Personalitatea narcisică are o foarte bună părere despre propria persoană și vrea neapărat ca și ceilalți să vadă și să recunoască asta. De multe ori, aceste persoane sunt foarte preocupate de înfățișarea lor, dornice de a arăta mereu cât mai bine și încântate de a frecventa persoane importante. Narcisicul știe cum să jongleze emoțiile celorlalți, folosind alternativ seducția, critica și elogiile neașteptate. Are sentimentul că este excepțional, deasupra celorlalți și că este îndreptățit să primească mai mult decât ceilalți. De asemenea, este stăpânit de ambiția de a avea, de succese și se așteaptă la atenție și privilegii, fără a se simți obligat la reciprocitate. Când nu i se acordă privilegiile pe care le așteaptă, devine foarte furios. Individul cu o personalitate narcisică are sentimentul că regulile sunt făcute doar pentru oamenii obișnuiți. 

Cum să ne purtăm cu o personalitate narcisică? Ar fi recomandat să le fie arătată aprecierea pe care o merită atunci când sunt sincere, astfel reușiți să le demonstrați că pot avea încredere în voi. Dacă această etapă a fost atinsă, atunci va fi mai ușor să le aduceți la cunoștință, să le explicați și să le argumentați felul vostru și al celorlalți de a acționa și reacționa în anumite situații. Rețineți că narcisicul se consideră o persoană mult mai însemnată decât voi și așteaptă să fie tratat ca atare, astfel, este recomandat să respectați cu scrupulozitate conveniențele și să nu-l criticați decât atunci când este absolut necesar. În același timp, păstrați discreția în privința propriilor voastre reușite.

Rețineți că este important să nu vă opuneți sistematic personalității narcisice. Nu fiți atenți la tentativele de manipulare și încercați să nu faceți favoruri pe care nu doriți să le repetați. dacă persoana narcisică are o imagine clară despre ceea ce acceptați și ce nu, atunci aceasta se va simți mai puțin tentată să vă pună toleranța la încercare. Este oarecum inutil să vă pierdeți timpul gândindu-vă sau așteptând recunoștință din partea unui individ cu o personalitate pur narcisică.

Personalitatea schizoidă are o înclinație pronunțată spre singurătate și preferă activitățile solitare, necăutând compania celorlalți; pare a fi impasibilă, detașată și greu de înțeles. Îi este greu să-și exteriorizeze sentimentele, pare indiferentă la reacțiile celorlalți fie că este lăudată, fie că este criticată. Din cauza acestora, are puțini prieteni și nu leagă prietenii cu ușurință.

Este destul de greu să înțelegem viața unei personalități schizoide și felul cum aceasta percepe lumea, deoarece nu mărturisește nimic despre propria persoană, despre ceea ce gândește sau simte. Poate ne întrebăm de ce un schizoid este așa și de ce nu relaționează cu semenii. Schizoidul este mai puțin abil decât celelalte persoane în a înțelege reacțiile oamenilor din jurul său. Comunicarea cu oamenii îl solicită foarte mult.

Cum să ne purtăm cu o personalitate schizoidă? În primul rând trebuie să le respectăm nevoile, mai ales cea de a fi singur și să încercăm să empatizăm cu acestea, să-i observăm și să le arătăm că suntem alături de ei, apreciindu-le calitățile și motivându-i să se lase descoperiți. Bineînțeles, nu este cazul să le cerem să fie altfel, să manifeste emoții puternice sau să-i obligăm să poarte conversații nedorite și să nu le respectăm nevoile. Cu toate acestea, ar fi bine să nu-i obligăm să facă ceea ce nu-și doresc, dar nici să-i lăsăm să se izoleze în lumea lor.

profesor psiholog Mirela Aldea

Felicitări!Cosmote.v-a desemnat prin tragere la sorţi,câştigător irevocabil al premiului de 20.000 Euro.Contactaţi operatorul la nr. 0762015544. Cosmote./Premii

Acesta este unul din numeroasele mesaje primite prin sms, care întâmplător mi-a fost adresat.

A doua zi m-am deplasat la sediul Cosmote unde am semnat o declaraţie în care am relatat ce se întâmplase. Am fost asigurat că numărul de la care am primit sms-ul va fi şters.

După asta am mers la sediul Poliţiei Judeţene. Am vorbit mai mult timp cu nişte domni poliţişti care mi-au povestit cum avocaţi cunoscuţi şi oameni mari au dat crez acestor mesaje şi au oferit mii de EUR pentru a putea câştiga zeci de mii de EUR. Deh, universul este totuşi finit în comparaţie cu prostia. Mi-au explicat că nu pot face nimic deoarece pentru a-l putea localiza pe şarlatan este nevoie de un mandat din partea Procuraturii, care nu emite mandate pentru cazuri de acest fel. Pe bună dreptate, nu aveam motive să nu-i cred. În plus, pe lângă funcţionarea deficitară a Procuraturii, ne lovim cu nesimţirea firmelor de telefonie. Astfel, poliţia aşteaptă de mai multe săptămâni date legate de un hoţ care are abonament la Orange. Cazul meu era, probabil, o nimica toată.

Am decis să încercăm să-l prindem, chiar dacă aveam şanse mici. Am sunat la numărul care avea să-mi ofere cei 20.000 EUR:

,,- Bună ziua. Aţi sunat la sediul Cosmote. Eu sunt Mihai. Cum vă numiţi?

- … mă numesc. Mă bucur nespus pentru câştigul pe care mi l-aţi anunţat.

- Da, pentru a intra în posesia lui va trebui să-mi încărcaţi 60 EUR. Bănuiesc că vi s-a spus, dar nu mai ştiu…

- Desigur, veţi primi banii. Dar totuşi doresc să împărţim suma, nu pot lua banii aşa, fără să vă dau şi dumneavoastră, care m-aţi desemnat câştigător, un procent.

- Şi cum intenţionaţi să mi-i daţi?

- M-am gândit c-ar fi frumos să împărţim banii pe din două, aşa, frăţeşte. Uitaţi, vă dau 10 milioane bani gheaţă acum şi restul după ce ridic câştigul. Ne putem întâlni să vă dau banii, să fac şi eu o cinste?

- Din păcate nu pot face aşa ceva, eu sunt de la Cosmote şi nu pot lua bani… Nu se poate, sunt de la Cosmote.”

Văzând eu că am dat de cel mai corect român de la Alexandru Ioan Cuza-ncoace i-am spus vreo 2 vorbe de duh şi-am închis.

M-am despărţit de oamenii de la poliţie cu promisiuni că vor face tot ce pot să pună mâna pe el şi poate vom realiza un material media cu această prindere.

Ulterior am primit vestea care a umplut nu paharul, ci sticla. Domnii poliţişti au avut dreptate atunci când au menţionat nesimţirea firmelor de telefonie mobilă, cel puţin în cazul Orange şi Cosmote. Am primit un telefon de la sediul central Cosmote în care am fost felicitat de această dată nu pentru câştig, ci tocmai pentru că n-am dat curs invitaţiei de a câştiga. Am înţeles că nici nu i-au închis numărul acestui hoţ care poate fura liniştit. Justificau că nu pot închide cartela omului, mai ales că nu m-a furat, este ilegal şi speră ca eu să înţeleg asta. Am replicat: Tocmai că eu nu pot înţelege aşa ceva! Aveţi sms-ul care dovedeşte vinovăţia lui. M-a informat că trebuia să arăt conţinutul lui la sediul Cosmote, ceea ce făcusem şi-l reprodusesem integral în declaraţie. Mi-a adus la cunoştinţă de sacrificiul enorm pe care Cosmote îl face pentru a stopa aceste hoţii, însă în cazul meu… Haideţi totuşi s-o lăsăm aşa!

Numărul de telefon la care trebuia să anunţ câştigul nu doar eu, ci şi multitudinea de oameni norocoşi încă mai este funcţional! Dacă tot nu se poate face nimic în România în acest sens, vă invit să sunaţi pentru a vă ridica premiile.

Cristian Bodnărescu

– Bă – îşi zise Iulică înspăimântat, într-un moment de maximă luciditate – să mor împuşcat, dacă ştiam că ăştia te prind şi când nu mergi; atunci mai bine mergeam, frate.

