Cristian Bodnărescu îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte scriitorul  Cristian Bodnărescu denotă că este în primul rând roman!

profesor universitar Viorel Dontu

Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.

Cuvântul lui Cristian Bodnărescu

Luna noiembrie a anului 2011 este pentru scriitorul Cristian Bodnărescu una fructuoasă. Ea marchează apariţia sa în 3 volume, anume: în Atologia ,,Cuvântul în Timp”, în cartea ,,De vorbă cu Stelele” (fiind intervievat de academicianul George Roca, scriitor din Sidney) şi în Buletinul semestrial ,,Bibliotheca Septentrionalis” al Biblitecii Judeţene ,,Petre Dulfu” din Baia Mare.

Antologia Cuvântul în Timp apărută în noiembrie 2011 este foarte frumoasă. Este realizată artistic. Hârtia este de calitate şi tirajul cărţii este foarte mare. Cristian Bodnărescu figurează pe locul 3 în ierahie din cei 30 de scriitori aleşi. Poeziile sale mi s-au părut de o maturitate extraordinară, genialitatea regăsindu-se în spiritul acestor poezii. Stilul lui Cristian Bodnărescu este diferit faţă de ce aţi văzut dumneavoastră în alte poezii. Nu este un stil imitator precum adopta unii scriitori ce îi imitia pe Eminescu ori Arghezi.  Nu, domnul Cristian Bodnărescu este un el, un original şi asta este important. Degeaba mai apare aiurea câte un scriitoraş ieftin care se cam trage din mantaua lui Eminescu, parafrazându-l pe Gogol. Eu nu fac altceva decât să spun adevărul; iar adevărul curat este că domnul Cristian Bodnărescu scrie poezii valoaroase.

,,După moartea bunicului meu am simţit anumite trăiri şi nevoia de a scrie. Astfel, i-am dedicat o poezie, apoi o altă lui Iosif, personajul biblic; care a fost apreciată de profesoară de religie, nedorind însă să o citesc în clasă. Pe atunci aveam 9 ani.”, ne spune scriitorul.

,,Dorinţa de a depăşi prin scris lanţurile robiei temporalităţii şi spaţiale m-a determinat să mă apuc de scris, în anul 1992.” afirma domnia sa Cristian Bodnărescu.

Pe scriitorul Cristian Bodnărescu l-am cunoscut pentru prima dată la cenaclul Quasar în anul 2000. Este un om pe cât de valoros pe atât modest. Domnul Cristian Bodnărescu este realizator de şedinţe ale cenaclului Quasar până în anul 2008. Dumnealui face multe lucurri bune şi munceşte enorm de mult (unul din rezultatele dumnealui este Radio Zidul- www.radiozidul.ro).

Citind despre domnul Cristian Bodnărescu în prezentarea sa realizată în antologia ,,Cuvântul în timp” putem afla că este un tânăr academician în cadrul Camerei Deputaţilor a Academiei de Studii Înalte, Iaşi.

Poetul Cristian Bodnărescu intra prin apariţia dumnealui în această antologie a scriitorilor romani în rândul erudiţilor care nu întâmplător s-au născut pe tărâmurile româneşti, cu predilecţie.

Iubirea omniprezenta în poezia lui Cristian Bodnărescu depăşeşte granita esteticii, fiind o dorinţă a spiritului uman şi nu doar o simplă trăire pur emoţională, trivială.

,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e” scrie în Biblie, versuri preluate şi de Marin Preda în ,,Cel mai iubit dintre pamanteni”. Unele lucruri se scriu doar cu sânge. Plutirea indumenzeita prin sânge a poporului român atinge universalitatea în dor şi dragoste.

Poezia lingvistică a poeziei noastre româneşti o reprezintă creaţia lui Cristian Bodnărescu.

Rămânem în antologia poeziei româneşti prin acest mare poet care este Cristian Bodnărescu! Eu manifest respect şi dragoste faţă de poezia domnului Cristian Bodnărescu.

Nu în fiecare zi avem plăcerea de a citi această poezie care ne ajută să fim mai aproape de viaţă, de spirit şi de spiritualitatea românească.

Sunt mulţi oameni care au văzut în Cristan Bodnărescu valoarea unui poet adevărat, ce spune ceva eternităţii şi reprezintă o generaţie; între care şi consiliul consultativ al antologiei de faţă. Lumea s-a cam săturat de pseudocultura, de pseudoştiinţa, de pseudocunoastere şi e un lucru bun. Cristian îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte dumnealui este în primul rând roman!

Domnul Cristian Bodnărescu e un poet bun, care ştie ce vrea. Pentru a putea scrie o poezie trebuie să munceşti mult şi să ai multă cultura în spate. Munca şi talentul au făcut din domnul Cristian Bodnărescu să fie şi un poet antologic, de crestomatie.

