Personalitatea depresivă vs personalitatea dependentă

“Nu mi-ar plăcea să fac parte dintr-un club care să mă accepte ca membru (Marx)” ar spune un depresiv. Personalitatea depresivă poate fi definită prin caracteristici precum: pesimism, dispoziție tristă, anhedonie și autodepreciere, însă nu este obligatoriu ca o persoană, despre care se spune că are o astfel de personalitate, să fie caracterizată de toate cele patru trăsături.

            Cum să ne purtăm cu o personalitate depresivă? În general, individul are o triplă viziune negativă: aupra propriei persoane, asupra lumii și asupra viitorului. Această viziune este numită și triada depresivă. Avem tendința de a-i îndemna pe cei din jurul nostru să privească partea plină a paharului, partea pozitivă a lucrurilor, însă tocmai acest lucru nu este de recomandat atunci când venim în contact cu o personalitate depresivă. Este ineficient să le spunem ce să facă sau că nu este bună perspectiva din care privesc lucrurile. Făcând asta nu le facem decât să se simtă respinse, neînțelese și desconsiderate. De asemenea, să le facem morală este cu atât mai puțin recomandat. O personalitate depresivă s-ar simți vinovată pentru ceea ce este și cum este.

Bineînțeles, nu trebuie nici să le lăsăm să trăiască în lumea lor. Putem să le atragem atenția prin întrebări asupra laturii pozitive a situațiilor sau să-i implicăm în activități agreabile, situații sau activități despre care știm că le fac plăcere. Personalitatea depresivă se autodepreciază; afecțiunea și considerația noastră sunt benefice acestor persoane, însă condiția este ca această apreciere să fie sinceră. În cazul în care vorbim despre o maladie, cea mai potrivită modalitate prin care le putem ajuta este să le recomandăm un specialist.

Oarecum în opoziția personalității depresive este personalitatea dependentă, care insistă asupra nevoii sale de a fi acceptată de ceilalți. Pentru a fi acceptată în grupuri, personalitatea dependentă este gata să facă multe compromisuri. Trăiește cu două convingeri foarte bine înrădăcinate: nu poți face nimic singur, iar ceilalți sunt mai puternici decât ea, dar dacă sunt binevoitori, te pot ajuta.

În relațiile sale cu alții, personalitatea dependentă trece sistematic prin trei faze: o fază de agățare în care persoana face tot posibilul să fie acceptată, o fază de dependență și o fază de vulnerabilitate, în care devine conștienta de dependența sa de ceilalți.

Poate ne întrebăm cum ajungem să fim depepndeți de oamenii din jurul nostru. Se spune că anumite comportamente parentale, anumite atitudini educative, evenimente de viață ar putea duce la conturarea unei personalități dependente. Copiii preiau comportamentul părinților și nu fac ce îi sătuiesc aceștia, considerând că adevărul stă în acțiune și nu în cuvinte. Atitudinile de dependență ale părinților față de orice autoritate exterioară sunt ”copiate” de către copii, chiar dacă sunt îndemnați la autonomie. Există două tipuri de atitudini parentale care duc la apariția unor trăsături de personalitate dependentă: părinții șovăielnici, care nu le arată copiilor destul interes și care induc copiilor convingerea că trebuie să-și sporească eforturilede a se agăța de părinții de care supraviețuirea lor depinde și părinții supraprotectori care transmit copiilor lor că sunt vulnerabili și că lumea este plină de primejdii.

 Cum să ne purtăm cu o personalitate dependentă? Recomandabil este să le lăudăm mai mult inițiativele decât reușitele, care de multe ori nu reflectă adevărata lor implicare. Nu le criticați inițiativele, chiar dacă nu sunt bune. Ele au nevoie să banalizeze eșecurile. Nu le dați pe tavă răspunsurile la întrebări și nu luați decizii în locul lor, lăsați-i să pună în balanță argumentele, să ia singuri decizii și să-și exprime punctul de vedere. Persoanele caracterizate de o personalitate dependentă trebuie să conștientizeze faptul că oricine poate avea îndoieli și slăbiciuni, nu ezitați să le cereți părerea, ajutorul său un sfat atunci când este nevoie.

Deși ne simțim, de multe ori, agasați și, poate, sufocați de aceste persoane, nu trebuie să le abandonăm gândind că așa vor învăța să se descurce singure. Nu este nevoie nici să le lăsați să vă ”invadeze”; puteți să le faceți să înțeleagă că există lucruri pe care le puteți face fără ele, iar acest aspect nu denotă faptul că le respingeți.

Profesor Psiholog Mirela Aldea

Nicodim Cărăuş, vârf de lance în mări învolburate

Cu deosebită plăcere păstrez amintirea prietenului Nicodim, preotul care mi-a oferit găzduire o noapte în satul Borisovca. În mijlocul nopţii se arată turnurile mari şi albe ale Bisericii construită în stil gotic neamestecat cu altele moderne. Ele se completează armonios cu parcul Bisericii, în mijlocul căruia răsare o fântână arteziană, vegheată de privirile neânsufleţite ale copiilor ce privesc liniştea din trupuri statuare. Peisajul este însufleţit de apariţia tânărului Nicodim, un romantic păstor îmbrăcat în neagră mantie duhovnicească, peste care pletele-i mari îi curg şiroaie.

Părintele Nicodim Cărăuş slujeşte prin voia Domnului la Biserica ,,Cuvioasa Parascheva”, Borisovca. Slujbele şi le ţine în limba română, în ciuda ameninţărilor pe care le primeşte şi a marii presiuni exercitate de sistemul bisericesc ucrainean, care doreşte să îşi impună limba. Acest om şi păstor este mult iubit de oamenii satului, de români, care îi apreciază toate eforturile şi realizările pe care acesta le-a avut legate de Biserică. Renovarea  şi îmbunătăţirea stării Bisericii l-au costat pe părinte starea de sănătate. La această Biserică au fost schimbaţi mai mulţi preoţi, fără o anumită justificare.  Părintele Nicodim Cărăuş a reuşit şi încă reuşeşte să rămână preot aici, în ciuda marii presiuni ucrainene.Nu de puţine ori a primit scrisori de ameninţare, părintele adresându-se poliţiei, care nu a făcut prea multe, ele continuând să fie scrise de aceeaşi persoană.