Îngrozit de faptul că nici nu fusese nevoit să greşească pentru ca frica să i se adeverească, începu să parcurgă de la cap la coadă toate foile primite şi când văzu că procesul verbal are la semnătură un soi de mâzgălitură ce semăna mai degrabă cu o literă multiplicată, ajunse la concluzia că învinuirea ce-i fusese adusă nu are cum să fie adevărată. Bănuind că-i vorba de o încurcătură oarecare şi că amenda nu-i era adresată, o puse înapoi în plic, puse plicul pe masă şi aşteptă apoi ca lucrurile să se rezolve de la sine. Însă, după doar trei săptămâni, primi o altă scrisoare întru-totul asemănătoare, peste două săptămâni încă una şi tot aşa, de ajunse în doi ani şi jumătate să umple pe deplin o dormeză de calitate şi trei sferturi dintr-un scrin. Cele mai multe erau avertizări, somaţii şi ameninţări, însă la acestea se adăugau şi tot soiul de amenzi care de care mai bizare, unele bazate pe fapte reprobabile săvârşite de el prin alte oraşe, oraşe în care nu fusese niciodată. Panicat la început, Iulică ajunse de la a privi cu teamă şi îngrijorare întreaga situaţie, să fie bucuros că-l bagă şi pe el cineva în seamă. Ba mai mult, observă că toate aceste scrisori îi pot fi, în fond, folositoare. Şi asta după ce o vară întreagă îşi satisfăcuse cu ele nevoia zilnică de hârtie igienică. Nemulţumit totuşi că-i prea aspră şi că s-a ales din această cauză cu iritaţie supărătoare, Iulică le-a scris şi el poliţiştilor o scrisoare prin care îi rugă să folosească o hârtie ceva mai fină şi mai frumos împachetată. Şi dacă se poate să fie şi parfumată.
După o îndelungată şi încrâncenată corespondenţă în care oamenii legii ajunseseră să-i agaţe de clanţă invitaţii în instanţă iar Iulică să-i ameninţe că-i dă în judecată pentru situaţia creată, cel din urmă, dorind să scape de griji, începu să mai achite din amenzi. Iar lucrurile păreau că se mai calmează, cel puţin până într-o bună zi; când doi români îmbrăcaţi la patru ace s-au proptit în uşa sa de parcă ar fi încercat s-o deschidă cu forţa. De la ei Iulică a aflat că în ultima vreme s-a tot împrumutat ba de la o bancă, ba de la o alta, fără să intenţioneze să mai şi plătească; motiv pentru care cei doi indivizi fuseseră trimişi să recupereze paguba şi să-i pună sechestru pe avere. Însă Iulică nu s-a neliniştit, ştia prea bine că nu posedă mai nimic. Apartamentul în care locuia nu-i aparţinea, om integru nu era, aşa că de muncit muncea la negru; iar în afară de hainele de pe el, alte lucruri nu mai deţinea de fel.

– Aşa că puteţi să puneţi sechestru pe ce vreţi. N-am nimic, sunt falit, bă, falit! Strigă el, întorcându-şi în acest timp buzunarele pe dos şi adoptând un zâmbet duios.

Cum pe scara de bloc se strânseseră mai mulţi ţigani, nehotărâţi dacă să-l apere sau să tabere pe el, recuperatorii plecară cu buza umflată, promiţând însă că or să revină altădată.
Înglodat până la gât în datorii pe care nici măcar nu-şi amintea să le fi făcut, Iulică se străduia pe cât putea să nu-şi piardă speranţa. Însă, chiar şi fără aceste probleme, banii pe care îi câştiga tranşând carne în hale de abia dacă îi mai ajungeau lui şi familiei sale. Cei patru copii îi cereau în permanenţă de mâncare, iar Mirinda, când nu umbla cu altcineva, îl iscodea să afle ce făcuse cu toţi acei bani împrumutaţi, chiar dacă săracul om se chinuise să-i explice că şi de această dată e vorba tot de o încurcătură. De la dramatică situaţia deveni disperată în momentul în care alte două maimuţe întunecate la chip şi aşijderea la fire i s-au sprijinit de uşă şi au început să bată frenetic în ea cu pumnii şi picioarele. Iulică deschise şi privindu-i mirat le zise:

– Mai uşor, că-mi treziţi copiii. Da’ ce doriţi?
– Am venit să văd ce-mi face rinichiul, îi spuse cea mai pricăjită dintre namile.
– Ce rinichi? Întrebă românul buimăcit.
– Ăla de-l vinzi, cumnate.
– Vând şi rinichi câteodată, dar de obicei doar carne. Însă căutaţi-mă mâine în hale, că de adus nu aduc acasă pentru că nu mă lasă.
– Te crezi şmecher, mă? Spuse cealaltă namilă, care până atunci stătuse tăcută, scobindu-se printre dinţi cu unghia degetului mijlociu de la mâna stângă. Noi de ăsta de aici vorbim, continuă să zică namila şi scoase un cuţit din buzunar şi-i mângâie cu el lui Iulică burta.
– Bă, făcu acesta speriat, ai grijă cu ăsta, bă.
Şi în timp ce una dintre matahale îl bărbierea pe abdomen, cealaltă îi intră în casă şi se orientă spre bucătărie, deschise frigiderul, apoi urlă nervoasă:
– Suc acidulat? Bere? Aşa ne-am înţeles noi, frate? Gata, mai scădem o mie de parai.
– Ce să ne înţelegem, măi omule, mă, că eu n-am înţeles nimic. Cine sunteţi voi şi ce căutaţi la mine în casă? începu să se smiorcăie Iulică.
– Lasă gargara, îl sfătui namila, ţi-am dat banii pe el, acum e al nostru.
– Ce să fie, mă, al vostru? Ce bani mi-aţi dai voi mie, mă?
– Tu vrei să te băgăm în portbagaj şi să te ducem în pădure, ca să-ţi aminteşti? Bă, ai dat anunţ pe internet că-ţi vinzi rinichiul, noi ţi-am dat jumate din sumă, aşa că nu face pe prostul cu noi, că nu-ţi merge. Ori ni-l dai de bunăvoie, ori ţi-l luăm cu forţa. Bagă bine la dovleac că operaţia e joi. De dimineaţă, la prima oră, o să te aştepte o maşină neagră în faţa blocului. Nu cobori, urcăm noi la tine, da’ dacă ne pui să urcăm patru etaje, să ştii că îţi tăiem şi-o ureche.

Şi fără alte explicaţii, cele două namile coborâră în grabă scările şi se pierdură printre cartoforii de afară. Iulică rămase tremurând o vreme în faţa uşii, apoi o închise; o încuie şi se duse în baie, singurul loc în care putea gândi nederanjat. Situaţia era gravă, iar de această dată nu mai avea scăpare. Dacă pe recuperatori îi mai putea duce cu vorba, cu ţigani ştia că nu are nicio şansă să o scoată la capăt. Gândi la rece toate câte i s-au întâmplat şi conchise că este, fără îndoială, cel mai ghinionist şi nefericit om din câţi au existat vreodată pe planeta asta. Aşa că hotărî să se sinucidă. Mirinda îl imploră să renunţe la ideea sa, prietenii îl îndemnau şi ei la cumpătare; însă Iulică târa după el câte era ziua de lungă, funia.

– Bă, nebune, bă, gândeşte-te că-ţi nenoroceşti familia! Îi spuse Florin disperat şi trezit brusc din năuceala datorată ierburilor uscate pe care le fuma încercând din răsputeri să-l determine să se răzgândească. Nu din iubire, ci de teamă că dacă moare, Mirinda o să apeleze la el, iar când el o să refuze, aceasta avea să-şi ducă la bun sfârşit ameninţările şi să-l oblige pe cale legală să-şi îngrijească plozii, demonstrând printr-un test de paternitate că toţi cei patru copii îi aparţineau.
– Lasă, bă, că tu nu ştii cât de descurcăreaţă e Mirinda. Dacă a putut ea să-mi facă doi copii deşi nu ne-am mai culcat împreună de trei ani, o să reuşească să aibă grijă şi de ei.

Văzând că n-are şanse de izbândă, Florin l-a chemat pe Armeon, promiţându-i zece lei dacă o să reuşească să-i bage lui Iulică minţile în cap. Ţiganul încercă, ameninţându-l că o să fie schingiuit necontenit în iad, pentru că sinuciderea este singurul păcat fără de iertare; speriindu-l aşa de tare încât, strângând funia la piept, Iulică mai avea puţin şi izbucnea în plâns. Dar chiar în momentul acela îi sări în apărare Corcodel:

– Nu te lua fraiere după prostul ăsta! Armeon are ură pe lume că i-a spart mai demult cineva păpuşa gonflabilă; şi de asta îţi zice de iad, diavoli şi pucioase. Dar astea nu sunt decât la creştini, la alţii nu-i aşa. La alţii e altceva. Hai cu mine să-ţi explic.