Crestomatii

Antologiile sau crestomatiile sunt foarte puţine. Trebuie să recunosc că până în 1989 erau destul de numeroase. Eu am avut şansa din liceu să folosesc aceste antologii de texte literare, putând lua ce-i mai frumos de la aceşti mari scriitori romani. Prima crestomatie a fost a lui Timotei Cipariu, erudit roman, unul din membrii fondatori ai Academiei Romane şi omul care se apropie de titanul nostru Bogdan Petriceicu Haşdeu. Linia continua cu Dimitire Cantemir şi George Călinescu, omul care pune bazele teoriei literare româneşti , semnând istoria literaturii româneşti. Al Piru şi Marino de la Cluj sunt discipolii lui George Călinescu.

Al Piru era acid. Faţă de un scriitorul Boureanu şi-a permis să afirme: ,,Dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă poezia lui, analizaţi-i numele”. Adrian Păunescu are o poezie, ,,Calul calare” care tot repetă ,,Calul călare pe calul calare”; nemaiterminandu-se acel cal. Al Piru spunea ,,Aceasta este poezia lui Adrian Paunescu”. Pe Al piru l-am cunoscut, el venind acasă la mine. Eram prieteni de familie, domnul Al Piru fiind coleg cu tatăl meu, profesorul Dumitru Dontu. De atunci nu mai apar numeroase antologii, nu ştiu ce se întâmplă.

Antologia ,,Cuvântul în Timp” este uluitoare şi beneficiază de respectul meu. Este precum volumul ,,Cuvinte potrivite” semnat de Tudor Arghezi.

Poezia lui Cristian Bodnărescu

Oferim patru compozitii ale autorului drept cadou de Crăciun.

Poezia ,,Domino” este un domino al cuvintelor şi gândurilor domniei sale Cristian Bodnărescu, în ea fiind relevant spiritul rock-ului; dumnealui fiind un pasioant al acestui gen muzical, la fel ca şi mine. ,,Domino” este un ,,joc al cuvintelor” dacă alegem metafora argheziană.

               Domino

Marea gândurilor necuvântate

Din al tău ochi stins se varsă

Şoapte macabre se întrevăd

Sub pale măşti pe cerul negru.

Cuvântul damnat plin de extaz păşeşte

Pe umbra gândului beatic de primăvară

Descătuşat de orice robie temporală.

Atunci vocea de cenuşă lumină

A copiilor stafii tomnatice.

A fost într-un vis trecut, de mai târziu…

Şi n-am mai apucat împreună a păşi

În grădina noastră damnată

Pentru ultima oară…

Cu lacrimi de sânge ne plâng gargoilii

Urma paşilor pierduţi în neant.

Din flaut statuile micilor îngeri cântă

Fastuosul nostru concert de rock

…Ultimul concert de rock.

Suntem acum doi bătrâni

Batjocoriţi de Dumnezeu

Însă eu voi face o vrajă

Ultimă vrajă din această viaţă.

Deschide ochii şi luna ne va lumina

Tinerele chipuri angelice

La apus de orizont.

Buzele noastre vinete se vor lipi

Pentru ultima dată în noaptea necuvintelor

…Noaptea învierii noastre.

Acum închide ochii muza mea

Timpul nostru a trecut şi etern vom lumina

Întunecatul necuprins.

Cristian Bodnărescu

-2009-

Ana, cel mai simplu şi frumos nume. Nume de sfântă, Ana fiind mama Sfintei Fecioare Maria. Ce este mai frumos decât să-ţi iubeşti mama, ce este mai sfânt? În poezie poetul Cristian Bodnărescu retrăieşte dragostea eternă a eternului spirit. Este o trăire îndumnezeită, cutezând spre dragostea şi iubirea eternă. Nimic nu este mai frumos de a simţi dragostea ce-ţi vine din suflet şi e bine să avem un suflet de copil. Deschidem o cutie a inteligenţei umane prin poezia ,,Ana” a lui Cristian Bodnărescu.

Ana

   -cea care-a murit-

Pentru toţi cei care au dăruit tot

Pentru o clipă şi o clipă pentru tot,

Stingându-se dureros, la zori..

    Visul de apoi,durere

Taina goticelor ziduri

Mai păstrează lacrima

Dansului de muze virgine

Ce din a ta umbră apune.

Taine ale trecutului, meschine

Al măştilor chip iau.

Ele râd…

Cu sete ele beau suflul pereţilor

Săraci bătrâni,ce nu se-ncumetă

A muri, în taina de-altădată trăind

…a negrului trandafir.

Suflul greu al bătrânilor

Este luat de vechile candelabre…

Şi iată că perdeaua otrăveşte palida adiere tomnatică

Oferindu-i garoafele morţii.