Omul Nicodim Cărăuş trăieşte în curtea Bisericii împreună cu familia sa,  formată din soţie şi cei trei copii.Căsătorit la doar 20 de ani, Nicodim a avut grijă timp de 11 ani de zile atât de familia sa, cât şi de cele preasfinte.

Iată ce ne transmite un om minunat, cu un suflet de aur:

Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.

Cristian Bodnărescu: Descrieţi cultura românească şi credinţa românilor din satul Borisovca, situat în raionul Tatarbunar, din regiunea Odesa.

Nicodim Cărăuş: Domnule Cristian, multstimate oaspete al satului nostru şi totodată al bisericii noastre al cărei nume îl poartă pe cel al Preacuvioasei Maici Parascheva, cu bucurie duhovnicească sunt bucuros să am ca oaspeţi în lăcaşul nostru sfânt pe fraţii noştri români de la: Botoşani,  Dorohoi şi Iaşi, care ne-au adus mare bucurie în ziua sărbătorii satului nostru, Sfânta Cuvioasa Parascheva şi ne-au încălzit sufletele prin muzica tradiţională românească pe care au cântat-o şi care a fost primită cu mare bucurie de săteni.

Cristian Bodnărescu

(2005)

-Va urma-

Personalitatea narcisică are o foarte bună părere despre propria persoană și vrea neapărat ca și ceilalți să vadă și să recunoască asta. De multe ori, aceste persoane sunt foarte preocupate de înfățișarea lor, dornice de a arăta mereu cât mai bine și încântate de a frecventa persoane importante. Narcisicul știe cum să jongleze emoțiile celorlalți, folosind alternativ seducția, critica și elogiile neașteptate. Are sentimentul că este excepțional, deasupra celorlalți și că este îndreptățit să primească mai mult decât ceilalți. De asemenea, este stăpânit de ambiția de a avea, de succese și se așteaptă la atenție și privilegii, fără a se simți obligat la reciprocitate. Când nu i se acordă privilegiile pe care le așteaptă, devine foarte furios. Individul cu o personalitate narcisică are sentimentul că regulile sunt făcute doar pentru oamenii obișnuiți. 

Cum să ne purtăm cu o personalitate narcisică? Ar fi recomandat să le fie arătată aprecierea pe care o merită atunci când sunt sincere, astfel reușiți să le demonstrați că pot avea încredere în voi. Dacă această etapă a fost atinsă, atunci va fi mai ușor să le aduceți la cunoștință, să le explicați și să le argumentați felul vostru și al celorlalți de a acționa și reacționa în anumite situații. Rețineți că narcisicul se consideră o persoană mult mai însemnată decât voi și așteaptă să fie tratat ca atare, astfel, este recomandat să respectați cu scrupulozitate conveniențele și să nu-l criticați decât atunci când este absolut necesar. În același timp, păstrați discreția în privința propriilor voastre reușite.

Rețineți că este important să nu vă opuneți sistematic personalității narcisice. Nu fiți atenți la tentativele de manipulare și încercați să nu faceți favoruri pe care nu doriți să le repetați. dacă persoana narcisică are o imagine clară despre ceea ce acceptați și ce nu, atunci aceasta se va simți mai puțin tentată să vă pună toleranța la încercare. Este oarecum inutil să vă pierdeți timpul gândindu-vă sau așteptând recunoștință din partea unui individ cu o personalitate pur narcisică.

Personalitatea schizoidă are o înclinație pronunțată spre singurătate și preferă activitățile solitare, necăutând compania celorlalți; pare a fi impasibilă, detașată și greu de înțeles. Îi este greu să-și exteriorizeze sentimentele, pare indiferentă la reacțiile celorlalți fie că este lăudată, fie că este criticată. Din cauza acestora, are puțini prieteni și nu leagă prietenii cu ușurință.

Este destul de greu să înțelegem viața unei personalități schizoide și felul cum aceasta percepe lumea, deoarece nu mărturisește nimic despre propria persoană, despre ceea ce gândește sau simte. Poate ne întrebăm de ce un schizoid este așa și de ce nu relaționează cu semenii. Schizoidul este mai puțin abil decât celelalte persoane în a înțelege reacțiile oamenilor din jurul său. Comunicarea cu oamenii îl solicită foarte mult.

Cum să ne purtăm cu o personalitate schizoidă? În primul rând trebuie să le respectăm nevoile, mai ales cea de a fi singur și să încercăm să empatizăm cu acestea, să-i observăm și să le arătăm că suntem alături de ei, apreciindu-le calitățile și motivându-i să se lase descoperiți. Bineînțeles, nu este cazul să le cerem să fie altfel, să manifeste emoții puternice sau să-i obligăm să poarte conversații nedorite și să nu le respectăm nevoile. Cu toate acestea, ar fi bine să nu-i obligăm să facă ceea ce nu-și doresc, dar nici să-i lăsăm să se izoleze în lumea lor.

profesor psiholog Mirela Aldea

Al. Florin ŢENE

Pornind de la finitudinea condiţiei umane, Nietzsche caută să redescopere „cărarea pierdută” către empireu. În lucrarea „Werke” filozoful caută un simbol prin care să înţeleagă „sensul religios” ca un reazem supranatural. Reinodând firul din prima perioadă a creaţiei sale, în care zeii greci îşi găsiseră loc în omagiile sale, Nietzsche consemnează în „Amurgul idolilor” dorinţa de întoarcere a lui Dionysos, aceasta constituindu-se ca un testament: „Nu cunosc un simbolism mai înalt decât acest simbolism grec, cel al cultului dionisian”.