De când îl părăsise nevasta, Corcodel se gândea tot timpul la Mirinda, iar când aceasta i-a mărturisit că toţi cei patru copii îi aparţin; ţiganul mai, mai să leşine de bucurie. Aşa că îl luă deoparte pe Iulică şi începură să discute. După ce vorbiră câteva minute bune, Corcodel, crezând că l-a convins, concluzionă:

– Deci ai înţeles ce trebuie să faci pentru a te integra în absolut? Dai pe gât un pahar de urină, apoi te arunci de pe bloc şi te faci una cu universu’.
Şi cum băutul urinei nu-l atrăgea de niciun fel, Iulică îl întrebă:
– Altă cale nu există?
– Ar mai fi una, îi zise Corcodel după ce se gândi niţel, da’ la asta nu garantez că o să reuşeşti, pentru că nu-i pentru oricine. Dacă te închini la grasu’ ăla de am uitat cum îl cheamă şi te împaci cu tine şi cu lumea înainte să-ţi iei zilele, te lasă să te reîncarnezi.
– Cum e asta cu reîncarnarea?
– Nu ştiu eu sigur cum se face, dar am văzut la televizor că dacă te dai de partea ăstuia de ţi-am povestit eu acum, după ce mori te trimite înapoi, adică te mai naşti o dată. Da’ e tot aşa, dacă ai făcut rău la oameni te reîncarnezi în ceva naşpa; o găină sau un vierme, da’ dacă eşti bun şi deştept atunci te reîncarnezi în ceva tare de tot.
– În ce? ciuli celălalt urechile şi beli ochii, aşteptând plin de speranţă, cu sufletul la gură, răspunsul lui Corcodel.
– În ţigan, frate.

Încântat de cele auzite, Iulică se duse ţintă la sala lui Istronom pentru a intra pe internet şi a afla cât mai multe amănunte legate de această reîncarnare. Răsfoi în disperare o multitudine de pagini virtuale până ce găsi, în sfârşit, ce-l interesa. Notă pe nişte foi toate ideile esenţiale şi odată întors acasă, le puse în practică. Desenă cercuri cu făină pe podea, îşi luă gândul de la mâncare şi cât era ziua de lungă medita la cele spirituale. Mirinda era prea preocupată să caute banii din împrumutul de la bancă pentru a băga de seamă ce preocupări puseseră stăpânire pe soţul ei. Doar Florin mai încercă să-l determine să se răzgândească, însă decizia prietenului său era de nestrămutat. După ce s-a împăcat într-o asemenea măsura că lumea că nu-l mai interesa nimic, Iulică era pregătit să se reîncarneze. Şi pentru a fi pe deplin convins că totul nu fusese o glumă, aşteptă până în dimineaţa zilei de joi pentru a-şi duce planul la îndeplinire. După ce-şi petrecu toată noaptea meditând, cum se iviră zorile, chiar în momentul în care încolţea în el speranţa, de afară se auzi claxonul maşinii care-l aştepta. Fără să mai stea pe gânduri, Iulică îşi luă avânt şi se aruncă pe fereastră, imaginându-şi în timp ce zbura ce fericit va fi în momentul în care se va reîncarna. În clipa următoare se auzi un ţipăt înspăimântat, apoi o izbitură puternică. În câteva minute curtea blocului se umplu de ţigani îmbrăcaţi doar în chiloţi, peste un sfert de oră se făcură auzite sirenele ambulanţei, peste fix un ceas nişte poliţişti începură să deseneze pe asfalt, iar peste două luni, când nici nu se refăcuse bine, Iulică fu condamnat la cinci ani de închisoare pentru omor din culpă. Pentru că în loc să cadă pe bordură, aşa cum plănuise, picase peste namila aceea mai sfrijită, făcând-o chiseliţă şi trimiţând-o, probabil, să se reîncarneze în altceva. De pildă într-un vierme.

Alexandru Ioan Despina

Adam se plimba prin grădinile Edenului chinuit de întrebarea ce poate avea Eva sub frunză. Şi dintr-odată iluminat de o idee năstruşnică, s-a aşezat la pândă la o cotitură a cărării, cu un par gros în mâini. Şi când a trecut Eva, a dat… cu sete, drept în creştet. A privit femeia căzută pe cărare, a mers şi a ridicat frunza. A făcut ochii mari şi cuprins de o profundă şi inexprimabilă mirare, s-a frecat nedumerit pe cap şi a constat: ”Hmm… Unde dai şi unde crapă!”

De foarte multe ori se întâmpla ca rezultatele acţiunilor noastre să nu fie nici pe departe aşa cum ni le-am imaginat, cum am intenţionat sau am visat. Uneori  poate fi ceva cu adevărat pozitiv.  Rar acest fenomen;  dar totuşi se poate, precum cei care au săpat o fântână sau o groapă pentru latrină şi au dat de un zăcământ de petrol sau o comoară îngropată. În majoritatea cazurilor nici nu poate fi vorba de aşa ceva.

Alienarea poate fi  individuală sau a unor grupuri mici de oameni, iar de suferinţă au parte doar cei implicaţi direct şi cei foarte apropiaţi, sau poate fi colectivă; caz în care pot să se bucure de consecinţe marile colectivităţi, clasele sociale, naţiunile şi chiar continente întregi.

Găsim toate aceste forme aproape în toate aspectele vieţii noastre şi în ştirile din mass media. Uneori pot fi amuzante dacă nu eşti direct implicat, precum elevii care au reuşit la bacalaureat şi au căzut la contestaţie, cei care au votat cu entuziasm şi acum îşi smulg părul, cei care s-au căsătorit cu ochii strălucind de fericire şi s-au vindecat ulterior.

Cu adevărat problematică este insă alienarea colectivă, care crează suferinţe pe spaţii mari; pentru o sumedenie de oameni şi pentru timp îndelungat. Că au fost altceva intenţiile Bisericii Catolice de a răspândi  şi a veghea minunata religie a iubirii, creştinismul, în cele 4 puncte cardinale. Iar consecinţele……  inchiziţia, misionarismul, cruciadele şi conqistadorii, care au dus suferinţa şi moartea  în toată lumea cunoscută. O altă idee îndrăzneaţă şi generoasă a fost comunismul, care promitea să aducă fericire tuturor. Iar statisticile vorbesc de 40- 60 milioane de victime. (Aşa că, dacă cineva are o idee nobilă şi promiţătoare, să facă bine să se abţină).  Îmi vine să cred în adevărul proverbului  “Nici un bine nu va rămâne nepedepsit!”

Se pare că acelaşi fenomen este pe cale să se producă în percepţia publică cu Uniunea Europeană şi cu moneda Euro.

Insă dacă avem luciditatea şi sinceritatea necesară, trebuie să admitem că toate lucrurile există şi se desfăşoară cu voia sau permisiunea lui Dumnezeu. Imposibil de spus de ce, pentru că El nu lucrează cu sistemele de gândire umane, şi viziunea Sa este de o amploare pe care, cu toată modestia, nici eu şi cred că nici unul din contemporanii mei nu au cum să o perceapă.  Însă prin consecinţele cele mai profunde ale sale, alienarea ne poate revela o parte, chiar minusculă, a Marii Măiestrii a lui Dumnezeu. Şi mai ales, ne rezolvă definitiv marea  contradicţie existentă  în gândirea umană, antinomia dintre liber arbitru şi predestinare. Şi nici nu se poate mai simplu, noi facem ce vrem şi iese cum vrea El!

 Eu personal nu-mi pierd speranţa că îl voi convinge într-o zi, chiar pentru 5 minute, să facem schimb de roluri!

Emil

Autor: Ştefan Lucian MUREŞANU

Romanul superrealist este creaţia literară a secolului al XXI-lea, un început cu traume care şi-a pus amprenta pe omul creator, dând la iveală nerealizările materiale şi sentimentale ale societăţii care se supranumeşte super ok. Este noua entitate a furiei introvertite, a eşecului cu înăbuşiri viciate, a celui ce crede că niciodată nu va mai avea vreo scăpare de a se vedea împlinit. Este un timp bolnav al celor ce cred că toţi trebuie să se privatizeze, să-şi caute o meserie de rob în amăgirea existenţei şi a fiindului debusolat. Câţiva, care au luat din fugă totul, fiind reali în dospirea unui aluat clăbucit şi smuls din faţa celor mulţi, cu mâinile lor murdare, de la cei ce aşteptau cuminţi o lege normală de convieţuire umană, fac legi ejectate şi toaletizate în intimităţi improprii, cu care de altfel gândesc.