Şi atunci…atunci glasul cavoului

Îţi murmură de crăiasă moartă nume,

Îngropat în el.

Tu aievea pluteai uşor

În paşii nestemaţilor narcişi.

În vis noi apăream,

Iar chipul pictat ne era

Pe umbrele a doi gargoili, dezbrăcaţi si

Decăzuţi.

Am îndrăznit…am îndrăznit să privim, cu sfială şi teamă,

Şovăielnica rază de minciună

A pierdutului paradis…

Am cutezat…am cutezat a fi doar o trecătoare clipă

A eternului chaos…

Am conştientizat…

Şi acum,prin cadavrele

Vremelnicelor miraje

Croi-ne-vom drum;

Doi îngeri izgoniţi şi goi

Din al paradisului vis neîmplinit de coşmar.

Iar pe tine te răpeşte

Tandra cântare a sufletelor moarte.

Ne vom revedea?

Tu,vis înfrigurat de toamnă pierdută.

Acum îţi sărut sângerândele-ţi buze

Care îngână cuvântul interzis

De moartă.

Plutind tu urmezi

Dulcea cântare a copiilor

Ce din glas mort curge

Rostindu-ţi numele:

Ana

Cristian Bodnărescu

-2003-

-cea eternă-

Freamătul vântului în pustiu

Îţi grăieşte conturul chipului;

Ai fost cândva, în eternul vid

De mai târziu.

În nopţile albe

Aievea de mână ne luam

Iar paşii de pustiul perpetuu

Ne erau absorbiţi,

Vântul besmetic pletele ne mângâia

Iar luna plină îţi grava nesfarsita-ţi expresie.

Chipurile statuare

Cu delir ne veghează

Grăbita noastră trecere

La ivirea razelor de soare

Între frunzele pământului.

Imaginea-ţi apare

Atunci când cizmele-mi le calcă

…În Grădina damnată

Susurul izvorului

Chipu-ţi curat păstrează

Atunci când sufletu-ţi revarsa

În spiritul fluviu.

Doar focul aztecilor

Spre cer te eliberează,

Pluteşti în tot şi toate.

Ne vom regăsi la final,

Atunci când timpul

Nu mai poate aştepta.

…Dar tu nu vei mai fi Ana

Cristian Bodnărescu

24 octombrie 2011

Durerea este cumplită în ,,Moarte şi praf”, ea uneori nu iartă nimic.  Dragostea platonică este sfâşietoare. Unii consideră dragostea un simplu sentiment, Cristian ne arată că este de fapt o contopire şi unificare în suflet şi simţiri. Aceste sentimente vin să ne redescopere iubirea ce o purtăm în suflet.

Moarte şi praf

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Priveşte-n jur!

Astăzi vom pleca în deşert,

Iar paşii adânci-ne-vom

În zăpada adevărată…

Trăind în basm noi vom zidi

Oaza de minciună, durere şi speranţă,

Unde vom căta spre palatul de Moarte Albă

…doar de noi zărit

Ne vom preface a bea vin, sorbind nisip…

Iar când ne vom pregăti a ne stinge,

Precum două lumânări abisale,

Norii fugari vor răsări.

Eu voi zâmbi, ca Moartea Albicioasă.

Şi-atunci când norii paradisiaci vor pieri, atunci…

Înseamnă ca m-am stins

Gândindu-mă la tine.

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Cristian Bodnărescu

-1999-

Poetul Cristian Bodnărescu revine intru eternitate şi-ntr-un spirit ce freamătă în noapte (poezia Spre Cer). Noaptea, cerul, cosmogoniile şi universurile paralele şi cele care vin  freamătă, regăsindu-se în această poezie. Toate aceastea vin din dorinţa domniei sale de a vedea cât mai multe. Cristian Bodnărescu explica voluptatea cerului. Bolta lui se numeşte poezie; este chiar bolta universului poetic. Nimic nu este mai frumos decât să rămâi în eternitatea sclipirii temporalităţii; doar timpul atestă valoarea poeziei.

         Spre Cer

Privesc la ceas de noapte

Spre cerul înstelat

Şi astrele-nchegate

Mă cheamă neuitat.

Acolo între ele

Răsare parcă una

Ea peste tot şi toate

E cea mai mândră-ntruna.

Lumina-i ce străluce

Pe-ntunecate bolţi

Cuprinde viduri negre

Şi sorii dezinvolţi.

Sprea ea de mă voi duce,

De ea mă simt chemat

Să zbor acum în pace

Veşnic înaripat.

Astăzi o filă- ‘oi scrie

Şi mândru voi străluce

Doar o călătorie

Al meu gând să apuce.

Voi lumina abisul

Ce-n întuneric plânge

Astrele-mi sunt cuprinsul

Spre ele eu m-oi duce

În ultim ceas frenetic

Când voi simţi sfârşitul

Venind apocaliptic

La fel ca şi-nceputul

Lumina o voi strânge

Adulmecând agale

Noaptea de voi străluce

Cu voluptate mare.