Filozoful abandonează armele revoltei sale contra zeilor la poalele miticului Olimp. Aura de „teologie negativă” (cum scria Heidegger în „Nietzsche” Gunter Neske Verlag, Pfullingen, 1961, Zweiter Bând, p. 348), pentru gândirea nietzscheană, a însoţit tot timpul mersul gândirii sale. Acesta prin lucrările lui din anul 1888 a pregătit preschimbarea „teologiei negative” în “teologia pozitivă“, ce ne aduce în plin plan contradicţia nietzscheniană, ce trece de la „asfinţitul zeilor” la pregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor. Perceput ca demolator de idoli, ca oponent faţă de tradiţia culturală, ca iconoclast faţă de orice autoritate spirituală în afară de aceea a spiritului propriu, Nietzsche ridică statui în opera sa altor idoli noi.

Karl Jaspers în lucrarea sa „Nietysche.Einfuhrung în des Verstandnis seines Philosophierens” (Berlin und Leipzing, 1936) preciză că trăsătura fundamentală a gândirii lui Nietzsche „autocontrazicerea”, a îndepărtat de multe ori din logica multitudinilor exegeze ideea că, în numele pasiunii pentru contradicţii şi antiteze,autorul  „Naşterii tragediei” va căuta să-şi imagineze, după „amurgul zeilor”, cum va arăta „răsăritul zeilor” noi.

Ştefan Zweig vedea în fostul profesor de filologie clasică de la Universitatea din Basel „un geniu al întorsăturilor, al contrazicerilor violente” (Tolstoi. Nietzsche, Bucureşti, Editura Cugetarea, f.a., p. 182), pe motivul că acesta se complace, în jocul instabil al negaţiei şi afirmaţiei, dar şi în luxurianta proliferare de antinomii. Autorul volumului „Clipe astrale ale omenirii” explica evoluţia gândirii lui Nietzsche de la contestarea zeilor la nostalgia lor. Evoluţia gândirii acestuia a fost sinuoasă, bogată în neaşteptate fiorduri, cu drumul segmentat de mai multe etape.

Trăsătura etapelor lui Nietzsche a stârnit dispute în rândul comentatorilor săi. Karl Jaspers, în monografia dedicată lui Nietzsche, împarte evoluţia cugetării lui în trei perioade:

1. perioada încrederii în cultură şi genii (până la 1876)
2. perioada încrederii pozitiviste în ştiinţă (până la 1881)
3. perioada elaborării unei „noi” filosofii impregnate de viziunea profetică a filosofului (până la sfârşitul lui 1888)

Dincolo de latitudinea capricioasă a paradoxurilor şi aforismelor proteice, gândirea lui Nietzsche, în esenţa şi configuraţia ei intimă, ascunde disponibilităţi aparent nebănuite de conformism, de blândă regrupare a motivaţiilor în jurul unor noi centre de autoritate după ce, cu obstinaţie, le contestase, rând pe rând, pe cele dinaintea sa. Acest joc al contrastelor îşi face prezenţa printr-un ritm constant în operă sa. În prima perioadă a creaţiei sale, Nietzsche se evidenţiază prin devoţiunea şi extazul faţă de „genii” şi „idoli”.

Trecând de la o extremă la alta, Nietzsche nu aboleşte definitiv perspectiva credinţei în zei, ci doreşte să spulbere numai credinţa în anumiţi zei, cei cărora el le-a declarat „război”. În „Amurgul zeilor”,după încântarea produsă de priveliştea idolilor dărâmaţi, Nietzsche inserează capitolul „Ce le datorez anticilor”, în care apelează la un zeu, străvechiul Dionysos, chemându-l să protejeze viaţa, să simbolizeze voinţa de viaţă printr-o „doctrină a misterelor” în care „durerea este sanctificată. (Friedrich Nietzsche, Werke. Klassiker Ausgabe, Band I-VIII, Alfred Kroner Verlag, Leipzig, f.a., p. 198). El susţine în „Anticrist” că civilizaţia a decăzut pentru că s-a lăsat subjugată într-o perioadă îndelungată de religia creştină şi în acest interval de timp n-a mai creat un alt Dumnezeu: „Aproape două mii de ani şi nici un alt dumnezeu nou.”

Imaginea unei civilizaţii secătuită de o religie bolnavă reprezintă, după Nietzsche, un „spectacol pentru zei”. Dar pentru care zei? Pentru cei care „apun”, sau pentru cei care „răsar”? Evident, pentru cei care răsar, deoarece subliniază mai departe Nietzsche, „steluţa mică, jalnic de mică, care se numeşte Pământ, merită poate singură, din pricina acestui caz ciudat, un interes divin, o privire  dumnezeiască” (F. Nietzsche, Werke, p. 257). Această „metafizică de artist” are în centrul ei un Dumnezeu învestit cu acele trăsături pe care filosoful le rezervă zeilor „adevăraţi”, meniţi să le ia locul celor „falşi”:  „un dumnezeu-artist, total lipsit de scrupule şi amoral, pentru care creaţia sau distrugerea , binele sau răul, sunt manifestări ale capriciului şi suveranităţii sale, care se descarcă, în crearea lumilor, de zbuciumul plenitudinii sale şi de prisosul ei, de durerea contrastelor acumulate în el însuşi”. (Ibidem, Band I, p.36). Acest zeu evocat nu este altul decât Dionysos, zeul grec pe care în faza finală a lucrării „Ecce homo” Nietzsche îl va opune divinităţii creştine, căruia îi va închina stihuri: „Ditirambi către Dionysos”, şi cu al cărui nume filosoful însuşi îşi va semna scrisorile în anii de eclipsă mintală. Revolta lui contra miturilor până când a văzut o posibilă instaurare a unei mitologii noi, în care zeii nu se mai nasc pe înaltele olimpuri, ci pe postamentul propriei lui filosofii, împrumutând chiar aura biografiei lui spirituale.

Aşa cum sugerează, fără modestie, în lucrarea sa „Ecce homo”, devorat de optica megalomană a ultimilor ani ai vieţii, ani cruzi de boală, filosoful dorea să se erijeze el însuşi în idol, în profet, care să vestească o nouă eră a culturii umanităţii. Precum, mai târziu la noi, M. Beniuc ce se erija în toboşarul vremurilor noi. În „Amurgul idolilor”, scria despre sine: „Am dat umanităţii cea mai profundă carte pe care o are, al meu Zarathustra, şi se consideră, fără nici o ezitare, ultimul discipol al filosofului Dionysos şi dascălul eternei reîntoarceri.” (F. Nietzsche, Werke, Band VII, p.14) În timp ce îl demolează pe Socrate, acest despotic logician care destramă înţelepciunea instinctivă, uşa unică prin care filosofia greacă de până la Nietzsche privise lumea; paradisul fanteziei, pedepsit de biciul silogismelor, îngheaţă sub veghea nemiloasă a raţiunii. Dialectica optimistă a lui Socrate distruge muzica tragediei.