Romanul superrealist necesită o analiză atentă asupra actului de desfăşurare a acţiunii dar şi un studiu caricatural al personajelor. Acestea sunt limitate la cuvinte simple, vulgare, un dialog excremental, din care lesne deduci potenţialul de exprimare, la care sunt folosite puţine cuvinte, aparent banale însă cu un substrat din care tragi concluzia unei existenţe închise. Existenţa închisă este un eu fără viitor, un cerc strâmt, închis, care sufocă egoul survenind dispariţia umbrei nocturne. Odată pierdută apare stafiizarea egoului, pentru că el, ca entitate, nu poate părăsi teluricul, fiind reţinut de profani în realizarea planului deusian, pe care îl avea de îndeplinit aici, pe Pământ.

Romanul superrealist macină de multe ori cuvinte absurde, le scămoşează şi le întinde ca pe nişte intestine de capră, pe gardul văruit al fiindului, pentru că, de acolo, cel pornit să irumpă realul cititorului, în realitate, îl secătuieşte de imagini. Cine se doreşte umbrit de trivial tânjeşte la exhibiţionism, care nu este un păcat netolerat însă dorit în intimitatea fiecăruia, pentru a nu cădea în ridicol. Vorbele sunt exprimări sonore, şir de cuvinte cu sau fără înţeles care, dacă nu ar avea intensitate şi denivelări accentuale, nu ar însemna nimic pentru auditorul avid de informaţie. Informaţia se transmite pentru a impresiona, pentru a atinge dimensiunile existenţiale ale furiei fiindului. Scrise, cuvintele absorb interesul cititorului şi, de multe ori, rămân doar semne imprevizibile observate vizual însă insuficient conştientizate. Creaţia superrealistă trezeşte interese, de multe ori meschine pentru că termenii sunt triviali şi excitanţi în mintea absorbită de sărăcie a diluatului. Romancierul superrealist, trăitor în vremuri vitrege de lumină, sădeşte sămânţa în întunericul spinos al termenilor triviali, dătători de foame pseudointelectuală profanilor, care o acceptă şi o îngurgitează lacomi, nu citind-o, ci auzind-o înăbuşit, în coclaurile personale, ridicate la rang de birou şi funcţie, tapisate cu diplome a căror stemă este banul.

Stigmat al aurolacului cuvântul din romanul superrealist se coboară la nivelul de stradă, de putreziciune şi dezgust din partea literatului, de snobism şi agresiune din partea profanului. Personajele sunt entităţi ce îşi doresc să trăiască, nu cunosc cum însă fără să aibă o activitate sau un succes al fiindului în nefiind decât să aibă banul, care să îl facă stăpân viciat, puternic peste toţi cei care sunt obligaţi să i se închine, slugi amorfe din acelaşi aluat cretin de dezvoltare cu al său, rupţi în permanenţă de mijloc, un embrion greşit genetic. Literatul surprinde viaţa aşa cum se extinde din mentalitatea entităţii-om fie că este european, american sau de oricare altă spaţialitate continentală.   Parcurgem un secol instabil din toate punctele de vedere: mental şi aici aş menţiona spiritual, moral, conceptual. Toate sunt, pentru cei mulţi şi lipsiţi de cultură, stări ce favorizează, din partea profanilor aflaţi pe scaunul înalt al puterii, manipularea, decesul sumbru a ceea ce ne-am dorit şi am suferit din cauza lipsei de cultură, o degradare continuă a civilizaţiei omeneşti. Şi aceasta nu numai în societatea noastră românească, ci în toate societăţile, care au rămas pur şi simplu vii, pe mapamond.  Cădem încet şi sigur într-un abis dorit de cineva, care cunoaşte că sfârşitul gândirii noastre se apropie. Totuşi, vor fi puţini cei care vor putea rezista transferului de la ceea ce suntem, în momentul de faţă, la ceea ce s-ar putea să devenim, într-un viitor foarte apropiat. Literatul superrealist atrage atenţia prin scrisul său că omul, în viaţa de dincolo, nimic nu ia, ca element material, decât ceea ce materia lui cenuşie a cuprins ca stare superioară de detaşare de teluric. Elementele chimice ale corpului uman se vor uni, cu elementele active ale pământului, refăcând unitatea care a produs facerea.

Se constată în romanul superrealist o luptă între două situaţii: vulgaritate şi ascensiune. Ascensiunea este o dorinţă a eului care dispare în vulgaritate, compătimit de literat şi succedat de profani. Răul se poate naşte şi dintr-un bine însă greul este în voinţa celui căzut de a se mai putea ridica spre lumea cosmică, pe care o repugnă şi nu are încredere în ea, pentru că această lume nu îi oferă mirosul sodomic al gloatei de insuficienţi. Personajele sunt trăiri reale ale unor segmente de viaţă negative, posedate de energii viciate insuficient de realizate, cu gândiri întunecate şi străfulgerări nervoase umbrite de oboseala permanentă a trupului. Romancierul îl prezintă ca om, mergător şi doritor de viaţă dar el, personajul, se smulge către o lume greu de identificat, fuge de tot ceea ce se poate identifica în persoana lui ca o entitate spre un neînţeles absurd, respingând ajutorul propriei conştiinţe. În romanul secolului XXI personajul, care nu are vârstă atunci când singur îşi vinde capacităţile sau când, pur şi simplu, este luat şi vândut pentru alţii ca un obiect este sclavul, drogatul, mafiotul, sceleratul, sodomistul, împricinatul unui altuia, care are banul, pistolul, într-un cuvânt puterea nelimitată asupra fiindului său. Fiindul nu este altceva decât perioada pe care entitatea-om o are de trăit pe pământ, bine sau rău prins în cercurile energiilor pe care singur are puterea să şi le aleagă. Nu i se impune să se drogheze, decât dacă doreşte. Nimeni nu îl trimite în lanţul subjugării sexuale, decât dacă slăbiciunea lui este foarte mare şi îndreptată spre un astfel de viciu, ca de altfel şi cel al consumului exagerat de alcool. Nimeni nu îl târăşte în bandele mafiote decât dacă impulsul său energetic nu îşi găseşte veriga înrobitoare într-o astfel de rocadă infecţioasă a fiindului. Suntem stăpâni pe propria noastră conştiinţă şi avem puterea, numai dacă vrem să spunem nu energiilor amăgitoare ale răului. Din această existenţă a realului lumii secolului al XXI-lea, romancierul, trăitor de vremuri forţate privaţiunilor materiale şi spirituale, îşi alege exponatele, le dă viaţă în creaţia sa superrealistă, şi îi lasă în libertatea deplină a rostului lor jignitor asupra egoului fiind.

Ştefan Lucian MUREŞANU

Nas Mariana, businesswoman la Vila Speranta

Prostia la zid

Mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii! (Părintele Nicolae Steinhardt)

Rubrica şi emisiunea Prostia la Zid care îşi face debutul prin acest material reprezintă o necesitate în societatea contemporană româneasca. Noi considerăm că bunul simţ se manifestă prin luarea de atitudine împotriva prostiei şi nu prin tolerarea ei!

Dealtfel, este o poruncă de la Dumnezeu: ,,Şi aşa să stârpeşti raul din sânul tău!” Deuteronomul, A cincea carte a lui Moise- Biblia. Uciderea sufletului prin prostie este o crimă morală şi spirituală, poate la fel de însemnată precum crima fizică.

Importanta biruinţei cuvântului este covârşitoare, libertatea sufletească împotriva nimicnicirii prin prostie. ,,Oamenii care renunţă la libertate pentru securitate le pierd pe amandoua” Benjamin Franklin

Părintele Nicolae Steinhardt despre păcatul prostiei şi al fricii:

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.

Baba atomică

Miercuri 27 iulie 2011 între orele 20 şi 22 profesorul universitar Viorel Dontu va invită să ascultaţi emisiunea ,,Baba Speranţa” (în cadrul Prostiei la Zid), la Radio Zidul- ziarulzidul.ro Emisiunea îi va avea ca invitaţi pe Cristian Bodnărescu, Nas Mariana şi toţi cei ce vor dori să intre-n direct. Trupa de heavy metal Riot (Revolta) va oferi fundalul sonor al emisiunii.

Baba şi mitraliera

Deschid rubrica scrisă ,,Prostia la zid” relatând cazul unei babe proaste, ori atomice (precum titlul sugerează); pe nume Nas Mariana, care m-a inspirat şi în prezenta povestire.