La ultima sclipire

Ce o eman în lume

La steaua-amintire

Purced pe drum de spume.

Privind la tot şi toate

Eu am apus demult

Versuri îmbălsămate

Acuma se aud.

Pe cer în acea noapte

La stea eu mă arăt

Privind spre văi şi ape

În toate-s ancorat.

Mă cheamă neuitat

Şi astrele-nchegate

Spre cerul înstelat

Privesc la ceas de noapte.

Cristian Bodnărescu

-2009-

Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.

profesor universitar Viorel Dontu, critic literar

noiembrie 2011, Iaşi

        

Cu mila lui Dumnezeu, în 1989 s-au redeschis uşile Sfântului nostru lăcaş.

Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat, nu ne-am urât: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.

Sunt născut în nordul Moldovei. Cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului nostru Agafanghel şi cu mila lui Dumnezeu, timp de opt ani am găsit în  această parohie pacea sufletească şi totodată susţinere de la enoriaşii acestei parohii.

Amintindu-ne de grelele timpuri ale regimului comunist, fiind închisă în anul 1962, Sfânta Biserică timp de 27 de ani nu a mai funcţionat. Creştinii noştri drept credincioşi deseori parcurgeau distanţe mari pe jos iarna pe frig,  mergând în satele apropiate, unde funcţionau bisericile, dovedindu-şi prin aceasta marea lor dragoste faţă de Dumnezeu.

Cu mila lui Dumnezeu, în anul 1989 s-au redeschis uşile Sfântului nostru lăcaş.

Neuitându-ne la regimul comunist, consătenii noştri aflându-se în alt stat cu altă limbă nu şi-au pierdut limba şi obiceiurile de român moştenite din strămoşi, de care fapt mă bucur.

Limba românească a fost menţinută în Biserică şi şcoală, acest fapt întâlnindu-se rareori în Ucraina.

Foarte bine s-au păstrat, după spusele bătrânilor, obiceiurile româneşti în parohie, cu predilecţie în satul nostru.

Colindele, urăturile, ziua hramului, dansurile tradiţionale româneşti şi obiceiurile Sfintei Biserici au fost păstrate.

Unul dintre luptătorii pentru menţinerea românismului este preşedintele asociaţiei românilor din raionul Tatarbunar, domnul Nicolae Iacob Moşu, asociaţia numindu-se:,,Valul lui Traian”.

Preot Nicodim Caraus

-2005-

Omul mă surprinde cel mai mult la umanitate. Omul îşi sacrifica sănătatea pentru a face bani. Apoi îşi sacrifica banii pentru a-şi recupera sănătatea. Apoi este atât de nerăbdător cu gândul la viitor încât nu se bucura de prezent. Rezultatul este că nu trăieşte nici în prezent, dar nici în viitor. Trăieşte de parcă n-ar muri niciodată şi apoi moare fără a fi trăit. (Dalai Lama)

Ceea ce s-a impus ca un mare adevăr este teza că sănătatea nu poate fi cumpărată doar prin cheltuieli pe medicamente şi spitale, iar educaţia sanitară individuală este modalitatea cea mai puţin costisitoare de menţinere a stării de sănătate, profilaxia este mai ieftină, numai aşa menţinerea sănătăţii costă cu mult mai puţin decât redobândirea acesteia, deoarece găsim mereu în natură alimente ce ne pot ţine loc de medicamente, vaccinuri şi/sau bisturiu:

O macromoleculă vie este un edificiu miraculos, făcut din lanţuri, din blocuri, ce se numără cu miile, fiecare din aceste blocuri ori nucleotizi constituind un aminoacid; această formaţie reuneşte proprietăţile opuse, antagoniste, ale bazelor şi acizilor [Lupaşcu, 1982].

Pentru a acţiona,  idealul ar fi combaterea factorilor de risc şi evitarea apariţiei bolii. Ce putem însă face în cazul unei condiţionări genetice? O experienţă încurajatoare s-a acumulat în legătură cu modul constant şi organizat ce urmăreşte selecţia genitorilor. S-au investit eforturi deosebite mai ales în legătură cu unele boli de nutriţie, cardio-vasculare sau tumorale. Ar putea fi însă aplicată o astfel de discriminare în continuare numai argumentând că o boală ori alta sunt mai puţin răspândite într-un areal sau altul. Dar prin ce drept favorizăm investigaţiile pentru unele boli mai răspândite deşi cunoaştem că reprezintă numai un efect al deficitului de educaţie medicală ori al unor obiceiuri şi tradiţii bizare din perioade revolute?

