele morţii.
Şi atunci… atunci glasul cavoului
Îţi murmură de crăiasă moartă nume,
Îngropat în el.
Tu aievea pluteai uşor
În paşii nestemaţilor narcişi.
În vis noi apăream,
Iar chipul pictat ne era
Pe umbrele a doi gargoili, dezbrăcaţi si
Decăzuţi.
Am îndrăznit…am îndrăznit să privim, cu sfială şi teamă,
Şovăielnica rază de minciună
A pierdutului paradis…
Am cutezat…am cutezat a fi doar o trecătoare clipă
A eternului chaos…
Am conştientizat…
Şi acum,prin cadavrele
Vremelnicelor miraje
Croi-ne-vom drum;
Doi îngeri izgoniţi şi goi
Din al paradisului vis neîmplinit de coşmar.
Iar pe tine te răpeşte
Tandra cântare a sufletelor moarte.
Ne vom revedea?
Tu,vis înfrigurat de toamnă pierdută.
Acum îţi sărut sângerândele-ţi buze
Care îngână cuvântul interzis
De moartă.
Plutind tu urmezi
Dulcea cântare a copiilor
Ce din glas mort curge
Rostindu-ţi numele:
Ana
2003
Cea eternă
Freamătul vântului în pustiu
Îţi grăieşte conturul chipului;
Ai fost cândva, în eternul vid
De mai târziu.
În nopţile albe
Aievea de mână ne luam
Iar paşii de pustiul perpetuu
Ne erau absorbiţi,
Vântul besmetic pletele ne mângâia
Iar luna plină îţi grava nesfarsita-ţi expresie.
Chipurile statuare
Cu delir ne veghează
Grăbita noastră trecere
La ivirea razelor de soare
Între frunzele pământului.
Imaginea-ţi apare
Atunci când cizmele-mi le calcă
…În Grădina damnată
Susurul izvorului
Chipu-ţi curat păstrează
Atunci când sufletu-ţi revarsa
În spiritul fluviu.
Doar focul aztecilor
Spre cer te eliberează,
Pluteşti în tot şi toate.
Ne vom regăsi la final,
Atunci când timpul
Nu mai poate aştepta.
…Dar tu nu vei mai fi Ana
24 octombrie 2011
Cristian Bodnărescu
]]>
Cristian BODNĂRESCU
(I) D E M O N I I S T I N G H E R I
Adio!
Şi vocea brutală din sanctuar
a spart cristelniţa paradisiacă.
Eram într-un răsărit macabru,
al sublimei noastre deveniri.
Peste nori timpul nostru intens trecea.
Albastrul uşor pălea
în contopirea cu imensul alb al cerului,
atingând porţile zeilor.
Noi le deschidem uşor
impresionaţi de zorii unei zile fragede.
Duiosul vânt văratic
unduia infinitul în care domneam,
peste timp şi spaţiu.
Un colţ de soare,
în trainica noastră împărăţie,
unde un el şi o ea au atins infinitul celest.
Descifrând taina neantului am auzit:
„Doar noi mereu vom fi,
doi demoni stingheri în a infinitului miraje.
Mult timp vom colinda de-a pururi,
tu frumosul meu Domn
ţinându-mă în braţe
vom zbura pe a norilor cale”.
(II) E T E R N U L S Ă R U T
Încet ochii mi-i deschid şi te zăresc.
Lin apa lacului freamătă atunci când
buzele ni se contopesc într-un etern sărut.
Doar noi doi suntem,
am păcălit Tatăl timp care a uitat de noi.
Ne-am clădit Universul nostru,
din iubire şi speranţe.
Încet mă ridic cu tine-n braţe
şi-n parcul luminat paşii ni se pierd.
O pată de întuneric apare,
ea se măreşte şi te înghite.
Mă ridic,
spre ea mă arunc
pentru a veni cu tine.
„Să nu mă uiţi şi a ta voi fi”.
Tatăl timp ne-a uitat,
însă întunericul infinit a venit după tine.
Haide să fugim,
te aştept să vii în vechiul cimitir,
acolo spiritele noastre se vor uni.
(III) D E C E P L E C I ?
Sinistrul ceas miezul nopţii îl cântă.
Te zăresc la marginea porţii,
ai venit emoţionată,
pentru a păcăli întunericul şi mintea.
Spre tine mă îndrept şi de mână eu te iau.
Paşii noştri printre morminte ni se pierd,
spre cărare.
În braţe pe banca uscată eu te ridic,
iar buzele-mi îţi sorb lacrima cristalină
ce din frumosu-ţi ochi se prelinge.