Combătându-l pe Rousseau, Nietzsche consideră că, de la natură, omul posedă o fire demonică, predestinată pentru tragic, că el este implacabil sortit să interpreteze veşnic pe scena lumii rolul personajului tragic. Simbolul lui Prometeu, învingătorul zeilor, exprimă la filosof sensul etic al pesimismului, o justificare a eternei suferinţe, o imagine a zădărniciei condiţiei umane, faţă de orice speranţă sau dorinţă de ameliorare este fără rost şi care impune întotdeauna un tragic sacrificiu.

Al. Florin ŢENE

Iunie, 2009

Personalitatea obsesională

Dacă în articolul precedent am vorbit despre personalitatea anxioasă, paranoică și histrionică, în continuare vom avea în vedere și alte personalități dificile, precum: personalitatea obsesională, narcisică și schizoidă, urmând ca în cele ce vor urma să continui cu personalitatea depresivă, dependentă, pasiv-agresivă și evitantă.

Persoana cu o personalitate obsesională este mereu preocupată ca totul să fie făcut ireproșabil. Poate fi numită și perfecționistă, meticuloasă, acordând o mare atenție detaliilor, astfel încât pierde din vedere situațiile în ansamblul lor. Această persoană poate fi caracterizată prin cinci trăsături esențiale: perfecționismul, care de cele mai multe ori duce la nerealizarea sarcinilor și la procrastinare, obstinație, reticență în relațiile cu alții. Persoana este rezervată, îi este greu să-și exteriorizeze emoțiile pozitive; nehotărâre: individul nu se simte capabil să ia o decizie din cauza teamai de a nu da greș; rigurozitate morală, fiind foarte conștiincioasă.

Personalitatea obsesională se teme de imperfecțiune și de nesiguranță, simţindu-se obligată să mențină în ordine tot ceea ce o înconjoară. Este exigentă atât cu persoanele din jur, cât și cu propria persoană;  astfel fiind vorba de un perfecționism personal și social.

Cum să ne purtăm cu personalitățile obsesionale? Dacă le arătăm faptul că apreciem rigurozitatea prin care tratează situațiile și activitățile în care este angrenat, obsesionalul se va simți mai în largul său și nu ne va disprețui, iar pe viitor va primi mult mai ușor eventualele critici. Este recomandat să-i fie respectată și nevoia de a ține sub control lucrurile, de a organiza totul de la început, deoarece nu-i place imprevizibilul și detestă să fie pus în situația de a improviza. Mai mult, pentru a le dovedi că pot avea încredere în noi, este nevoie să le arătăm că suntem previzibili și că se poate baza pe noi. Mai apoi, poate fi încercată o descoperire a relaxării.

Nu zice nimeni că trebuie să-i apreciem de fiecare dată, indiferent de ceea ce fac, este recomandat ca atunci când exagerează să le fie adus la cunoștință acest lucru cu argumente solide și prezentate concret, la obiect. Nu încercați, în niciun caz, să-i ironizați, să vă angrenați prea mult în maniile lor sau să-i copleșiți cu prea multă afecțiune, recunoștință și daruri.

-Va urma-

Profesor psiholog Mirela Aldea

Personalitatea reprezintă o configurație relativ stabilă de însușiri psihice, care se manifestă constant în comportament, conferind unicitate și individualitate persoanei. Trăsăturile de personalitate sunt caracterizate atât de maniera obișnuită de a percepe mediul înconjurător și propria persoană, cât și de felul în care se comportă și reacționează un individ. De-a lungul timpului, personalitățile au fost clasificate de către mulți cercetători, însă vom lăsa deocamdată acest subiect și ne vom centra asupra problematicii personalităților dificile.

Adesea găsim în jurul nostru persoane pe care nu le înțelegem, spunem că prezintă un comportament deviant, că nu reușim să comunicăm cu ele sau că nu știm ce atitudine și comportament trebuie să mai adoptăm pentru a face față. Totuși aceste trăsături pot fi manifestate în permanență sau doar uneori, într-o anumită situație.

O personalitate este considerată a fi dificilă atunci când anumite trăsături ale acesteia sunt foarte accentuate sau rigide, inadaptate situațiilor, cauzând suferință și disconfort persoanei în cauză și a celorlalți din jurul său. François Lelord și Christophe André (2011) au trasat o clasificare a personalităților dificile, optând pentru 12 mari tipuri, care se regăsesc de-a lungul timpului în toate țările și sub diferite variante.

De ce este important să cunoaștem oamenii și personalitățile acestora? Poate pentru că mulți dintre noi se confruntă cu neplăceri cauzate de acestea și pentru că dorim să evităm conflictele care pot apărea, să știm cum să abordăm o personalitate dificilă. De multe ori, aceste personalități se află în familia noastră, la locul de muncă, printre prietenii noștri și atunci suntem direct interesați de felul în care ar trebui să relaționăm cu acestea. O persoană nu este vinovată de personalitatea sa, nu avem posibilitatea să ne alegem o personalitate. Fiind influențată atât de ereditate, cât și de mediu și educație, cauzele unei personalități dificile pot fi atribuite acestor factori.

Am ales să caracterizez, foarte pe scurt, tipurile de personalități dificile propuse de  François Lelord și Christophe André (2011) în cartea ”Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile”: personalitățile anxioase, paranoice, histrionice, obsesionale, narcisice, schizoide, depresive, dependente, pasiv-agresive și evitante, pentru a vă putea face o idee asupra trăsăturilor acestora și a recomandărilor propuse. În acest articol am să abordez personalitățile anxioase, paranoice și histrionice, urmând ca în următoarele articole să continui prin a vi le expune și pe celelalte.