Ingineria  genetică şi-a propus la rându-i corectarea unora din defectele ereditare, dar nici performanţele şi nici riscurile nu ne sunt încă pe deplin cunoscute, dacă aşa ceva va putea fi cunoscut vreodată în detaliu. Embrionul şi fătul au devenit un nou pacient. S-a născut medicina produsului de concepţie, din eprubetă şi cavitatea uterină (în cazul extrem de mediatizat al unei femei de 67 de ani, intelectuală, care naşte după fertilizare în vitro – România, 2005 – un copil potenţial orfan de trup, dar mult mai grav şi… de suflet). Această atitudine de frondă, care ar trebui să orienteze în practică, mai cu seamă spre suprimarea germenilor de viaţă taraţi, dar pe care, iată, de fapt îi crează, chiar cu tehnologii superperformante, când mai degrabă protezăm un organ decât suntem în stare, ca medici, să vindecăm şi producem mai multă suferinţă decât bucurie. S-au reuşit  unele microintervenţii chirurgicale cu laser pe creier. Rezultatul? Orbirea… Perspectivele pot fi de pe acum întrevăzute, dar în ultimă instanţă, cu atât mai  important este folosirea resurselor naturale în profilaxie şi/sau îmbolnăviri (aşa -numitele cure de soare, igieno-dietetice naturiste, de ape minerale etc.)

Resurse de acţiune mult mai generoase ne oferă mediul de viaţă. Factorii ecologici cu risc teratogen şi mutagen sunt extrem de numeroşi. Stilul de viaţă, alimentaţia, poluarea, noxele impuse din afară ori asumate voluntar – tabagismul, etilismul cronic, alimentaţia ultrarafinată bogată în conservanţi, polipragmazia şi/sau stresul – sunt unele dintre obiectivele majore de eradicat. Creşte standardul de viaţă, cresc şi factorii de risc, de unde şi conceptul de boli ale civilizaţiei. Este vorba despre bolile ce decurg din erori şi abuzuri pe care le fac oamenii civilizaţi. Va accepta omenirea voluntar să le evite? Doar respectarea globală a unor prescripţii de viaţă raţională ar permite îndeplinirea acestui nobil proiect de optimizare al vieţii. Ar trebui să se revizuiască atitudinea prea răspândită de neglijare şi ignorare a avertismentelor medicinii (de exemplu, interzicerea şi de facto a fumatului în spaţiile publice ori a unei alimentaţii iraţionale).

Supravegherea populaţiei presupune diagnosticarea bolilor într-un stadiu latent (preclinic/subclinic). Acest obiectiv pretinde un control periodic şi un calendar bine codificat. Unui astfel de program i s-ar supune grupurile populaţiei cu risc crescut pentru o boală oarecare şi ar funcţiona, astfel, multiple modele de investigaţie activă, destinate diagnosticării precoce, fie a bolilor cardiovasculare, fie a bolilor digestive ori de nutriţie, ale cancerului şi ale celorlalte boli maligne etc. Screening-ul a devenit un mic subterfugiu doar, căruia medicina alopatică începe să i se dedice, o face, totuşi, cu mult prea mult entuziasm şi convingere, uitând de educaţie sanitară, de medicină ecologică şi/sau (bio)laserterapie.

Reţete magistrale naturiste ce folosesc exclusiv remedii fitoterapeutice, apele minerale, băi de soare etc., sunt modul extrem, cel mai frecvent utilizat de unii medici, prin care încă mai reuşim să aducem sănătatea şi pentru o medicină alopatică (antipatică) supertehnicizată. Programele actuale de sănătate cuprind măsuri diverse, testate anterior prin studii pilot, pe eşantioane limitate. Se impune în continuare extinderea acestora la  întreaga populaţie cu risc, dar s-au impus ca prioritate şi pentru tumorile benigne şi maligne, HTA ori coronaropatiile latente. În gastroenterologie: fenotipul ulceros şi leziunile cu risc de malignizare de la nivelul stomacului şi rectocolonului, cronicizarea hepatitelor acute etc. În acest mod bolile de nutriţie şi metabolism suscită din partea medicilor alopaţi o adevărată dorinţă nestăpânită pentru diagnosticarea precoce a  diabetului zaharat, iar la noul născut pentru decelarea enzimopatiilor cu risc encefalotrop major, când oncologia beneficiază probabil în cel mai înalt grad de o strategie medicală activă, atunci bine certificată în formele uşor accesibile detectării, singura perspectivă obiectivă a recunoaşterii cancerului în situ - în stadiul zero. În total mult mai multe diagnostice decât posibilităţi reale de vindecare, iată ce ne oferă folosirea exclusivă şi exclusivistă a metodelor de diagnostic şi tratament alopatice în detrimentul celor naturiste.

