Cristian Bodnărescu îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte scriitorul  Cristian Bodnărescu denotă că este în primul rând roman!

profesor universitar Viorel Dontu

Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.

Cuvântul lui Cristian Bodnărescu

Luna noiembrie a anului 2011 este pentru scriitorul Cristian Bodnărescu una fructuoasă. Ea marchează apariţia sa în 3 volume, anume: în Atologia ,,Cuvântul în Timp”, în cartea ,,De vorbă cu Stelele” (fiind intervievat de academicianul George Roca, scriitor din Sidney) şi în Buletinul semestrial ,,Bibliotheca Septentrionalis” al Biblitecii Judeţene ,,Petre Dulfu” din Baia Mare.

Antologia Cuvântul în Timp apărută în noiembrie 2011 este foarte frumoasă. Este realizată artistic. Hârtia este de calitate şi tirajul cărţii este foarte mare. Cristian Bodnărescu figurează pe locul 3 în ierahie din cei 30 de scriitori aleşi. Poeziile sale mi s-au părut de o maturitate extraordinară, genialitatea regăsindu-se în spiritul acestor poezii. Stilul lui Cristian Bodnărescu este diferit faţă de ce aţi văzut dumneavoastră în alte poezii. Nu este un stil imitator precum adopta unii scriitori ce îi imitia pe Eminescu ori Arghezi.  Nu, domnul Cristian Bodnărescu este un el, un original şi asta este important. Degeaba mai apare aiurea câte un scriitoraş ieftin care se cam trage din mantaua lui Eminescu, parafrazându-l pe Gogol. Eu nu fac altceva decât să spun adevărul; iar adevărul curat este că domnul Cristian Bodnărescu scrie poezii valoaroase.

,,După moartea bunicului meu am simţit anumite trăiri şi nevoia de a scrie. Astfel, i-am dedicat o poezie, apoi o altă lui Iosif, personajul biblic; care a fost apreciată de profesoară de religie, nedorind însă să o citesc în clasă. Pe atunci aveam 9 ani.”, ne spune scriitorul.

,,Dorinţa de a depăşi prin scris lanţurile robiei temporalităţii şi spaţiale m-a determinat să mă apuc de scris, în anul 1992.” afirma domnia sa Cristian Bodnărescu.

Pe scriitorul Cristian Bodnărescu l-am cunoscut pentru prima dată la cenaclul Quasar în anul 2000. Este un om pe cât de valoros pe atât modest. Domnul Cristian Bodnărescu este realizator de şedinţe ale cenaclului Quasar până în anul 2008. Dumnealui face multe lucurri bune şi munceşte enorm de mult (unul din rezultatele dumnealui este Radio Zidul- www.radiozidul.ro).

Citind despre domnul Cristian Bodnărescu în prezentarea sa realizată în antologia ,,Cuvântul în timp” putem afla că este un tânăr academician în cadrul Camerei Deputaţilor a Academiei de Studii Înalte, Iaşi.

Poetul Cristian Bodnărescu intra prin apariţia dumnealui în această antologie a scriitorilor romani în rândul erudiţilor care nu întâmplător s-au născut pe tărâmurile româneşti, cu predilecţie.

Iubirea omniprezenta în poezia lui Cristian Bodnărescu depăşeşte granita esteticii, fiind o dorinţă a spiritului uman şi nu doar o simplă trăire pur emoţională, trivială.

,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e” scrie în Biblie, versuri preluate şi de Marin Preda în ,,Cel mai iubit dintre pamanteni”. Unele lucruri se scriu doar cu sânge. Plutirea indumenzeita prin sânge a poporului român atinge universalitatea în dor şi dragoste.

Poezia lingvistică a poeziei noastre româneşti o reprezintă creaţia lui Cristian Bodnărescu.

Rămânem în antologia poeziei româneşti prin acest mare poet care este Cristian Bodnărescu! Eu manifest respect şi dragoste faţă de poezia domnului Cristian Bodnărescu.

Nu în fiecare zi avem plăcerea de a citi această poezie care ne ajută să fim mai aproape de viaţă, de spirit şi de spiritualitatea românească.

Sunt mulţi oameni care au văzut în Cristan Bodnărescu valoarea unui poet adevărat, ce spune ceva eternităţii şi reprezintă o generaţie; între care şi consiliul consultativ al antologiei de faţă. Lumea s-a cam săturat de pseudocultura, de pseudoştiinţa, de pseudocunoastere şi e un lucru bun. Cristian îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte dumnealui este în primul rând roman!