Ai venit la întâlnire,
la întâlnirea sufletelor noastre.
În vis tu m-ai chemat
şi acum împreună
zburăm peste tot şi toate,
cu un frenetic echilibru…
Frica am depăşit-o,
trupul mi l-ai luat însă în vis
nimeni nu-mi poate lua chipu-ţi angelic.
În această lume suntem doar noi doi,
de-a pururi.
Din zbuciumu-ţi vocea de cenuşă îmi spune:
„Trebuie să plec.
Nu mai simt nimic acum,
mă întorc la imensul gol din mine.”
Dar rămâi!
Lângă mine,
razele pale ale lunii
ocrotesc nemuritoarele noastre suflete
în curtea cimitirului,
în visul nostru fără de sfârşit…
De ce pleci?
(IV) V A L S DE VARĂ
A venit ziua…
ziua în care ne căsătorim.
În giulgi,
treptele castelului le cobor cu emoţie,
casa sufletelor noastre.
Spre capela cimitirului cu alai de tineri poeţi
eu mă duc
iar pletele noastre de vânt besmetic
ne sunt luate.
Cuvântul damnat eu îl şoptesc şi atunci…
atunci
din întunericul necuprins
trupul tău în alb voal răsare,
la miez de noapte.
Florile nopţii pălesc atunci când
frumuseţea ta morbidă renaşte
şi buzele-ţi sfios mă cheamă.
La vals eu te invit
şi spinii florilor din tălpi sânge-ţi varsă
în duiosul nostru vals de vară.
Clopotul vechi bate
şi spre capelă de mână noi pornim.
Trecem printre manechinele pale
ce ne însoţesc la unirea noastră nocturnă…
Preotul rosteşte cuvinte neînţelese
şi sânge picură
din ochii albi ai gargoililor
ce ne stau de veghe.
Se opreşte,
a venit momentul
în care trebuie sărutată mireasa.
Încet îţi ridic negrul voal
şi frumosul chip de moartă
pare să-ţi întipărească
nemuritoarea frumuseţe
în sufletul meu.
(V) A D I O
Valurile tomnatice ale mării de apoi te cheamă înspre mine.
Încet te prelingi din soarele-lună ce răsare deasupra necuvintelor.
Trupu-ţi dezvelit înjunghie funebrul cuvânt care mă cheamă spre tine,
spre zări…
Deschid ochii şi aievea în faţa mea răsari.
Suntem din nou tineri şi frumoşi,
cuprinşi de boarea de argint a noului răsărit.
Simt cum sufletu-ţi etern sălbatic mă învăluie odată cu vântul spre larg.
Chemarea către corabia viselor mă cheamă spre tine perpetuu.
„Tu vei pleca, vei dispărea din nou?
Cum putem să păstrăm această clipă de-a pururi?
Nu vreau să ne despărţim,
este totul atât de frumos…”
(VI) V O C E A D I N S A N C T U A R
Împreună,
sufletele noastre păşesc în corabia de iubire şi visare,
ele pornesc spre larg.
Am atins nemurirea preţ de o clipă.
Peste nori timpul nostru intens trecea.
Eram într-un răsărit macabru,
al sublimei noastre deveniri.
A
D
I
O
Şi vocea
brutală
din sanctuar
a spart
cristelniţa
paradisiacă…
—————————————————————
Cristian BODNĂRESCU
Aranjare text: George ROCA
Iaşi
25 iulie 2010
Nota critică
Poemul Alpha nu se derulează firesc, pentru că se petrece într-o dimensiune atemporală. De fapt, sfîrşitul poemului poate fi dedus din titlu, pentru că Alpha reprezintă opusul Adioul-ui care marchează finalul şi previzibilul deznodământ al acţiunii. Poemul foloseşte două non-culori, alb şi negru. Sunt multe teme grafice gotice care folosesc această combinaţie.
De ce titlul poemului nu este Omega? Pentru că acţiunea nu va epuiza niciodată eterna clipă a începutului. Timpul, acţiunea, trecerea, evoluţia şi tot sensul vieţii sunt inferioare; şi asta graţie clipei, atunci când personajele poemului se ating. Glasul preotului îşi pierde valoarea, lumea devine o iluzie (folosirea repetată a cuvântului păcălire în sensul iluziei). Nuntaşii devin sângerii, însă mireasa dispare. Există un crud adio care marchează finalul poemului. Un zgomot care sparge feeria paradisului. O moarte! Un mister…
Poate că poemul este ciclic, poate începe de la final, unde Adio devine Alpha, şi poemul renaşte pentru a fi reînţeles.