Dispariţia infecţiilor endemice şi pandemice care au făcut ravagii înspăimântătoare în istorie se constituie într-o demonstraţie de putere suficientă a medicinii occidentale (alopatice),  demonstraţie cu atât mai convingătoare dacă se va ţine cont şi de terapiile asociate (complementare); ceea ce obligă la responsabilităţi maxime în ce priveşte trăsătura pe care medicul alopat caută s-o identifice la seamănul încăpăţânat în viciile sale. S-o luăm ca un avertisment simplu şi crud, dar complicat în acelaşi timp, ce nu anulează nici pe departe soluţia oferită de medicină ecologică şi profilaxie pentru o existenţă constant ecologică şi într-adevăr umană  concomitent.

(Bio)laserterapia defineşte în acest mod totalitatea terapiilor ecologice (de provenienţă naturală) ce presupun vindecarea curentă a bolilor umane (animale) prin câmpuri (info)energetice pulsatorii [Botez, 2005], indiferent de sursele originare la dispoziţie şi constituite (a)temporal sau acţionează de la om la om, de la om la animal, la vegetale ori reciproc adesea într-o contopire a perimetrelor de acţiune, a surselor info(energetice) proprii unor interinfluenţe constante – când fiecare individ poate deveni subiect (de tratat/pozitiv) şi/sau obiect (de influenţat/negativ).

 Fie că folosim una din formele recunoscute (în principiu alopatice) ori ecologice de tratament (de cele mai multe ori verificate de predecesori şi/sau sistematizate în funcţie de performanţă), fie că suntem adepţii profilaxiei şi educaţiei ecologice (sanitare), atunci scopul final este unic, acela de a aduce  într-un echilibru relativ matricea fundamentală a viului existenţial; în esenţă corpul info-energetic se află într-un balans intrinsec propriu vieţii terestre şi/sau al unui mod firesc de vieţuire/supravieţuire (de adaptabilitate) care trebuie să rămână deopotrivă sub binefăcătoarea influenţă a înţelepciunii Naturii.

MB şi Cristian Bodnărescu

Nicodim Cărăuş, vârf de lance în mări învolburate

Cu deosebită plăcere păstrez amintirea prietenului Nicodim, preotul care mi-a oferit găzduire o noapte în satul Borisovca. În mijlocul nopţii se arată turnurile mari şi albe ale Bisericii construită în stil gotic neamestecat cu altele moderne. Ele se completează armonios cu parcul Bisericii, în mijlocul căruia răsare o fântână arteziană, vegheată de privirile neânsufleţite ale copiilor ce privesc liniştea din trupuri statuare. Peisajul este însufleţit de apariţia tânărului Nicodim, un romantic păstor îmbrăcat în neagră mantie duhovnicească, peste care pletele-i mari îi curg şiroaie.

Părintele Nicodim Cărăuş slujeşte prin voia Domnului la Biserica ,,Cuvioasa Parascheva”, Borisovca. Slujbele şi le ţine în limba română, în ciuda ameninţărilor pe care le primeşte şi a marii presiuni exercitate de sistemul bisericesc ucrainean, care doreşte să îşi impună limba. Acest om şi păstor este mult iubit de oamenii satului, de români, care îi apreciază toate eforturile şi realizările pe care acesta le-a avut legate de Biserică. Renovarea  şi îmbunătăţirea stării Bisericii l-au costat pe părinte starea de sănătate. La această Biserică au fost schimbaţi mai mulţi preoţi, fără o anumită justificare.  Părintele Nicodim Cărăuş a reuşit şi încă reuşeşte să rămână preot aici, în ciuda marii presiuni ucrainene.Nu de puţine ori a primit scrisori de ameninţare, părintele adresându-se poliţiei, care nu a făcut prea multe, ele continuând să fie scrise de aceeaşi persoană.

Omul Nicodim Cărăuş trăieşte în curtea Bisericii împreună cu familia sa,  formată din soţie şi cei trei copii.Căsătorit la doar 20 de ani, Nicodim a avut grijă timp de 11 ani de zile atât de familia sa, cât şi de cele preasfinte.

Iată ce ne transmite un om minunat, cu un suflet de aur:

Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.

Cristian Bodnărescu: Descrieţi cultura românească şi credinţa românilor din satul Borisovca, situat în raionul Tatarbunar, din regiunea Odesa.

Nicodim Cărăuş: Domnule Cristian, multstimate oaspete al satului nostru şi totodată al bisericii noastre al cărei nume îl poartă pe cel al Preacuvioasei Maici Parascheva, cu bucurie duhovnicească sunt bucuros să am ca oaspeţi în lăcaşul nostru sfânt pe fraţii noştri români de la: Botoşani,  Dorohoi şi Iaşi, care ne-au adus mare bucurie în ziua sărbătorii satului nostru, Sfânta Cuvioasa Parascheva şi ne-au încălzit sufletele prin muzica tradiţională românească pe care au cântat-o şi care a fost primită cu mare bucurie de săteni.