Cum a început totul?

,,Doamna” Nas Mariana a trimis un e-mail de… pară echipei ziarului Zidul în care acuza echipa şi pe mine de un mesaj primit, care conţine jigniri. Menţionăm că Nas Mariana reprezintă Vila Speranţa din satul Plescoi, comună Berca, judeţul Buzău.

1- mesajul cu pricina nu este semnat, chiar dacă în precedent conţinea oferta noastră publicitara, putând fi trimis de oricine;

2- la o simplă invitaţie s-a răspuns urât, acuzator şi nedemn (se putea solicita elegant scoaterea e-mail-ului). Deci, dacă nu eşti vaccinat şi nu ştii să vorbeşti, nu văd ce pretenţii să ai. Doar un om prost s-ar speria de asta sau ar putea răspunde la aşa ceva;

3- este o conversaţie între persoana respectivă (posibil informaticianul care se ocupa de aşa ceva) şi individa (baba Nas Mariana). Dacă ,,doamna” Nas ar beneficia de un neuron funcţional ar putea discuta şi răspunde direct şi concis; doar prostituatele încearcă să pârască ,,pe la spate” altora ori clienţilor persoanei;

4- ,,doamna” Nas Mariana nu a semnat e-mail-ul, doar semnand cu ,,Vila Speranta”. Nu ştiu ce om sănătos ar vorbi cu o vilă şi nu cu-n om,

5- nu văd ce legătură ar fi între o conversaţie privată pentru promotion, între o posibilă parte tehnică (ori un spam, precum afirma baba Nas Mariana) şi echipa unui trust. Un free lancer poate repezenta sute de societăţi. Şi oricum, dacă ai ceva de spus o spui direct şi nu pe la spate altora, părând (decât dacă eşti babă şi te încadrezi în rubrica Prostia la Zid, precum este prezentul caz).

Baba atomică

După ce ne-a mitraliat, baba deşteaptă pe nume Nas Mariana ne şi ameninţa…. cu atomicisme! Răspundem conform legilor… vai de mine! Nu ştiu cum de nu suntem cu toţii încarceraţi.

Pentru cultura doamnei Nas Mariana (inexistentă) o informăm cu acest prilej că este periculos să ameninţi în acest fel. Apoi, aflarea datelor personale se poate facilita doar dacă procurorul decide posibilitatea utilizării înregistrărilor audio-video ori prin intermediul internetului; înregistrări ce sunt luate doar de poliţie, sri şi organele abilitate; doar în cazul de război, crima organizată, cataclism, pericol de bomba atomică, etc. Deci, credem că ,,doamna” Nas Mariana e proastă bomba, asta însă nu declanşează implicit şi bomba atomică.

Cât priveşte internetul, nu exista practic nicio legislaţie. Anul trecut, doamna Lia Olguta Vasilescu, senator în grupul PSD a realizat un proiect de lege care se adresează atacării injuriilor pe internet, în special a ameninţărilor cu moartea în presa publicată (după ce a fost atacată sexual în presa online), însă nu a specificat cine ar trebui să se ocupe de monitorizarea trusturilor de presă, venind şi atacatori. Proiectul de lege inexistent legat de ameninţări şi injurii grave apărute în presa nu are nicio legătură cu un e-mail oarecare.

Dacă Naş Mariana ne tot ameninţă cu legea ce-ar fi să ne aducă şi codul legal ce ne-ar putea pedepsi?

Vrăjile lui Nas Mariana

Am plecat la munte rock-er cu big cohones şi m-am întors un manelist cu sula mică

După acest mass stupid către partenerii mei şi colegii de echipă (eu nu am primit nimic şi-n plus am fost plecat pentru câteva zile), vrăjitoarea Yan/Ying (2 dinţi în gura combinaţi cu 2 clase) Nas Mariana concluzionează: Bodnărescu e de vină! Şi, desigur, continua bârfa de rock-er ,,pe la spate”, jignindu-mă colegilor (mie nu mi-a scris nimic şi nu eram la curent!).  Doamna Silvia Katz i-a răspuns:

Domnul Cristian Bodnărescu este de o inteligenţă rară, a intrat în cartea recordurilor deoarece a scris cel mai lung poem din lume, este academician… are multe publicaţii în lume şi nu sunt mulţi oameni în România să-l egaleze.

Cristian Bodnărescu are un suflet de aur, a ajutat şi ajuta multă lume.

Bârfa pe la spate a inteligentei poete acad. dr. Nas Mariana din LBAPM (Loja Babelor Academico-Perverse Metaliste) continuă, cu jigniri (tot pe la spate că-i mai comod):

Să fim sinceri, nu ştim dacă este într-adevăr o onoare să intri în Cartea Recordurilor pentru cel mai lung poem scris, detronând ”Luceafarul” lui Eminescu. Nu este mare greutate să scrii un poem mai lung, importantă este calitatea şi nu cantitatea. Este oare ,,domnul” Bodnărescu atât de penibil încât să aibă pretenţia de a se compara cu Luceafărul poeziei romaneşti? World Records Academy include multe alte recorduri precum cea mai lungă barba, cel mai gras copil, cei mai mari sâni naturali, cel mai mic penis etc.

Rareori mi se întâmplă să găsesc atâtea calităţi într-un singur ,,om” (perversitate, bârfa, răutate, prostie, incultura şi schizofrenie), însă vrăjitoarea Nas Mariana se descruca destul de bine.

Aflu surpirns că nu e aşa greu să scrii un poem lung; dealtfel aşa ceva se scrie de oricine la colţ de stradă iar în loja LBAPM baba Nas Mariana a scris vreo 30 de astfel de poeme; oricine poate doar s-o facă. Dealtfel Nas Mariana este şi critic literar (alias îngrijitor de ferma bârfitor); e în măsură să critice opera mea şi nu am vreun dubiu că a şi citit cartea (o somitate intel-igenta ca ‘mneaei nu ar putea afirma şi gratuităţi). Însă… ar fi doar o mică problemă: un poem nu e orice fel de scriere (necesită o anume structura); Demonul lui Mihail Lermontov e mai lung faţă de Luceafărul, însă nu este considerat poem, ci povestire orientală. Deci, eu n-aş zice că oricine ar putea realiza asta (dacă aşa stăteau lucrurile n-ar mai fi fost un eveniment realizat până acum). Un poem poate fi scris de un om pasionat de literatură, după mulţi ani de scrieri şi studii (sunt convins că baba intel-igenta Nas Mariana mi-a şi studiat cariera, ca toate premiile obţinute în domeniu de-a lungul anilor). Importantă este calitatea şi dacă este prezenta vine şi cantitatea.

Eu nu am pretins vreodată o asemuire a mea cu poetul Mihai Eminescu. Dacă tot mă acuză de penibil, ar fi cazul să îmi trimită şi mie Nas Mariana o sursă care să confirme acest lucru. Sunt mulţi poeţi, destule recorduri şi-n romantism nu doar poetul naţional Mihai Eminescu (pe care eu îl respect şi îndrăgesc) scrie poezii lungi. Totul a fost realizat din pură pasiune, după finalizarea poemului am aflat că este cel mai lung din lume; aşa ceva nu se planifica (,,doamna” Nas Mariana din LBAPM desigur că ştie ,,tate” aceste lucruri, având multe recorduri mondiale la activ).

Iar comparaţia unei lucrări literare cu un penis mic o găsesc dizgratioasa. De la bârfă depăşim măsura spre paranoic. Propunere: Ce-ar fi ca LBAPM să o propună pe Nas Mariana pentru titlul mondial de cea mai idioată baba?

Iată câteva critici din partea unor oameni vizaţi, legate de poemul Demoniţa (colegii babei Nas Mariana de academie):

RECORD MONDIAL LA… POEM

,,Rareori, într-un timp controversat cum este cel pe care-l trăim, într-o lume de tip „fast-food” în care ne consumăm, României i se dă atenţia dorită şi cuvenită, referindu-ne aici la evenimente culturale născute aici şi menite „a rupe” – în sensul bun – „gura târgului european şi nu numai”.

Iată-l însă pe tânărul poet ieşean Cristian Bodnărescu doborând recordul mondial la… poem. Da, aţi citit bine, nu la cel mai lung cârnat, la cea mai mare mămăligă, sau cei mai mulţi Moşi Crăciuni…, nu – la poem, compunând cel mai lung poem romantic din literatura universală, record ce vine, în ordine cronologică, să-l „bată” pe cel deţinut până de curând de poetul Mihai Eminescu prin poemul Luceafărul, omologat la începutul lui 2009 de cea mai prestigioasă organizaţie de recunoaştere a recordurilor mondiale, World Record Academy, Miami.