Personalitățile anxioase manifestă în permanență griji foarte intense raportate la riscurile vieții cotidiene și prezintă o tensiune fizică adesea excesivă. O personalitate anxioasă poate avea avantaje, dar mai ales dezavantaje: pe de-o parte există prudență și tendința de a ține sub control situațiile, dar pe de altă parte, putem vorbi despre o tensiune exagerată și suferință.

Cum să ne purtăm cu personalitățile anxioase? Psihologii și psihiatrii ne recomandă să le facem să creadă că pot avea încredere în noi și să le inspirăm asta, să le ajutăm să relativizeze situațiile: noi nu putem controla totul singuri. De asemenea, este important să-i scoatem din ”lumea” în care se află și în care le este teamă la tot pasul, practicând un umor binevoitor. În cazul în care comportamentul duce la maladie, este recomandat tratamentul condus de către psihiatru.

Imagine astrală- Salvadore Dali

Ar fi util dacă nu ne-am implica și nu ne-am lăsa prinși în ceea ce înseamnă ”lumea” lor. Este recomandat să nu-i luăm prin surprindere, să nu le povestim despre propriile noastre neliniști sau să nu abordăm subiecte de conversație penibile, deoarece personalitățile anxioase sunt foarte vulnerabile. Unii psihiatri recomandă personalităților anxioase să nu urmărească știrile televizate.

Personalitățile paranoice sunt caracterizate de două mari atribute: suspiciune și rigiditate. Aceste personalități sunt mereu suspicioase în privința celorlalți considerând că aceștia sunt rău intenționați în ceea ce le privește. Tocmai din această cauză ele se protejează în permanență, fiind foarte atente la ce se întâmplă în jurul lor și neavând încredere în ceilalți. Atunci când bănuiește că un individ dorește să-i facă rău, persoana cu o personalitate paranoică face tot posibilul pentru a căuta dovezi care să îi confirme suspiciunile. Este mereu preocupată de propriile drepturi și se simte ușor ofensată. Totodată, această persoană pare a fi rațională și logică, fiindu-i greu să manifeste tendințe sau emoții pozitive și neavând simțul umorului.

Cum să ne purtăm cu personalitățile paranoice? Recomandabil este să ne exprimăm foarte clar motivele și intențiile și să respectăm regulile și conveniențele la care am căzut de comun acord. Este important să menținem contactul cu aceste persoane, să nu le dăm impresia că nu au niciodată dreptate, dar nici că au întotdeauna, trebuie să le lăsăm mici victorii.

Știm că personalitățile paranoice nu se lasă până nu găsesc dovezile care să ateste că au dreptate. Este recomandat să nu renunțăm la a lămuri neînțelegerile sau să nu atacăm persoana, nici atunci când acestea insistă în a susține ceva. Încercați să nu comiteți greșeli și să nu abordați subiecte cu teme precum cele politice.

Personalitățile histrionice sunt cele care caută mereu să atragă atenția și afecțiunea celorlalți, dramatizând exprimarea propriilor emoții, care pot varia și denotă instabilitate emoțională. Are tendința de a idealiza sau de a deprecia excesiv persoanele din jurul său.

La început, aceste persoane par a fi încântătoare, însă manifestările lor exagerate, instabilitatea emoțională și dorința de a fi mereu în centrul atenției îi plictisesc pe cei aflați în anturajul acestora, care renunță la compania acestui tip de personalitate.

Cum să ne purtăm cu personalitățile histrionice? În primul rând, trebuie să ne așteptăm la dramatizări și exagerări din partea acestor persoane și să o lăsăm să se manifeste din când în când, însă să nu ne lăsăm păcăliți și seduși de acestea. Este important să apreciem și să manifestăm interes atunci când adoptă un comportament agreabil, să-l încurajăm și să nu ne amuzăm pe seama ei.

Profesor Psiholog Mirela Aldea

Bibliografie:

1. Lelord, F., André, C. (2011). Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile. București. Editura Trei.
2. Lilley, R. (2007). Cum să ne purtăm cu oamenii dificili. București. Editura Meteor Press.

Dat fiind caracterul predominant demodulator al conştiinţei provocat de folosirea în alimentaţie a etanolului, motivaţia apetenţei, a dependenţei ori abţinerii de la consum (cu sevraj), atitudinea comportă o dinamică diferită în raport de religie, tradiţii, obiceiuri şi nivelul cultural al unui etos anumit, cât şi în funcţie de accesibilitate. Interesant de remarcat este faptul că, ulterior, în clinicile psihiatrice de la sfârşitul mileniului trecut, persoanele spitalizate pentru alcoolism sufereau în majoritate de alcoolomanii (psihoze de natură alcoolică), starea lor constituind frecvent o urgenţă psihiatrică. În primii ani ai secolului XXI numărul alcoolofilicilor care solicită în mod deliberat o terapeutică eficientă a crescut progresiv (≥ 65%), atât ca expresie a dezvoltării conştiinţei populaţiei despre sănătate şi a celei mintale în special, cât şi a exigenţei evident mereu crescânde a familiei (în pericol de dezorganizare) sau a societăţii în general (costuri sociale majore – pentru că ≥ 82% din populaţia lumii civilizate a consumat măcar o dată alcool etilic, tutun, cafea ori asocieri).

Cu toate că nu rezultă o corelare sigură între formele clinice ale dependenţei de etanol şi delicvenţă, se remarcă, totuşi, că actele imputabile din punct de vedere juridic (circumstanţă agravantă) sunt comise mai frecvent de către persoanele aflate în stare de beţie obişnuită ori de către alcoolofilici, deoarece consumul de băuturi alcoolice facilitează de regulă declanşarea anumitor afecte (defulări) patologice îndeosebi la psihopaţi (sociopaţi), encefalopaţi, epileptici ori oligofreni. Numărul consumatorilor ocazionali de băuturi alcoolice (indiferent de concentraţia alimentară) este foarte răspândit (alcoolofilicii) în lume, iar datele epidemiologice arată că doar un număr restrâns dintre băutorii înrăiţi devin totuşi alcoolodependenţi şi solicită ajutorul societăţii direct ori indirect (violenţe în familie), eventual o internare în clinicile psihiatrice (pentru dezalcoolizare – episoadele de etilism acut).