Cristian Bodnărescu

(2005)

-Va urma-

Cristian BODNĂRESCU

Mă uimea acea privire,

Acel chip surâzător

Acel vuiet ce înalţă

Şoapta unui singur dor.

Iar când roua dimineţii

Te scălda în a ei mare

Două mâini de roze goale

M-apucau surâzătoare.

Gândul fără de fiinţă,

Tremurând la nemurire

Mă-nălţa acea dorinţă

Către zări îndepărtate.

Iar când ale nopţii zâne

Picurau o dulce şoaptă

Te priveam fără cuvinte,

Chip de lut, de mult uitată…

Faţa mi-o cuprinzi în grabă

Cu-ale tale sărutări,

Demonii ce stau de pază,

Îngeri fără cuvântări.

Sub salcâmul fără umbre

Ne plimbam cugetători

Apăreau lumini sumbre

Ale veşnicei uitări.

Iar în miez de zi tu cauţi

Dulci cuvinte, dezmierdări

Promisiuni pe veci minţite,

Negre taine şi uitări.

Holocaust pentru îngeri,

Doar minciuni eu îţi spuneam:

Tu, zână în altă lume

Soarta ne-o pecetluiam.

Eu, un crai de viţă mare

Ce dădea porunci ascunse

Zeii, mi se închinară

Ceruri doar de mult apuse…

Seara, în umbra tăcerii

Eu garoafe îţi puneam

Tu veneai, şi, în tăcere

Cu ele te îmbrăcai.

Să fugim în altă lume

Căutând spre infinit,

Să plutim pe drum de spume,

Valea morţii am răzbit.

Iar când lumea cea de umbre

Cu-a ei mantie ne cheamă

Împreună vom pătrunde

În lumina ei neclară.

Secole de va rămâne

Umbra noastră în poveste,

Un copil şi o copilă

Trup fiinţei ce nu este.

Nicicând nu te voi atinge,

Nicicând nu te voi găsi.

Nicicând în această lume,

Nicicând în această zi.

Peste cerul de poveste,

Peste codrul cenuşiu,

Tu, te pierzi spre bolta nopţii

Vis feeric şi pustiu.

Cristian Bodnărescu

2003

Cristian BODNĂRESCU

Cea care-a murit                                                                                  

Motto:

Pentru toţi cei care au dăruit tot

Pentru o clipă şi o clipă pentru tot,

Stingându-se dureros, la zori…

    Visul de apoi,durere

    Taina goticelor ziduri

    Mai păstrează lacrima

    Dansului de muze virgine

    Ce din a ta umbră apune.

    Taine ale trecutului, meschine

    Al măştilor chip iau.

    Ele râd…

    Cu sete ele beau suflul pereţilor

    Săraci bătrâni,ce nu se-ncumetă

    A muri, în taina de-altădată trăind

                             …a negrului trandafir.

    Suflul greu al bătrânilor

    Este luat de vechile candelabre…

    Şi iată că perdeaua otrăveşte palida adiere tomnatică

    Oferindu-i garoafele morţii.

    Şi atunci… atunci glasul cavoului

    Îţi murmură de crăiasă moartă nume,

    Îngropat în el.

    Tu aievea pluteai uşor

    În paşii nestemaţilor narcişi.

    În vis noi apăream,

    Iar chipul pictat ne era

    Pe umbrele a doi gargoili, dezbrăcaţi si

                                           Decăzuţi.

    Am îndrăznit…am îndrăznit să privim, cu sfială şi teamă,

    Şovăielnica rază de minciună

    A pierdutului paradis…

    Am cutezat…am cutezat a fi doar o trecătoare clipă

    A eternului chaos…

    Am conştientizat…

    Şi acum,prin cadavrele

    Vremelnicelor miraje

    Croi-ne-vom drum;

    Doi îngeri izgoniţi şi goi

    Din al paradisului vis neîmplinit de coşmar.

    Iar pe tine te răpeşte

    Tandra cântare a sufletelor moarte.

    Ne vom revedea?

    Tu,vis înfrigurat de toamnă pierdută.

    Acum îţi sărut sângerândele-ţi buze

    Care îngână cuvântul interzis

                                         De moartă.

    Plutind tu urmezi

    Dulcea cântare a copiilor

    Ce din glas mort curge

    Rostindu-ţi numele:

              Ana

       2003                       

Cea eternă

Freamătul vântului în pustiu

Îţi grăieşte conturul chipului;

Ai fost cândva, în eternul vid

De mai târziu.

În nopţile albe

Aievea de mână ne luam

Iar paşii de pustiul perpetuu

 Ne erau absorbiţi,

Vântul besmetic pletele ne mângâia

Iar luna plină îţi grava nesfarsita-ţi expresie.