Poemul Demoniţa  reprezintă, pe lângă recordul mondial al poeziei romantice, “o lucrare artistică originală, o  penetrare în lumea spiritelor demonice, o tentativă de plecare întru aflarea unui adevăr. În poem se observă influenţa romantismului, însă Fantasticul domină perpetuu”, după cum constată Prof. univ. dr. Teo-Teodor Marsalcovschi.”

Sorin Alexandru Şontea

Longest Love Poem – world record set by the “She Demon”

,,The “She Demon” (“Demoniţa”) by Romanian young poet Cristian Bodnărescu, a 109 stanzas long poem sets the world record for the Longest Love Poem. The old record is “Evening Star” by Mihai Eminescu (1850-1889), the Romanian naţional poet, which was recognized last year by World Guinness Records Academy.
The poem can be simply described as a combination between “Gone with the Wind” (it is a romantic drama), “Star Trek” (it contains science fiction entertainment) and “Love Story” – all together, which means it is a romantic poem but also a third millennium modern poem. “She Demon” is an original art work, a deep penetration into the world of demonic spirits, an attempt of finding the truth.
”The poem “She Demon” represents more than a record, a very own vision of Romanticism în the light of the 19th century classicism. The foray into the infoenergetics brings to the surface the fight between good and evil, the union of the contrasts Yan/Ying. She Demon didn’t fell out of the sky, it came to me after 16 years of writing”, Cristian Bodnărescu, 28, says about this masterpiece of poetry.”

Lucian Oprea, publisher of Gândacul de Colorado

Note critice pentru Demoniţa (lansare TVR 1, TVR International)

,,Poemul Demoniţa este o provocare, defapt bază pentru o operă rock pentru că duce foarte mult în zona rock-ului şi a fantasticului. Deci, se poate lucra şi muzical pe acest poem. Înafară de record şi toată mişcarea creată în jurul poemului de presă şi senzaţional, e un poem scris foarte bine; deci s-a muncit foarte mult la el. Poezia în sine este una la care s-a muncit, nu este ceva apărut de undeva, improvizat şi care spune din coadă. Importantă este defapt poezia, pe lângă evenimentul în sine al unui poem lung. Poezia lui Cristian Bodnărescu este foarte bună, e frumoasă şi curge.” 

Sorin Alexandru Şontea

,,Doresc să îl felicit pe Cristian Bodnărescu pentru lucrările sale. Poemul Demoniţa are un iz eminescian, o dulceaţă a acelor vremuri şi îl felicit pentru că a reuşit să transfere acea perioadă în zilele noastre cumplite din punct de vedere spiritual. Nu ne mai regăsim în ceea ce se întâmplă, dar uite că mai există un Ovidiu Komornic în muzică şi un Cristian Bodnărescu în literatură. Ne putem întâlni toţi artiştii la o suetă spirituală. Este prea puţin spaţiul alocat de mass media acestor întâlniri frumoase. Superficialitatea ne ucide spiritul şi puritatea din noi!”

Adrian Enache, compozitor

Paranoia ,,galantei doamne” ne-barfitoare şi intel-igente Nas Mariana continua în deja celebra-i ,,tentativa de plecare în a pupa în partea dorsală pe altii” cu alte afirmaţii destul de periculoase prin care îmi atacă titlul academic obţinut.

Boon…. E bine de ştiut că ţara asta pute a babe deştepte şi civilizate, toate academice şi cu un cuvânt greu de spus (dacă n-ar fi academician probabil că ,,doamna” wc Nas Mariana n-ar carti, desigur). Nu eu mi-am conferit acest titlu; care dealtfel a venit ca o surpriză, pe neaşteptate. Dacă ,,doamna” Nas Mariana are o problemă cu asta, nu are decât să atace fondatorul academiei ori minsiterul culturii sub egida căruia funcţionează legal (pe diploma se afla parafa acestuia). Desigur însă că babele din acel sat s-au unit pentru a forma o academie LBAPM şi aici e vorba de rivalitate. Îi înţeleg astfel necugetatul gest al prof. univ. dr. acad. baba Nas Mariana.

Deatfel titlul primit pentru activitatea jurnalistică depusă este după mai mulţi ani în care mi-am riscat viaţa pentru România (a se vedea materialul ,,Muzica aduce gripă aviara”- Odesa 2005); deplasându-mă în Odesa într-o perioadă destul de vulnerabilă. Ce făcea ,,doamna” Nas Mariana pe atunci, care comentează? Mânca şi atunci… grăunte?

Mâncatul părţii dorsale care mă ajuta în vederea locomoţiei continua. Aflu că n-aş mai fi rock-er…

,,Domnul” Bodnărescu este un personaj care crede că e suficient să-ţi laşi plete şi să te îmbraci în negru şi în piele ca să te dai drept mare rocker… uitând însă că ţi-ai păstrat comportamentul de manelist.

Vila Speranţa

Gruparea heavy metal Loja Babelor Academico-Perverse Metaliste din care face parte şi acad. dr. Nas Mariana, poet, crapa de ciudă… Ele doar sunt rock-erite cu plete şi îmbrăcate în piele, cu batic; nu oricine are cultura rock şi trăieşte rock. La cultura lor muzicală eu ar trebui să mă las de meserie. Ele nu ,,e”maneliste, doar melodia ,,Pe la spate-Pe la spate” mult apreciată de ele în procesul sacru de sărut al popoului este o baladă de heavy metal. Dealtfel curajul acestor rock-eri intel-igenti egalează sinceritatea şi decenţa, atunci când se mai şi semnează (şi nu e necesar să aflăm noi cum ,,se numeste” babele intel).

Toate lucurile acestea le-am aflat şi eu la întoarcere, deci… Am plecat la munte rock-er cu big cohones şi m-am întors un manelist cu sula mică (vraja babei Nas Mariana).

Dar… nu ,,moare” rock-erii când ,,vrea” babili!

Visul unei nopţi de baba (sau cum să fii perversă)

Întorcându-mă am primit mesajele de la colegi şi am aflat noua mea orientare muzicală (cea de manelist), după 2 decenii de rock.

Am sunat la ,,vila” şi mi-a răspuns Nas Mariana. M-am recomandat şi i-am menţionat de mesajele primite. Baba cea Isteaţă ori Nas Mariana a infirmat totul din start; căci… sunt multe vile ,,Speranta” (însă nu şi multe Babe Speranţa). ,,Or fi ele multe, însă eu am sunat la numărul găsi pe site-ul domeniului de la care s-a scris” i-am răspuns. ,,Se poate însă sunt mulţi clienţi la noi care accesează net-ul” a găsit imediat răspunsul isteaţa Babă, premianta pentru prostie şi perversitate. ,,Sunt ei mulţi clienţi însă daţi-mi voie să am unele rezerve ca toţi vă accesează adresa de e-mail de pe domeniul dvs. (Ai fi tu super versata şi parşiva, da’nici eu nu-s prost). Există prostii bine îmbrăcate, aşa cum există dobitoci foarte dichisiţi (Chamfort).

În plus mesajul de bârfa al lui Nas Mariana trimis colegilor de echipă şi partenerilor, mesaj nesemnat nu îmi poate face decât un bine. Pot vedea astfel oamenii care sunt în echipă (nu îi consider oameni pe cei ce au răspuns la aşa ceva şi au încurajat bârfa). Nu sunt o jigodie să îmi pârăsc informaticianul oriacarei babe proaste care trage pârţuri pe net şi îi consider jivine pe cei ce i-au răspuns. Echipa mea e formată din oameni şi nu din animale! După câte văd nimeni nu a plecat din echipă, ea chiar înmulţindu-se cu un nou membru: ni s-a alăturat profesorul univeristar Viorel Dontu care semnează în cele ce urmează părerea lui legată de Nas Mariana în capitolul ,,Baba Speranta”.

Nas Mariana neagă că ar avea de-a face cu semnatarul e-mail-urilor, însă îi scrie Silviei Katz ca eu o ameninţ la telefon; contrazicându-se singură. Eu m-am recomandat şi nu văd prin ce aş ameninta-o. Ar fi bine să aducă dovezi concludente în această afirmaţie periculoasă.