Domnul Cristian Bodnărescu e un poet bun, care ştie ce vrea. Pentru a putea scrie o poezie trebuie să munceşti mult şi să ai multă cultura în spate. Munca şi talentul au făcut din domnul Cristian Bodnărescu să fie şi un poet antologic, de crestomatie.

Crestomatii

Antologiile sau crestomatiile sunt foarte puţine. Trebuie să recunosc că până în 1989 erau destul de numeroase. Eu am avut şansa din liceu să folosesc aceste antologii de texte literare, putând lua ce-i mai frumos de la aceşti mari scriitori romani. Prima crestomatie a fost a lui Timotei Cipariu, erudit roman, unul din membrii fondatori ai Academiei Romane şi omul care se apropie de titanul nostru Bogdan Petriceicu Haşdeu. Linia continua cu Dimitire Cantemir şi George Călinescu, omul care pune bazele teoriei literare româneşti , semnând istoria literaturii româneşti. Al Piru şi Marino de la Cluj sunt discipolii lui George Călinescu.

Al Piru era acid. Faţă de un scriitorul Boureanu şi-a permis să afirme: ,,Dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă poezia lui, analizaţi-i numele”. Adrian Păunescu are o poezie, ,,Calul calare” care tot repetă ,,Calul călare pe calul calare”; nemaiterminandu-se acel cal. Al Piru spunea ,,Aceasta este poezia lui Adrian Paunescu”. Pe Al piru l-am cunoscut, el venind acasă la mine. Eram prieteni de familie, domnul Al Piru fiind coleg cu tatăl meu, profesorul Dumitru Dontu. De atunci nu mai apar numeroase antologii, nu ştiu ce se întâmplă.

Antologia ,,Cuvântul în Timp” este uluitoare şi beneficiază de respectul meu. Este precum volumul ,,Cuvinte potrivite” semnat de Tudor Arghezi.

Poezia lui Cristian Bodnărescu

Oferim patru compozitii ale autorului drept cadou de Crăciun.

Poezia ,,Domino” este un domino al cuvintelor şi gândurilor domniei sale Cristian Bodnărescu, în ea fiind relevant spiritul rock-ului; dumnealui fiind un pasioant al acestui gen muzical, la fel ca şi mine. ,,Domino” este un ,,joc al cuvintelor” dacă alegem metafora argheziană.

               Domino

Marea gândurilor necuvântate

Din al tău ochi stins se varsă

Şoapte macabre se întrevăd

Sub pale măşti pe cerul negru.

Cuvântul damnat plin de extaz păşeşte

Pe umbra gândului beatic de primăvară

Descătuşat de orice robie temporală.

Atunci vocea de cenuşă lumină

A copiilor stafii tomnatice.

A fost într-un vis trecut, de mai târziu…

Şi n-am mai apucat împreună a păşi

În grădina noastră damnată

Pentru ultima oară…

Cu lacrimi de sânge ne plâng gargoilii

Urma paşilor pierduţi în neant.

Din flaut statuile micilor îngeri cântă

Fastuosul nostru concert de rock

…Ultimul concert de rock.

Suntem acum doi bătrâni

Batjocoriţi de Dumnezeu

Însă eu voi face o vrajă

Ultimă vrajă din această viaţă.

Deschide ochii şi luna ne va lumina

Tinerele chipuri angelice

La apus de orizont.

Buzele noastre vinete se vor lipi

Pentru ultima dată în noaptea necuvintelor

…Noaptea învierii noastre.

Acum închide ochii muza mea

Timpul nostru a trecut şi etern vom lumina

Întunecatul necuprins.

Cristian Bodnărescu

-2009-

Ana, cel mai simplu şi frumos nume. Nume de sfântă, Ana fiind mama Sfintei Fecioare Maria. Ce este mai frumos decât să-ţi iubeşti mama, ce este mai sfânt? În poezie poetul Cristian Bodnărescu retrăieşte dragostea eternă a eternului spirit. Este o trăire îndumnezeită, cutezând spre dragostea şi iubirea eternă. Nimic nu este mai frumos de a simţi dragostea ce-ţi vine din suflet şi e bine să avem un suflet de copil. Deschidem o cutie a inteligenţei umane prin poezia ,,Ana” a lui Cristian Bodnărescu.