 Dificultăţile de adaptare socială, desigur mai crescute la alcoolofilici comparativ cu persoanele echilibrate (≥ 68%), impun o cunoaştere mai aprofundată a stărilor predispozante ori favorizante. Studii complexe au relevat o evidentă labilitate homeostazică umorală, endocrină şi nervoasă, ce se menţine şi după dezintoxicare alopatică (curele de dezalcoolizare), situaţie ce explică instabilitatea crescută pe care o prezintă alcoolofilicii faţă de agenţii stresanţi, indiferent de natura lor biogenă ori psihogenă şi evoluţia spre un etilism cronic, polinevrita etilică, delirium tremens, dipsomanie.

La alcoolici, în special în cazurile de delirium tremens, etilism cronic cu tulburări psihice şi dipsomanie, se remarcă oscilaţii la două ore după încărcarea hidrică, fie în sensul unor scăderi ori a unor creşteri ale capacităţilor psihosenzoriale cu revenire la unii băutori cronici între limite normale abia după 4-6 ore (prin metabolizare hepatică).

Fiziologia, farmacodinamia, farmacognozia dezechilibrelor (info)energetice arată că atât etanolul cât şi alte substanţe predominant stimulatoare (cafeina, nicotina, etc.) produc iniţial o stare de beţie cu excitare psihică, după care urmează slăbirea proceselor corticale cu apariţia stărilor fazice dintre somn şi veghe. În ambele situaţii se pot instala fenomene de obişnuinţă caracterizate prin necesitatea imperioasă pentru substanţa euforizantă prizată, creşterea progresivă a dozajului (toleranţei) cu suferinţă manifestă fizic şi îndeosebi psihic prin abstinenţă la întreruperea bruscă a administrării drogului euforizant (sindromul de sevraj).

Administrarea intempestivă şi îndelungată poate determina alterarea progresivă a personalităţii individuale caracterizată prin tulburări de comportament, dezechilibrul fondului biologic şi intelectual sau apariţia stărilor psihotice, dacă nu se intervine prin măsuri adecvate de compensare a condiţionării morbide.

Starea agreabilă tranzitorie însoţită de onirism pe care o provoacă de regulă alcoolul etilic fixează condiţionarea morbidă (eufomania → toxicomania → drogomania). Dacă utilizarea termenului de „narcomanie” pentru definirea propriu-zisă a tulburărilor importante ale personalităţii provocate de uzanţa etanolului ori a altor stimulatoare psihice apare ca justificată din punct de vedere farmacodinamic, pe plan psihologic este de reţinut totuşi predominanţa onirismului agreabil (debut) ce condiţionează dependenţa, termenul generic de onirofilie devenind astfel mai apropiat pulsiunii umane pentru euforizare şi nu de intoxicare ori narcotizare. Condiţionarea onirofilică se realizează în acest fel mai uşor la persoanele cu o constituţie dizarmonică predominant egofilă, care se află în „aşteptarea” sau în „căutarea” modificării dispoziţiei, fie din curiozitate, fie aflate în pragul aleatoriu al unui dezechilibru bio-psiho-social (boală, căsnicie, serviciu etc.)

Spre deosebire de stările de beţie episodice voluntare, onirofilia (narcofilia) şi/sau oniromania (drogomania) constant se delimitează ca entităţi psihiatrice prin starea de dependenţă faţă de etanol (sau alte stimulatoare adesea folosite împreună) la care s-a produs condiţionarea strict morbidă, cât şi prin modificările sau tulburările psihice pe care le generează secundar (la debut).

În acelaşi timp trebuie cunoscut bine faptul că, acceptând motivaţia onirofilică pe care o dăm tuturor drogodependenţelor (inclusiv a etilismului cronic, tabagismului), ar fi de reţinut de ce anumite substanţe ce creează obişnuinţă, ca de pildă tutunul ori cafeaua, trebuie considerate eventual droguri. Utilizarea lor prelungită şi în cantităţi constant crescute determină (cumulat – de cele mai multe ori) apariţia onirismului vigil, cu certitudine a tulburărilor de comportament ori evoluţie imprevizibilă în timp, cu repercusiuni invalidante privind persoana fizică sau socială supusă acestui risc în cele mai multe cazuri voluntar asumat.

Medic Psihiatru MB

-Va urma-

Cristian BODNĂRESCU

Cea care-a murit                                                                                  

Motto:

Pentru toţi cei care au dăruit tot

Pentru o clipă şi o clipă pentru tot,

Stingându-se dureros, la zori…

    Visul de apoi,durere

    Taina goticelor ziduri

    Mai păstrează lacrima

    Dansului de muze virgine

    Ce din a ta umbră apune.

    Taine ale trecutului, meschine

    Al măştilor chip iau.

    Ele râd…

    Cu sete ele beau suflul pereţilor

    Săraci bătrâni,ce nu se-ncumetă

    A muri, în taina de-altădată trăind

                             …a negrului trandafir.

    Suflul greu al bătrânilor

    Este luat de vechile candelabre…

    Şi iată că perdeaua otrăveşte palida adiere tomnatică

    Oferindu-i garoafele morţii.

    Şi atunci… atunci glasul cavoului

    Îţi murmură de crăiasă moartă nume,

    Îngropat în el.

    Tu aievea pluteai uşor

    În paşii nestemaţilor narcişi.

    În vis noi apăream,

    Iar chipul pictat ne era

    Pe umbrele a doi gargoili, dezbrăcaţi si

                                           Decăzuţi.

    Am îndrăznit…am îndrăznit să privim, cu sfială şi teamă,

    Şovăielnica rază de minciună

    A pierdutului paradis…

    Am cutezat…am cutezat a fi doar o trecătoare clipă

    A eternului chaos…

    Am conştientizat…

    Şi acum,prin cadavrele

    Vremelnicelor miraje

    Croi-ne-vom drum;

    Doi îngeri izgoniţi şi goi

    Din al paradisului vis neîmplinit de coşmar.