Cât priveşte structura lui, în poemul Alpha am sesizat inversarea ordinii fireşti între subiect şi verb, pentu a accentua importanţa imaginii, a cadrului static în pofida dinamicului. Poemul este construit din imagini, el este foarte greu de înţeles şi poate fi pătruns doar de un om cu viziuni profunde.
Cristian Alexandrescu
]]>
Ştefan Doru DĂNCUŞ
Editura „Grinta” împreună cu editura „Singur” va edita şi va tipări până la data de 15.08.2011, volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” – antologie de poezie, proză şi eseistică.
Cartea va avea un număr de 384 de pagini dintre care 24 color (cu pozele autorilor), format 15x22cm., coperta policromie, plastifiată lucios. Textele, CV-urile şi fotografiile color ale autorilor se vor expedia în format electronic pe adresa [email protected] până la data de 25.07.2011. De asemenea, autorii vor trimite şi un scurt răspuns la întrebarea:
CE V-A ÎNDEMNAT SĂ VĂ APUCAŢI DE SCRIS?
Fiecare autor va beneficia de un spaţiu tipografic de 10-16 pagini, ceea ce înseamnă că va trebui să trimită texte în format A4 între 8 şi 10 pagini; de asemenea fotografiile color vor avea dimensiunea minimă de 5x7cm.
Antologia va fi mediatizată de către GRUPUL MEDIA SINGUR şi AGENŢIA LITERARĂ „SINGUR” şi va fi prezentată în lunile septembrie şi octombrie în cadrul unor emisiuni la Radio România Actualităţi.
Taxa de coeditare este de 500,00 lei pentru fiecare autor, care va primi 20 de exemplare din tirajul tipărit. Această sumă se va achita în contul editurii „GRINTA” (cod fiscal RO6081420) IBAN RO34 CARP 0130 0003 0203 RO01 deschis la Banca Carpatică, filiala Cluj, până la data de 25.07.2011.
Autorii care vor intra în această antologie vor fi validaţi de un Grup Consultativ format din: Gabriel Cojocaru, Ştefan Doru Dăncuş, Ioan Pavel Azap şi Felix Nicolau.
Volumul va fi lansat şi în cadrul Târgului de Carte „GAUDEAMUS” care va avea loc la sfârşitul lunii noiembrie la Bucureşti.
În primele etape au fost validaţi următorii autori: SILVIA KATZ (PROZĂ); SILVANA COJOCĂRAŞU (POEZIE); VASILE LUŢAI (POEZIE); ADRIAN BOTEZ (POEZIE ŞI PROZĂ); DAN MARIUS DRĂGAN (POEZIE); ADRIAN SUCIU (POEZIE); MIRCEA GĂLĂŢEAN (ESEU); ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ (PROZĂ); FELIX NICOLAU (PROZĂ); GELU DRAGOŞ (POEZIE); MENUŢ MAXIMINIAN (PROZĂ), IOAN DRAGOŞ (POEZIE), CARMEN MĂRCEAN (POEZIE), DORA ALINA ROMANESCU (POEZIE), VICTORIA FĂTU NALAŢIU (PROZĂ), ADALBERT GYURIS (POEZIE ŞI PROZĂ), CRISTIAN BODNĂRESCU (POEZIE) şi EUGEN AXINTE (POEZIE).
Aceştia sunt rugaţi să ne transmită adresele precum şi datele de identificare (serie şi nr. buletin, C.I., CNP).
AUTORII DIN DIASPORA VOR ACHITA TAXA DE COEDITARE ÎN VALOARE DE 150 EU ÎN CONTUL IBAN RO88CARP013000030203EU01 DESCHIS LA Banca Comercială “CARPATICA” S.A. fil. Cluj.
Volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” va fi realizat împreună cu următorii parteneri media:
RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI, Lithera.ro (site), FDL.ro -Fabrica de Literatură (site), Bocancul Literar (site), Proiectul Cititor de proză (site), revista „Algoritm Literar” (Hunedoara), revista „Nouă Provincia Corvina” (Hunedoara).
Ştefan Doru DĂNCUŞ
Gabriel COJOCARU
S.C. EDITURA “GRINTA” S.R.L.,
400536 CLUJ-NAPOCA, Str. Primăverii 22/23;
Ţel.: 0744/777 883
Cont IBAN: RO34CARP013000030203RO01
Cont IBAN: RO88CARP013000030203EU01
Banca Comercială “CARPATICA” S.A. fil. Cluj
www.edituragrinta.ro