Ana

   -cea care-a murit-

Pentru toţi cei care au dăruit tot

Pentru o clipă şi o clipă pentru tot,

Stingându-se dureros, la zori..

    Visul de apoi,durere

Taina goticelor ziduri

Mai păstrează lacrima

Dansului de muze virgine

Ce din a ta umbră apune.

Taine ale trecutului, meschine

Al măştilor chip iau.

Ele râd…

Cu sete ele beau suflul pereţilor

Săraci bătrâni,ce nu se-ncumetă

A muri, în taina de-altădată trăind

…a negrului trandafir.

Suflul greu al bătrânilor

Este luat de vechile candelabre…

Şi iată că perdeaua otrăveşte palida adiere tomnatică

Oferindu-i garoafele morţii.

Şi atunci…atunci glasul cavoului

Îţi murmură de crăiasă moartă nume,

Îngropat în el.

Tu aievea pluteai uşor

În paşii nestemaţilor narcişi.

În vis noi apăream,

Iar chipul pictat ne era

Pe umbrele a doi gargoili, dezbrăcaţi si

Decăzuţi.

Am îndrăznit…am îndrăznit să privim, cu sfială şi teamă,

Şovăielnica rază de minciună

A pierdutului paradis…

Am cutezat…am cutezat a fi doar o trecătoare clipă

A eternului chaos…

Am conştientizat…

Şi acum,prin cadavrele

Vremelnicelor miraje

Croi-ne-vom drum;

Doi îngeri izgoniţi şi goi

Din al paradisului vis neîmplinit de coşmar.

Iar pe tine te răpeşte

Tandra cântare a sufletelor moarte.

Ne vom revedea?

Tu,vis înfrigurat de toamnă pierdută.

Acum îţi sărut sângerândele-ţi buze

Care îngână cuvântul interzis

De moartă.

Plutind tu urmezi

Dulcea cântare a copiilor

Ce din glas mort curge

Rostindu-ţi numele:

Ana

Cristian Bodnărescu

-2003-

-cea eternă-

Freamătul vântului în pustiu

Îţi grăieşte conturul chipului;

Ai fost cândva, în eternul vid

De mai târziu.

În nopţile albe

Aievea de mână ne luam

Iar paşii de pustiul perpetuu

Ne erau absorbiţi,

Vântul besmetic pletele ne mângâia

Iar luna plină îţi grava nesfarsita-ţi expresie.

Chipurile statuare

Cu delir ne veghează

Grăbita noastră trecere

La ivirea razelor de soare

Între frunzele pământului.

Imaginea-ţi apare

Atunci când cizmele-mi le calcă

…În Grădina damnată

Susurul izvorului

Chipu-ţi curat păstrează

Atunci când sufletu-ţi revarsa

În spiritul fluviu.

Doar focul aztecilor

Spre cer te eliberează,

Pluteşti în tot şi toate.

Ne vom regăsi la final,

Atunci când timpul

Nu mai poate aştepta.

…Dar tu nu vei mai fi Ana

Cristian Bodnărescu

24 octombrie 2011

Durerea este cumplită în ,,Moarte şi praf”, ea uneori nu iartă nimic.  Dragostea platonică este sfâşietoare. Unii consideră dragostea un simplu sentiment, Cristian ne arată că este de fapt o contopire şi unificare în suflet şi simţiri. Aceste sentimente vin să ne redescopere iubirea ce o purtăm în suflet.

Moarte şi praf

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Priveşte-n jur!

Astăzi vom pleca în deşert,

Iar paşii adânci-ne-vom

În zăpada adevărată…

Trăind în basm noi vom zidi

Oaza de minciună, durere şi speranţă,

Unde vom căta spre palatul de Moarte Albă

…doar de noi zărit

Ne vom preface a bea vin, sorbind nisip…

Iar când ne vom pregăti a ne stinge,

Precum două lumânări abisale,

Norii fugari vor răsări.

Eu voi zâmbi, ca Moartea Albicioasă.

Şi-atunci când norii paradisiaci vor pieri, atunci…

Înseamnă ca m-am stins

Gândindu-mă la tine.