Înafară de asta, subţirea lege a internetului nu o avantajează prin absolut nimic; ea a primit un e-mail de la o adresă necunoscută, un oarece cont pe Gmail imposibil de detectat însă ne răspunde de pe domeniul oficial, putând fi trasă la răspundere pentru gravele-i afirmaţii calomnioase şi acuze (fapt ce au făcut posibil acest articol).

Revenind la ,,Visul unei nopţi de baba” (parodie după ,,Visul unei nopţi de vara” a lui William Shakespeare), putem sesiza imbecilitatea şi senilitatea babei Nas Mariana, al cărei nume l-am aflat ulterior de a se găsi afectată şi molestata verbal.

Nas Mariana trebuia să se căsătorească avându-l ca soţ pe profesorul univeristar Viorel Dontu, însă iubitul ei fiind eu, Cristian Bodnărescu.

Ducându-mă la duel cu prof. univ. Viorel Dontu pentru ,,mirifica” baba atomică, profesor universitar Nas Mariana (critic literar şi de artă) ne-am duelat 7 zile şi 7 nopţi până ni s-au tocit săbiile . În mijlocul nopţii reci de demult ne-am aruncat paloşele, ne-am ridicat de pe iarba umedă şi am decis să-i transmitem un mesaj babei molestate:

Viorel Dontu- Cristian Bodnarescu

Cristian Bodnărescu

Baba Speranţa

Pe domnul Cristian Bodnărescu îl cunosc de foarte multă vreme. ,,Este uşor să scrii”, pentru unii.

Mass-media îşi face datoria faţă de statul şi poporul roman. Este uşor pentru unele persoane să critice când n-au realizat absolut nimic înafară de un singur lucru: vorbe goale şi nimicii care se spun pe la colţuri! Este penibil pentru o ,,doamna” care nu ştiu din ce ,,club al sperantei” ar putea fi. E plăcut aşa să fii într-o speranţa derizorie, precum este Nas Mariana.

Pe domnul Cristian Bodnărescu l-am cunoscut cu mult timp în urmă, sunt aproape 10 ani. În tot acest timp domnia sa încearcă să facă multe lucuri. Alţii nu reuşesc şi atunci încearcă să dea cu vorbe goale, lipsite de respect faţă de personalitatea sa, în primul rând!

Am puţină supărare în vorba mea. Nu este uşor să creezi o vorbă! Am un mare prieten care are o vorbă: ,,Înainte de a critica pe cineva, în primul rând trebuie să ştii să scrii o carte!” A scrie o carte este un lucru sfânt. Nu este uşor! A fi scriitor şi creator este şi mai greu. Nu oricine poate face acest lucru. Nu oricine ştie limba romana, care este o limbă sfântă. Dacă vrem să fim corecţi şi să învăţăm ceva în primul rând trebuie să respectăm limba noastră! E uşor să aruncăm cu vorbe de nimic, nimicii. Din nimic nimic se naşte!

Nas Mariana este o  ,,doamna” care înafară de a sta acolo şi a scrie pe un calculator nu a realizat decât bârfa! Este de proastă calitate! Eu nu ştiu unde  se poate gândi astfel. Numai la noi în România sunt ,,oameni” de genul. Nici nu ştiu dacă i se poate spune ,,doamna”  Marianei Nas. Acest cuvânt este prea frumos pentru una ca ea! Termenul vine de la sfinţenie. Domn/doamna provine de la Dumnezeu şi desemnează îndumnezeirea în suflet şi-n sfaturi. Domnul Cristian Bodnărescu în primul rând a creat ceva! A creat această poezie, care a fost recunoscută de oamenii vizaţi! Nu oricine e în măsură să fie critic literar, nu orice om de pe la colţurile din vale şi din deal, din satele ,,buzeilor nostri” aşa cum spun unii.

Să deie Dumnezeu să putem face mai mult pentru a stompa raul bârfei şi cel al prostiei umane! Eu domnului Cristian Bodnărescu nu-i doresc  decât bine şi am o urare: ,,Să fie intru veşnicia postului de radio Zidul, pentru care eu încerc clipa de clipă şi ceas de ceas să fac ceva!”

profesor universitar Viorel Dontu

Vila Nebună

În urma mesajului primit din partea „Vilei Speranţa”  prin care se punea în discuţie probabilitatea ca domnul Cristian Bodnărescu să necesite consiliere din punct de vedere psihologic, am decis să-i aplic acestuia o serie de probe la care s-au obţinut următoarele rezultate:

1. Matricile Progresive Raven : scor 130 (nivel de inteligenta foarte ridicat);
2. Inventarul de personalitate Eysenck – Factorul „E” -  (se indentifică tipului extravertit ceea ce înseamnă că este sociabil, prietenos, îi place munca în echipă, este un tip vesel, optimist, îi place să socializeze, etc.);
3. Inventarul de personalitate Eysenck – Factorul „N” -  (se identifică tipului stabil ceea ce înseamnă că este o persoană echilibrată din punct de vedere emoţional, se adaptează destul de uşor diverselor activităţi din viaţa de zi cu zi, are o viaţă socială reuşită, dar mai ales nu prezintă stări de anxietate sau o stare generală dezagreabilă);
4. Testul Cattel 16 Personality  Factors – (sintetizând cei 16 factori ai chestionarului am surprins următoarele: este un tip stabil şi matur emoţional, calm, afirmativ, sigur pe sine,  flegmatic, un tip ferm, hotărât, comunicativ, deţine sentimentul responsabilităţii, este conştiincios şi riguros în îndeplinirea sarcinilor, spirit independent, interesat de alţii, dar mai ales un tip stabil în modul de a fi).

Concluzionând cele de mai sus ţin să mă adresez în primul rând persoanei  misterioase  care a semnat mail-ul primit de mine, „Vila Speranţa”, şi să-i mărturisesc faptul că Domnul Cristian Bodnărescu este un tip mai mult decât OK.

 Cu alte cuvinte, bănuiala dvs. a fost infirmată. Ţin totuşi să vă mulţumesc deoarece datorită dvs, am realizat un profil psihologic al unui om cum rar întâlneşti. Şi pentru că a început să-mi placă, pe viitor îmi puteţi recomanda şi alţi academicieni, poeţi, scritori despre care dvs. consideraţi că ar avea nevoie de servicii psihologice specializate.

psiholog Delia Palade

Perversa baba Nas Mariana

Baba dezaxată

Trăim vremuri nebune, cum se poate ca o persoană neavizată să îndrăznească să conteste un Record Mondial şi un titlu de Academician? Aşa ceva un se poate procura de la piaţă, prieteni, Internet. Se pare că suntem o ţară de guralivi (ca să nu folosesc altfel de cuvinte pentru baba Nas Mariana), care un ştim când şi unde să ne oprim. Una e să ştii cu ce se mănâncă aşa ceva, alta este să te afli în treaba frustrat de anumite chestii, asa ca Nas Mariana.

Nu este foarte greu să-ţi dai seama că domnul Bodnărescu este un creier, un creier minunat într-un om minunat. Nu aţi jignit doar omul Cristian Bodnărescu , ci şi Academia.

Gabriela Mustaţa

Poemul babei agitate

Mă numesc Colţ Fabiola şi fac parte din echipa Zidul şi aş vrea să îmi exprim o părere  în ceea ce priveşte cuvintele adresate domnului Cristian Bodnărescu de către o reprezentantă a Vilei Speranţa.

Doamna spunea că nu este greu să scrii un poem lung ,eu zic că este greu ,dacă ar fi aşa uşor atunci am avea foarte multe cărţi cu poeme. Domnul Cristian Bodnărescu nu s-a comparat niciodată cu Luceafărul poeziei romaneşti, din contră are un mare respect pentru el .

E adevărat  că World Record Academy înregistrează multe alte recorduri, dar asta nu înseamnă că trebuie să fim invidioşi pe rezultatele altora şi nici să comparăm acest record cu acelea de genul ,,cea mai lungă barba,cei mai mari sâni naturali,cel mai mic penis ,etc.’’

Ar trebui să ne mândrim şi să promovăm tinerii din ţara noastră care au şi alte preocupări în afară de fotbal, manele şi alte activităţi care nu ne fac cinste deloc, dar e mai uşor să jignim decât să lăudăm.

Ca membru al acestei echipe eu sunt alături de domnul Cristian Bodnărescu şi dacă a luat atitudine este pentru că  a fost jignit .

Fabiola Colţ

Câinii latră ursul trece

Sunt şi eu alături de întreaga echipa Zidul, a doua mea familie şi evident şi de domnul Cristian Bodnărescu, care nu merita decât stima şi aprecierea tuturor persoanelor din jur.