    Iar pe tine te răpeşte

    Tandra cântare a sufletelor moarte.

    Ne vom revedea?

    Tu,vis înfrigurat de toamnă pierdută.

    Acum îţi sărut sângerândele-ţi buze

    Care îngână cuvântul interzis

                                         De moartă.

    Plutind tu urmezi

    Dulcea cântare a copiilor

    Ce din glas mort curge

    Rostindu-ţi numele:

              Ana

       2003                       

Cea eternă

Freamătul vântului în pustiu

Îţi grăieşte conturul chipului;

Ai fost cândva, în eternul vid

De mai târziu.

În nopţile albe

Aievea de mână ne luam

Iar paşii de pustiul perpetuu

 Ne erau absorbiţi,

Vântul besmetic pletele ne mângâia

Iar luna plină îţi grava nesfarsita-ţi expresie.

Chipurile statuare

Cu delir ne veghează

Grăbita noastră trecere

La ivirea razelor de soare

Între frunzele pământului.

Imaginea-ţi apare

Atunci când cizmele-mi le calcă

…În Grădina damnată

Susurul izvorului

Chipu-ţi curat păstrează

Atunci când sufletu-ţi revarsa

În spiritul fluviu.

Doar focul aztecilor

Spre cer te eliberează,

Pluteşti în tot şi toate.

Ne vom regăsi la final,

Atunci când timpul

 Nu mai poate aştepta.

…Dar tu nu vei mai fi Ana

24 octombrie 2011

Cristian Bodnărescu

Sfântul Arsenie Boca

Porunca

Eram într-o călătorie shamanică lângă unul din Ghizii mei spirituali (cărora le sunt mai mult decât recunoscător, nu atât pentru dragostea, grijă, îndrumarea Lor, cât pentru infinita lor răbdare. Nu sunt o prezenţă confortabilă pentru nimeni, iar cel mai dificil este pentru mine, ca eu trebuie să mă suport tot timpul). A apărut o prezenţă maiestoasă, îmbrăcată în sutană neagră de călugăr.  Mă aşteptam la un dar special şi…. teapă! Ordin, fără comentarii! Pelerinaj: mormântul Sfântului Părinte Arsenie Boca.

Misiunea

Am învăţat pe pielea mea (şi multe a îndurat săraca!), că orice proiect extraordinar  organizat pe puncte  şi termene clare şi precise, când e vorba de spiritual, nu ţine. Cum spunea o foarte dragă prietenă… Lasă lucrurile să se întânple!….. Pentru mine asta e una din înjurăturile cele mai…..

Dar aşa am făcut acum. Şi lucrurile s-au potrivit admirabil, totul venind în mod optim către mine; informaţiile, ajutorul şi mijloacele de transport. Doar că toate astea m-au ajutat până… cam la 10 km de mănăstire.  Şi într-o zi fierbinte de iulie, cu aer uscat şi soare dogoritor, pe un drum în pantă ascendentă, cu picioarele tremurând şi cu umerii învineţiţi de cureaua sacoşei, scăldat în “sucul propriu”, cu praf în gură, în ochi şi în alte locuri care nu pot fi numite cu decenţă; suiam biruitor ca soldaţii lui Mao, în Marşul cel lung.

Dar ştiam că….. era ceea ce trebuie să ofer eu, era sacrificiul şi efortul meu pentru ceea ce trebuia să primesc. Umila mea ofrandă!

Am pătruns pe poarta mănăstirii aproape cu o stare de discernământ alterată, cu imagini care-mi tremurau în faţa ochilor şi cu gânduri care-mi alergau nebuneşte prin cap; fără să mai ştiu cu precizie nici cine sunt, nici ce caut acolo. Tremurul incontrolabil al chinuitelor mele picioare a devenit vibraţia necontrolată a întregului trup. Şi eu mergeam neabătut înainte, cu ultimile fărâme de voinţă repetându-mi minunatele mele îndemnuri mobilizatoare: “Eu nu voi pierde acest război, ei nu-l vor câştiga! În timp de război şi revoluţie, bărbatul nu are drept la slăbiciune şi viaţă personală! Bărbatul în luptă primeşte duritatea diamantului şi strălucirea acestuia! Benseremos!”

Singura explicaţie şi justificare care mi-o găsesc astăzi este: Rău de tot m-a bătut soarele în cap!

Mormântul lui Arsenie Boca

Apogeul

Chiar în momentul în care am făcut primul pas în perimetrul cimitirului mănăstirii, am simţit cum toată durerea din fiecare os şi fibra musculară a corpului meu s-a scurs brusc în pământ, şi eu am rămas …… Era o senzaţie de curăţenie şi puritate. Mintea şi ochii mei primiseră o claritate absolută. Am aprins lumânări pentru cei apropiaţi, şi imediat s-a făcul loc gol la mormântul Părintelui. Am îngenunchiat şi am atins lemnul crucii. Şi m-am blocat. No, ce să-i spun?  Nu venisem de fapt să-I cer nimic. Iar dacă-i pomeneam de dorinţele mele cele mai arzătoare, erau….… mai degrabă, motive de excomunicare şi afurisenie pentru majoritatea religiilor lumii. Hm!

M-am adunat şi i-am spus că ştie mai bine decât mine de ce sunt acolo şi de ceea ce am trebuinţă.  Şi voi primi tot ceea ce mi se va da, necondiţionat, cu recunoştinţă şi cu iubire. Atât! Şi un fior vag şi subtil pe care l-am simţit în tot corpul.

Am mers apoi la peşteră şi totul era minunat şi pur. O tânără familie s-a oprit o clipă trecând pe lângă mine, iar bărbatul mi-a zâmbit cald şi sincer ca unei vechi cunoştiinţe. Aşa l-am perceput şi eu  şi  i-am zâmbit ca răspuns. Când coboram înapoi spre mănăstire, m-am întâlnit din nou şi din nou ne-am zâmbit. Am ieşit pe poarta mănăstirii cu sentimentul: Ceea ce trebuia făcut, s-a făcut!