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Cristian Bodnărescu

-1999-

Poetul Cristian Bodnărescu revine intru eternitate şi-ntr-un spirit ce freamătă în noapte (poezia Spre Cer). Noaptea, cerul, cosmogoniile şi universurile paralele şi cele care vin  freamătă, regăsindu-se în această poezie. Toate aceastea vin din dorinţa domniei sale de a vedea cât mai multe. Cristian Bodnărescu explica voluptatea cerului. Bolta lui se numeşte poezie; este chiar bolta universului poetic. Nimic nu este mai frumos decât să rămâi în eternitatea sclipirii temporalităţii; doar timpul atestă valoarea poeziei.

         Spre Cer

Privesc la ceas de noapte

Spre cerul înstelat

Şi astrele-nchegate

Mă cheamă neuitat.

Acolo între ele

Răsare parcă una

Ea peste tot şi toate

E cea mai mândră-ntruna.

Lumina-i ce străluce

Pe-ntunecate bolţi

Cuprinde viduri negre

Şi sorii dezinvolţi.

Sprea ea de mă voi duce,

De ea mă simt chemat

Să zbor acum în pace

Veşnic înaripat.

Astăzi o filă- ‘oi scrie

Şi mândru voi străluce

Doar o călătorie

Al meu gând să apuce.

Voi lumina abisul

Ce-n întuneric plânge

Astrele-mi sunt cuprinsul

Spre ele eu m-oi duce

În ultim ceas frenetic

Când voi simţi sfârşitul

Venind apocaliptic

La fel ca şi-nceputul

Lumina o voi strânge

Adulmecând agale

Noaptea de voi străluce

Cu voluptate mare.

La ultima sclipire

Ce o eman în lume

La steaua-amintire

Purced pe drum de spume.

Privind la tot şi toate

Eu am apus demult

Versuri îmbălsămate

Acuma se aud.

Pe cer în acea noapte

La stea eu mă arăt

Privind spre văi şi ape

În toate-s ancorat.

Mă cheamă neuitat

Şi astrele-nchegate

Spre cerul înstelat

Privesc la ceas de noapte.

Cristian Bodnărescu

-2009-

Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.

profesor universitar Viorel Dontu, critic literar

noiembrie 2011, Iaşi

Ioan LILA

PE MINE NU M-A IUBIT NICIO FEMEIE

Pe mine nu m-a iubit nicio femeie,

Toate au vrut de la mine câte ceva:

Unele sufletul meu, luându-mi speranţa,

Că va răsări soarele şi în inima mea.

Pe mine nu m-a iubit nicio femeie,

Nici cele caline, nici cele pline de pasiune.

Eu le eram umbrela pentru vremea cea rea,

Eu le transformam în zeiţe ca prin minune.

Pe mine nicio femeie nu m-a iubit.

Eu le-am iubit pe toate, ca un disperat.

Dar ele s-au risipit ca valurile mării

Şi am rămas singur,  când au plecat.

Pentru Maria-Diana

Pe tine te-aş iubi într-o grặdinặ.

Pe un morman de frunze te-aş iubi.

Tu nici nu ştii cât e de blîndặ frunza

Şi cât de tandrặ-n şopatặ ar foşni.

Iubirea şi pe ea o ameţeşte.

Când era verde ea a tremurat,

Pặtrunsặ blând de razele de soare,

Care o inundau cu-n vis curat.

Ce e iubirea, de nu-i împlinitặ ?

M-aş rặstingni în trupul tău smerit.

Şi tu te-ai risipi în templul meu,

Cutremuratặ de atât iubit.

Într-o grặdinặ te-aş iubi, minune,

Cum se revarsặ râul pe câmpie,

Cum  zburdặ cặprioara pe coline,

Când tremurặ sfioasa-ţi pặpặdie

Pe unde umblai tu, frumoasa mea mireasặ

dimanche 1er marş 2009

Pe unde umblai tu, frumoasa mea mireasặ

Cu trupul undios şi pielea de mặtasặ ?

Te aşteptam sặ intri, în viaţa mea, seninặ,

Dulceaţặ risipitặ în voaluri de luminặ.

Erai atât de blîndặ şi mi te risipeai

Cu zumzete de-albine în pặrul meu bặlai.

Ca o liană dulce te-ncolaceai pe mine,

Topindu-mặ în ceruri cu mîngieri divine.

Nici azi n-am uitat clipa în care mi te-ai dat,

Pe-o pajişte curatặ, tu, vis adevặrat.