Este păcat că se întâmplă asemenea lucruri, însă partea bună este că putem învăţa din toate  aceste întâmplări şi să evoluam spiritual.

Acuzele fără fundament nu trebuie ascultate pentru că ele nu au puterea să acopere sau să umbrească strălucirea geniului domnului Cristian Bodnarescu şi nici a realizărilor sale care sunt cunoscute şi admirate de noi toţi.

Aceasta ,,doamna” (Nas Mariana) care acuza este doar un suflet care suferă şi ca să scape de această durere ataca, nu putem decât să îi oferim compasiunea noastră şi să fim noi mai buni cu fiecare zi şi mai înţelegători.

Şi închei cu un proverb:” câinii latră ursul trece”. Câini care să latre o să găsim la tot pasul, însă nu trebuie să fim afectaţi ci să fim mai senini şi să învăţăm din provocarea pe care viaţa ne-o oferă.

Livia Popescu

Baba plescaitoare Nas Mariana reprezintă Vila Speranţa din satul Plescoi, comună Berca, judeţul Buzău.

Miercuri 27 iulie 2011 între orele 20 şi 22 profesorul universitar Viorel Dontu va invită să ascultaţi emisiunea ,,Baba Speranţa” (în cadrul Prostiei la Zid), la Radio Zidul- ziarulzidul.ro Emisiunea îi va avea ca invitaţi pe Cristian Bodnărescu, Nas Mariana şi toţi cei ce vor dori să intre-n direct. Trupa de heavy metal Riot (Revolta) va oferi fundalul sonor al emisiunii.

Stan PĂŢITU Jr

De câte ori îmi aduc aminte de această povestire din copilărie… încep să râd cu hohote! Sper să vă molipsesc şi pe dumneavoastră!

Când eram mic locuiam la Oradia Mare pe strada Poştei. Vis-à-vis de casa noastră îşi avea cabinetul doctorul Ungureanu, un medic foarte bun, dar cam zăpăcit… şi veşnic ocupat… Un excelent internist şi chirurg. Prin anii ’50 mai avea încă parte de cabinet particular.

Doctorul îşi terminase programul şi se pregătea să plece în spital unde avea de făcut o operaţie. Secretara sa, o jună domnişoara era şi ea pe picior de plecare… Deodată se aud bătăi puternice în uşa de la intrare…

- Cine-i acolo!? (întreabă doctorul iritat…)

- Io!

- Care „io”, mă omule?

- D’apo io, Ioane!

- Care Ioane?

- A lu’ Petrinjel să trăit…

Doctorul Ungureanu supărat până peste măsură deschide cu putere uşa, care  deschizându-se înspre afară îl loveşte puternic pe Petrinjel în piept. Acesta îşi pierde echilibrul şi cade în fund… Se ridica, se uită speriat la doctor, ţinându-se cu mânile de piept, cam în locul unde îl pălise clanţa uşii!

- Ce-i mă? Eşti beteag?

- D’apo’ mă doare un pic… da nu-i bai!

- Hai intră… dacă te doare!

- Da nu mă doare pre’ tare! N-oi muri…

- Nu-i muri că-s eu aici, dar la ora asta se vine? N-ai văzut orarul de pe uşă?

- Doumnu’ doftor, îl văzui… Vă cer iertare… dar…

- Mai! Minte scurtă… păi dacă îl văzuşi atunci de ce vii la ora asta?

- D-apoi.. păntru că am…

- Noa ştii ceva? Dezbracă-te! Dar iute!

- Tulai Doamne, dar di ce? (se uită speriat cu coada ochiului la secretară…)

- Măi omule, tu ştii unde ai venit?

- Da, să trăit, la doftor!

- Noa atunci dez-bra-ca-rea! Dar cât mai iute, până nu mă mânii!

- Ioai păcatile mele! (şi se uită necăjit spre uşa cu pricina… ducând iar mâinile la piept!)

- Măi Ioane, tu eşti bolnav…! Văd că te doare pieptul?

- Nu mă doare prè tare… Ş-apoi dacă mă doare… mi-a trèce…!

- Eu mă grăbesc. N-am timp de vorbărie… Trebuie să plec!

- Da’ mer’eţ’ dom’ doftor…Nu-i bai, oi vini io altădată!

- Acum dacă eşti aici, lasă că te fac eu bine…

- Da nu trabă că nu mai am nimic! Nu mă mai doare… (ţanţoş, îşi umflă pieptul şi duce demonstrativ mâinile la spate!)

- Petrinjel, tu mă înebuneşti! De ce ţi-e frică? Nu ţi-am spus să te dezbraci? Mă mai ţii mult de vorbă… că-s aşteptat la spital! Am zîs, am zîs! Dez-bră-ca-rea!!! Unu-doi!

Omul nostru începe să se dezbrace încet, uitându-se cu tristeţe în ochii doctorului şi din când în când pieziş la tânăra secretară! Îşi pune clopul pe un scaun, apoi îşi dă jos vesta, o împătureşte cu meticulozitate şi o pune sub pălărie. Apoi se ridică pe vârfuri şi se uită fix spre fereastră de parcă ar vrea să comunice cu vreunul din stradă!

- Măi! Ce te injimbi aşa…? Mai iute… că trece timpu’ şi te costă!

- D’apoi N-am bani dom’ doftor… că-s sărac!

- Nu-i bai! Lasă că mi-i plăti altădată, numa dezbracă-te mai iute…

Omul îşi dezbracă cu mare precauţie cămaşa… întorcându-se cu spatele la secretară!

- Mă! Dă jos bocancii şi nădragii! Dar mai iute!

- Şi nădragii… şi bocoancele? Tulai, da cu ce greşii dom’ doftor?

- Da mult mai vorbeşti fârtate! Dă jos şi ismenele…

- Ioai… tulai, numa alè nu! (roşu la faţă ca un rac se uită speriat la secretară şi îşi acoperă ochii cu palmele…)

- Hai, lasă, lasă! Nu trebuie să te ruşinezi! A mai văzut fata şi alţi oameni dezbrăcaţi!

- Io nu pot… Îs însurat, mă vede Dumnezo şi mă bate!

- Dez-bră-ca-te am zis! Nu înţelegi! Vrei să pun fata să te dezbrace?

- Ioai Doamne fereşte… că de află Lodovica me’ mă omoară! Lasă că mă dezbrac io   sîngur!

În sfârşit, omul se despoaie de tot… îşi împreunează palmele şi îşi acoperă cu ele părţile sensibile… precum fac copiii când se duc la scaldă… Nu mai poate scoate însă
nici un cuvânt!

- Petrinjel, vezi patul acela?

- Vă-vă-văd! Ce trabă să fac…?

- Noa culcă-te pe el!

- Doamne Dumnezeule iartă-mă! Numa asta nu… Aşe în piele’ goală!

- Ioane, tu nu ai mai fost niciodată la doctor!? Suie-te odată pe pat şi întinde-te cu faţa  în sus ca trebe să te vijgălesc!

Ţăranul, livid, se întinde pe pat cu mare neîncredere…

- Noa amu spune ce ai! Care ţi-e baiu?

- D’apoi dom’ doftor… am un car cu lemne afară… nu vreţ’ să le cumpărat’ că-s de  vânzare?

Doctorul Ungureanu se trezeşte la realitate şi râde ca un nebun… Îşi dă seama de comicul situaţiei! Secretara pufneşte şi ea în râs… Bietul Petrinjel se uită nedumirit la doctorul Ungureanu şi-l întreabă:

- Noa, aşe-i că nu-s beteag?

- Nu eşti Ioane, nu eşti! Io-s cel beteag!

- Tulai! Şi… ce vi-i baiu?

- D-apoi Petrinjel dragă, este un car cu lemne afară şi vreau să-l cumpăr!

Ungureanu i-a cumpărat toate lemnele, ba i-a mai dat şi nişte bani în plus pentru bună  dispoziţie creată… Desigur povestea a răsuflat… nu numai de la tânăra secretară ci mai ales din gura doctorului pe care îl apucă râsul de fiecare dată când vedea vreo căruţă trecând pe stradă… Râdea ca un nebun fără să ţină cont de cine era însoţit… Cei care nu îi ştiau povestea se uitau la el nedumiriţi… şi îl întrebau:

- Domnule doctor, vă simţiţi bine!?

Iar doctorul răspundea:

- Taci şi dezbracă-te!

Stan PĂŢITU Jr.

19 iulie 2011