Eram pregătit cu izopren pentru că în călătoria shamanică mi s-a spus că trebuie să stau de veghe o noapte acolo. Dar simţeam că totul a fost….săvârşit. Am interogat prin mijloace specifice (faceţi şi voi un curs, dacă vreţi să ştiţi cum se face),  dacă am primit ceea ce trebuia şi dacă pot să plec. La ambele întrebări, răspunsul a fost pozitiv. Am zăbovit încă câteva minute pe o înălţime din apropiere, şi am văzut tânăra familie pe care o întâlnisem, urcând într-o maşină serioasă, cu numere de Bucureşti. Dar bărbatul, înainte de a urca la volan, s-a oprit câteva secunde, m-a privit lung şi m-a salutat abia perceptibil din mişcarea capului; aşa, ca unei vechi cunoştinţe.

M-am gândit plin de admiraţie şi respect la femeile care locuiau acolo, care-şi dedicaseră tinereţea şi frumuseţea unei vieţi austere şi pline de privaţiuni. Respect şi  încerc să înţeleg toate opţiunile semenilor mei. Mă  tem insă că nu o să reuşesc niciodată!

 Epilog

De atunci a trecut un timp. Nu foarte mult, dar habar nu am de ce a trebuit să fac acel pelerinaj şi nici ce am primit. Ceea ce ştiu cert este că am primit ceva minunat.

Binecuvântat fie Păstrătorul tuturor tainelor!

Revoluţionarul de profesie

Oamenii au căutat dintotdeauna stări plăcute în vederea blocării suferinţei fizice şi/sau morale, psihice chiar, printr-o cât mai intensă stimulare euforizantă megalomanică a propriului „eu”, somn ori uitare[1].

             Deteriorarea psihică din etilismul cronic asociat sau nu cu tabagismul ori cafeinismul poate ajunge până la psihoze acute cu deliruri halucinatorii polisenzoriale şi agresivitate, impresia de citire a gândurilor. Delirul halucinator parestezic este întărit şi de tulburările optice caracterizate prin zoopsii (câini roşii, şobolani vorace etc.), iar tulburările psihice durează săptămâni, luni, uneori ani şi după suprimarea viciului.

              Eu am devenit Dumnezeu vine rătăcit printre bâlbe mai de grabă ca un strigăt sălbatic de ajutor, când ardent se revarsă necontrolat din pieptul lui nevolnic, dar cu o asemenea energie şi incomensurabilă putere de autopersuasiune, încât dacă voinţele şi credinţele unui om beat au cumva cu adevărat o virtute eficace, acest strigăt va răsturna instantaneu toate ierarhiile supreme din schemele Serviciului Stelar:

              Eu sunt Dumnezeu!

             …Însă imediat acest uragan gigantic de orgoliu şi mândrie nemăsurată se transformă într-o ploconeală penibilă şi beatitudine, de calm mut, angoasant şi terestru până la prăbuşirea în sine:

            “… apoi mai rămâne doar licărul unei lacrime subdimensionate şi pocăinţa unui neputincios, universalitatea a tot ce există sau se prezintă colorat şi mai difuz decât străluminarea unei aureole  puturoase.”[2]

                În sensul larg al definirii dependenţei (adicţiei) ca o stare psihică de „aservire” – starea psiho-fizică de dependenţă – şi a efectelor nocive asupra stării fizice/psihice, pe care curent le poate produce consumul intempestiv de băuturi alcoolice, cafeinate şi de tutun, apropierea  de grupul drogodependenţelor, devine astfel pe deplin justificată. Întrucât cafeaua şi tutunul nu provoacă o strâmtorare atât de gravă a conştiinţei cu instalarea onirismului caracteristic, încadrarea în grupa drogodependenţelor propriu-zise se face doar când se asociază în mod constant – patologic şi interdependent – cu alcoolul etilic. Ilustrându-se într-un fel controversa, la standardizarea diagnosticului de etilism cronic, atunci psihiatrii recomandă crearea unei rubrici pentru „dependenţa de tutun” şi „de cafea”, întrucât tutunul şi cafeaua diferă de drogurile clasate ca atare, dar nu este de dorit să fie incluse în rubrica farmacodependenţei decât dacă se asociază de regulă şi uzajului impropriu de substanţe (etanol în cazul de faţă) cu acţiune toxinică  asupra SNC (sistem nervos central).

Se poate ajunge până la dependenţa  individului uman faţă de agentul toxic  ce a permis instalarea tranzitorie iniţial a stărilor fantasmice de beţie, iar ulterior starea drogomanică anunţată prin apariţia unor tulburări mintale (în timp) de obicei ireversibile (≤74-76%)..

Din cele mai îndepărtate timpuri oamenii au căutat starea de beatitudine prin intermediul alcoolului etilic în primul rând, denumit de vechii celţi whisky şi de gali „l’eau de vie” pentru efectele evaluate de la început ca: stimulatoare şi „dătătoare de viaţă”.

Interesul omului pentru starea de onirism vigil oferit de etanolum dăinueşte atât de peren în structura fiinţei umane încât, atunci la începutul secolului al XIX-lea, când un episcop catolic convins şi-a îndemnat credincioşii din Irlanda să nu mai consume whisky precum potrivnicii lor protestanţi, aceştia din urmă evlavioşi s-au conformat imediat, dar au început să bea eter într-o asemenea măsură, încât un turist glumeţ spunea că orice străin poate cunoaşte imediat religia fiecărui irlandez după mirosul pe care-l emană [Brânzei, 1979].

Plecând de la constatarea că pulsiunea onirofilică constituie un fenomen intrinsec al conştiinţei, subiectul preocupărilor pentru salvgardarea sănătăţii umane (omul reprezintă singura fiinţă de pe Pământ care produce băutură şi se îmbată, fumează tutun şi consumă cafea conştient asupra efectelor dorite conştient) trebuie să se orienteze în mod necesar şi sigur către studiul multifactorial (factori de risc) al tulburărilor personalităţii provocate de alcoolul etilic, asocierea tutunului şi cafelei, în contextul impus de acest groaznic flagel.

Medic Pishiatru MB

-Va urma-