De dorul fiinţei tale şi azi sufletu-mi plânge,

Dar ne-am trezit cu gândul c-aveam acelaşi sânge.

Şi, cine ştie, poate cặ noi am fost meniţi,

Sặ fim numai o clipặ de-a pururi fericiţi,

Sau sặ croim o altặ cărare de zặpadặ

Pentru umanitatea ce stặ din Rai sặ cadặ.

Ioan Lila

Mirela ALDEA

Luminile stinse

La tine nu-i nimeni acasă

luminile sunt stinse şi eşti trist

aud doar liniştea ce-ţi freamătă-n vene

dar nu te citesc

porţi haine groase să nu-ţi îngheţe sufletul

n-ai învăţat să te dezbraci de cuvinte

crezi că le păstrez

şi n-o să le auzi niciodată

mi-e teamă de taina ascunsă în tine

de străzile goale pavate-n trecut

mi-e teamă de ploaia ce-anunţi c-o să vină

de gândul tău rece, tomnatic şi mut

te simt nepătruns, încărcat de emoţie

cu-n aer molatic, călduţ şi subtil

ţii poarta-ncuiată, să nu vină nimeni

nu ştii că în ochi regăsesc un trecut…

O urmă şi-atât…

Ninge

cu sufletul alb, privesc depărtarea

iar fulgii-mi schiţează imagini în minte

o lume pustie, căzută-n depresie

mă pierd printre gânduri

mai număr un fulg

apoi îl privesc, pe umăr îţi cade

şi stins în tăcere, pe haină-şi găseşte sfârşitul

îmi pare că-i semăn

mă mistuie golul şi frigul din mine

steluţe morbide pe suflet m-apasă

tu taci

aud doar zăpada ce-o calci în picioare

o urmă rămâne

şi-atât.

Mirela Aldea

Ioan LILA

Oare păpădiile iubesc?

Delicată păpădie

Creşti la mine în livadă,

Vin îngerii să te vadă,

Sfioasa mea păpădie.

Stai în iarbă ca un vis

Şi îmi dai, sfioasă floare,

Din parfumul tău din care

Beau doar zeii-n paradis.

Aş sorbi cu lăcomie

Din pocalul tău de floare,

Dar îl strângi între picioare,

Fată mare, păpădie…

&

Ai plecat…

Ai plecat… cred c-am plâns…

Diafana şi dulce…

Nu aveam un răspuns

Sub un cer ca o cruce…

Şi acum… ce să sper?!

N-am ştiut să exist…

Azi sunt singur şi pier

În tăcere şi trist…

Azi respir şi mai sunt…

Mâine vine un val…

Adus poate de vânt

Pe o coamă de cal…

Să respir mai încerc,

Să te-aştept… s-a sfârşit…

Lumea nu e un cerc,

Ci un biet infinit…

Ce de visuri aveam…

N-am ştiut că visez…

Disperat te iubeam,

Precum Şoimul Maltez…

Şi regret c-am trăit…

Şi respir ca în vis…

Poate că te-am rănit…

Şi de-aceea ţi-am zis…

Ai plecat… cred c-am plâns…

Diafana şi dulce…

Nu aveam un răspuns…

Sub un cer ca o cruce…

Ioan Lila

-Va urma-

Cristina LILA

CEASURILE NOPŢII

Sigur, ceasurile nopţii

Bat la fel ca-ntotdeauna

Adunându-şi din răstimpuri

Clipa aia, numai una

Restul clipelor se varsă

În oceanul unui vis

O carcasă încă arsă

Într-un măr din paradis

Şi de-aceea efemerul

Este încă risipit

În oceanu-n care cerul

A căzut din infinit !

ZILELE BLÂNDE SAU PROASTE

Prin cenuşa vieţii noastre

Clipele au ars amare

Zilele blânde sau proaste

Vor fi devenit coşmare

Noi suntem acele umbre

Care au căzut în ceaţă

Amintiri aproape sumbre

De dincolo de viaţă

Şi, voi, transformaţi în îngeri

Nu aveţi de ce va plânge -

Trupule, tu de ce sângeri,

Înecat în mari de sânge ?

DE A FI !

De a fi – ce întâmplare

Dulce ca un măr domnesc

Îşi alege fiecare

înger pur, dumnezeiesc

Cerşetorii de tristeţe

Zac aievea într-un vis

Răstignit , fără culoare

Pe crucea din paradis

Cristina Lila

(Volum poeme 6)

Ioan LILA

Şi soarele a scăpătat

Frate Pituţ, iartă-mă că plâng

(în memoria lui Gheorghe Pituţ)

Şi soarele a scăpătat

Pe după dealul cu spinarea

Înfiptă-n ceruri precum marea

Învolburată pe-nserat

Şi a căzut din cer lumina

S-au stins şi stelele cernite

Şi toate par a fi silite

Să dea numai pe mine vina

&

Auzi cum se izbesc fluturii de noapte

E vremea cireşelor coapte.

Auzi cum se izbesc fluturii de noapte!

Îţi culeg un coş de gânduri, ca pe nişte fructe.

Cerul s-a sprijinit de fruntea unui munte.

E timpul să culegem muşeţel şi albăstrele.

Să adunăm din iarbă un coşuleţ cu stele,

Din care să îţi fac un colier,

Cât mai am timp, cât mai pot să sper…

Şi mai vreau să-ţi aduc o turmă de nori pufoşi,

Ca să ai din ce să faci gogoşi.

Şi de la zvârlugele alea de iele

Puţină pulbere dulce de stele…

Şi, dansând pe tâmpla mea, să dai timpul mai încet,

Că deja îl aud pe bătrânul ascet,

Care mă amăgeşte cu o eternitate…

Auzi cum se izbesc fluturii de noapte!

&

Poem BAROC DOI

Am reuşit, în fine, să construim, o, zei,

Un cerc perfect cu laturi ca pătratul

Şi-o să vă dăm o fată de zar având cifra trei

Să ne iertaţi definitiv păcatul

Priviţi ce armonie s-a revărsat din unghiuri,

Din linii verticale şi fără rotunjimi,

Care ne trag din umbra catifelate junghiuri

Ferite de ispite cu drepte-mprejmuiri.

Cu dogme, ilustraţii pierdute într-o gară

În care n-a oprit vreodată nici un tren.

Sirena ne sfâşie amurgul ca o fiară

Greu de închis în miezul anostului catren.

&

Strânge-mă la pieptul tău

(Gabrielei, iubitei mele)

Strânge-mă la pieptul tău

Şi ucide-mă c-un vis

Hai să fim perverşi, iubito, să fugim din paradis

Eu rămân, rămân în tine – blând, supus şi nătărău

E atât de dulce mierea ce mă-neacă şi-s nebun

De atâta frumuseţe sufletească mă sufoc

Tu mă mângâie trupeşte, mângâerile-ţi întorc

Ce-ar fi viaţa fără tine şi parfumul tău – un fum?

Peste pântecul tău dulce mă aplec îndrăgostit

Tu eşti o minune vie, eu sunt cel ce te-a iubit

Şi mă lasă, mă mai lasă, să mă pierd printre arini

Tu suspini, mă strângi în braţe, mă scufund adânc în tine

Tremuri şi dulceaţa vieţii curge-n valuri cristaline

Când te frângi ca ceru-n două şi pe umăr îmi suspini

Ioan Lila

-va urma-

Cristian BODNĂRESCU

Mă uimea acea privire,

Acel chip surâzător

Acel vuiet ce înalţă

Şoapta unui singur dor.

Iar când roua dimineţii

Te scălda în a ei mare

Două mâini de roze goale

M-apucau surâzătoare.

Gândul fără de fiinţă,

Tremurând la nemurire

Mă-nălţa acea dorinţă

Către zări îndepărtate.

Iar când ale nopţii zâne

Picurau o dulce şoaptă

Te priveam fără cuvinte,

Chip de lut, de mult uitată…

Faţa mi-o cuprinzi în grabă

Cu-ale tale sărutări,

Demonii ce stau de pază,

Îngeri fără cuvântări.

Sub salcâmul fără umbre

Ne plimbam cugetători

Apăreau lumini sumbre

Ale veşnicei uitări.

Iar în miez de zi tu cauţi

Dulci cuvinte, dezmierdări

Promisiuni pe veci minţite,

Negre taine şi uitări.

Holocaust pentru îngeri,

Doar minciuni eu îţi spuneam:

Tu, zână în altă lume

Soarta ne-o pecetluiam.

Eu, un crai de viţă mare

Ce dădea porunci ascunse

Zeii, mi se închinară

Ceruri doar de mult apuse…

Seara, în umbra tăcerii

Eu garoafe îţi puneam

Tu veneai, şi, în tăcere

Cu ele te îmbrăcai.

Să fugim în altă lume

Căutând spre infinit,

Să plutim pe drum de spume,

Valea morţii am răzbit.

Iar când lumea cea de umbre

Cu-a ei mantie ne cheamă

Împreună vom pătrunde

În lumina ei neclară.

Secole de va rămâne

Umbra noastră în poveste,

Un copil şi o copilă

Trup fiinţei ce nu este.

Nicicând nu te voi atinge,

Nicicând nu te voi găsi.

Nicicând în această lume,

Nicicând în această zi.

Peste cerul de poveste,

Peste codrul cenuşiu,

Tu, te pierzi spre bolta nopţii

Vis feeric şi pustiu.

Cristian Bodnărescu

2003

Cristina LILA

LUMEA

Lumea ce-mi cade pe frunte

Ca un vis croit de înger

Mă striveşte ca un munte

Şi d-aia tânjesc şi sânger

Şi-i mai tristă depărtarea-

Mai aproape-ţi e să speri

Că în clipa asta marea,

O să fie tot ca ieri.

Lucrurile zac năsprite -

Acre, reci, dintotdeauna,

Peste fruntea unui munte

În care s-a spart şi luna

Nu puteam să văd mai bine

Broderia de mătasă

Ca un zumzet de albine

Ce îmi dă imboldul  ca să

Împletesc culoarea sacră

Dintr-un vis acum amar,

Viaţa dulce, viaţa acră

Pe câmpia de mărar !

POEM ROCOCO

Dacă plouă şi se duce

Toată apa la canal

Adăpaţi caii cu rouă

Şi plecaţi la carnaval

Vrăbii, diademe, funde

Perle şi agrafe dulci-

Să nu te întrebe unde

Vei dori ca să te culci

Şi de ce să dormi, când cerul

A şi devenit un ring

În care doar flori amare

Cad din ceruri, ploua, ning!

Prinde din lumină neagră

Doar acele broderii

Care vor tânjii să zacă

Într-un vis cu reverii.

Şi flori înspumate ziua,

Valuri moi de peruzea-

Unde-mi este amintirea

Cu şalvari de catifea ?

FIN

Evadare

Te-am lăsat în prosopul galben azi-dimineaţă

sunt mai uşoară

mă simt evadată din mine însămi

din limita viselor ce mă îngrădeau

iar acum sunt un gând

ce-ţi trece prin minte înainte s-adormi

mâine un surâs

sau nimic

mai simt un aer spinos

ce se răsfrânge în mine

pereţii-mi loveşte

tablouri îmi tulburi

te-aş prinde într-un vis

să nu mă mai cauţi prin gânduri

te-aş înnoda de-un ultim fir de praf

ce-mi gâdilă privirea

şi-aş fugi

aud doar ecouri

răsună în mine de parc-aş fi goală

blocată într-o sticlă

nu mă mai tem

în palme îmi şade fiinţa.

Dor

La capătul zilei am văzut o umbră

cu mine se juca într-un cub de cristal

mă ascundeam de luminile

desprinse din lampǎ

uneori desenam liniştea unei lumânări

cu parfum de magnolie

sau pictam suflete vii în nuanţe de verde

mi-adun gândurile la umbra unui copac

ce-şi scuturǎ amintirile în muzeul din mine

sunt eu şi un vis

cântat la chitarǎ într-o zi de octombrie

un orb ce-şi cautǎ drumul în trecut.

Mirela Aldea

Ioan LILA

Tu erai… te-am zărit de departe

Tu erai… te-am zărit de departe,

Silueta ta de liană se unduia

Ca aburii zilei pe o şosea

Care ne uneşte şi ne desparte

Tu erai… nu puteam să-ţi confund

Mersul graţios, legănat, nostalgic

Respirând o lumină de borangic

Ce îţi luneca mângâioasa din străfund

Şi de funduleţul tău îmi era dor

Însetat de curburile lui excitante

Tu te tot duceai aproape departe

De unduirile lui graţioase şi-acum mă-nfior

Şi, apoi, stelele catifelate

Mi se topeau argintii peste pleoape

Noi doi risipiţi între noapte şi ape

Aprindeam orele  ninse de şoapte

Tu erai, nu puteam să te las…

Însetat ca iarba să nu-ţi sorb făptura

Mi-aş mai pune înc-o dată gura

Ca în ultima clipă dintr-un ultim ceas…

&

UN FULG DE PĂPĂDIE DE AI FI

Un fulg de păpădie de ai fi,

Te-aş mângâia, mireasa mea eternă,

Şi, mult mai mult, de-aceea te-aş iubi,

Deşi fiinţa mea e mult mai ternă!

Imaculată, pură… delicată,

Să te ating cu gândul aş muri,

Când tu eşti o lumină-adevarată,

Eu mă întreb, atunci, de ce-aş mai fi?!

Ce-i fericirea? Poate o scânteie…

Un fir de iarbă ce a amuţit,

Atunci când tu, iubire, ca o fee,

Ca o lumină-n viaţa-mi te-ai ivit!

Şi cerul… o scânteie înflorită

În tâmpla mea, pe tine te iubeşte!

Secunda are gust de aguridă,

Şi ca un vis în sufletul meu creşte…

Şi sufletul, el ce-ar putea fi oare?

O tresărire de acorduri fine

A unor amintiri vagi, trecătoare,

Scâncind în trestii reci şi vagi suspine!

Suntem eterni?! Şi floarea mai tresare,

Sub un sărut mai delicat ca boarea…

De ce ar fi iubirea trecătoare,

Când amintirea florii mă mai doare?

&

VERSURI ISTERICE

marţi, 1 noiembrie 2011

1

Eu te iubesc şi azi, Semiramida

Ca focul care arde cărămida

Din zidul ce susţine-un edificiu

Fără de implicare, din oficiu

Iubirea noastră e o epopee

Cu poalele în cap ca o femeie

Cu coapse de gazelă fin bronzate

La fel ca ale tale, dar mai adevărate

2

Tot adăstând în cerul albastru de niciunde

În care se reflectă istorii ancestrale

Mi-am regăsit menirea păşind spăşit pe unde

Şi chiar am scris istorii din vremuri cavernale

3

Eram corăbierul ce dispărea în valuri

Eram şi marinarul legat de un catarg

Ce-şi risipea durerea ca valul între maluri

De care cu-ndurare şi astăzi eu mai trag

4

Săriţi în disperare, corabia ia apă

Şi nu mai este dulce, sărată e şi rece

Rechinii au cadavre de mateloţi, se-adapă

Când simt că timpul nostru în neguri se petrece

5

Dar nu-s toate trecute, mai respirăm odată

Cu ultima sforţare de-a fi în veci eroi

De care se îmbată de-a pururi orice fată

Ce şi-a pierdut condurii în cel mai pur noroi

6

Şi urma, bunăoară, strivită e ca stema

În care se scufundă natura cea stârnită

În marşul spre niciunde ea este anatema

Psalmodiată-n spaţiul cu iz de stalactită

&

« Visages »

(Un article moins connu păru en 1939 sous le titre « Visage »)

« Dans leş sociétés d’hommes, les visages règnent. Le corps est serf, on

l’emmaillote, on le déguise, son rôle est de porter, comme un mulet, une relique cireuse. »

(Sartre)

1

Te-ai îmbrăcat într-o rochie din spumă de mare

Şi ai plecat pe valuri la plimbare

2

Căzut în trup ca îngerii din cer

Sufletul meu curat s-a întinat

Şi tot ce pot acestei vieţi să-i cer

Este să lăcrimez cu-adevărat

Să râd când plouă, să mă bucur doar

Când nu mi-e greu să simt că fericirea

Nu-i doar un vis, ci e un corolar

Pe care mi l-a prins la piept iubirea

Şi-apoi şi îngerii când se înalţă

Din nou la cer, ei duc cu ei păcate

Ce stau pe ei ca pe un trup o zdreanţă

Dar, vai, ce dulci au fost şi minunate

Eu, ce am strâns în suflet doar un vis,

Că într-o zi mă voi simţii ales,

Să trec râul cel negru-n paradis -

Oricum, o altă cale n-am de-ales!

3

Şi te-am privit mult timp până când zarea

S-a risipit pe cer şi pe pământ

Ce mângâiere blânda, înserarea,

Cu viața din iubire să facem legământ

fin

Ioan LILA