Chipurile statuare

Cu delir ne veghează

Grăbita noastră trecere

La ivirea razelor de soare

Între frunzele pământului.

Imaginea-ţi apare

Atunci când cizmele-mi le calcă

…În Grădina damnată

Susurul izvorului

Chipu-ţi curat păstrează

Atunci când sufletu-ţi revarsa

În spiritul fluviu.

Doar focul aztecilor

Spre cer te eliberează,

Pluteşti în tot şi toate.

Ne vom regăsi la final,

Atunci când timpul

 Nu mai poate aştepta.

…Dar tu nu vei mai fi Ana

24 octombrie 2011

Cristian Bodnărescu

Sfântul Arsenie Boca

Porunca

Eram într-o călătorie shamanică lângă unul din Ghizii mei spirituali (cărora le sunt mai mult decât recunoscător, nu atât pentru dragostea, grijă, îndrumarea Lor, cât pentru infinita lor răbdare. Nu sunt o prezenţă confortabilă pentru nimeni, iar cel mai dificil este pentru mine, ca eu trebuie să mă suport tot timpul). A apărut o prezenţă maiestoasă, îmbrăcată în sutană neagră de călugăr.  Mă aşteptam la un dar special şi…. teapă! Ordin, fără comentarii! Pelerinaj: mormântul Sfântului Părinte Arsenie Boca.

Misiunea

Am învăţat pe pielea mea (şi multe a îndurat săraca!), că orice proiect extraordinar  organizat pe puncte  şi termene clare şi precise, când e vorba de spiritual, nu ţine. Cum spunea o foarte dragă prietenă… Lasă lucrurile să se întânple!….. Pentru mine asta e una din înjurăturile cele mai…..

Dar aşa am făcut acum. Şi lucrurile s-au potrivit admirabil, totul venind în mod optim către mine; informaţiile, ajutorul şi mijloacele de transport. Doar că toate astea m-au ajutat până… cam la 10 km de mănăstire.  Şi într-o zi fierbinte de iulie, cu aer uscat şi soare dogoritor, pe un drum în pantă ascendentă, cu picioarele tremurând şi cu umerii învineţiţi de cureaua sacoşei, scăldat în “sucul propriu”, cu praf în gură, în ochi şi în alte locuri care nu pot fi numite cu decenţă; suiam biruitor ca soldaţii lui Mao, în Marşul cel lung.

Dar ştiam că….. era ceea ce trebuie să ofer eu, era sacrificiul şi efortul meu pentru ceea ce trebuia să primesc. Umila mea ofrandă!

Am pătruns pe poarta mănăstirii aproape cu o stare de discernământ alterată, cu imagini care-mi tremurau în faţa ochilor şi cu gânduri care-mi alergau nebuneşte prin cap; fără să mai ştiu cu precizie nici cine sunt, nici ce caut acolo. Tremurul incontrolabil al chinuitelor mele picioare a devenit vibraţia necontrolată a întregului trup. Şi eu mergeam neabătut înainte, cu ultimile fărâme de voinţă repetându-mi minunatele mele îndemnuri mobilizatoare: “Eu nu voi pierde acest război, ei nu-l vor câştiga! În timp de război şi revoluţie, bărbatul nu are drept la slăbiciune şi viaţă personală! Bărbatul în luptă primeşte duritatea diamantului şi strălucirea acestuia! Benseremos!”

Singura explicaţie şi justificare care mi-o găsesc astăzi este: Rău de tot m-a bătut soarele în cap!

Mormântul lui Arsenie Boca

Apogeul

Chiar în momentul în care am făcut primul pas în perimetrul cimitirului mănăstirii, am simţit cum toată durerea din fiecare os şi fibra musculară a corpului meu s-a scurs brusc în pământ, şi eu am rămas …… Era o senzaţie de curăţenie şi puritate. Mintea şi ochii mei primiseră o claritate absolută. Am aprins lumânări pentru cei apropiaţi, şi imediat s-a făcul loc gol la mormântul Părintelui. Am îngenunchiat şi am atins lemnul crucii. Şi m-am blocat. No, ce să-i spun?  Nu venisem de fapt să-I cer nimic. Iar dacă-i pomeneam de dorinţele mele cele mai arzătoare, erau….… mai degrabă, motive de excomunicare şi afurisenie pentru majoritatea religiilor lumii. Hm!

M-am adunat şi i-am spus că ştie mai bine decât mine de ce sunt acolo şi de ceea ce am trebuinţă.  Şi voi primi tot ceea ce mi se va da, necondiţionat, cu recunoştinţă şi cu iubire. Atât! Şi un fior vag şi subtil pe care l-am simţit în tot corpul.

Am mers apoi la peşteră şi totul era minunat şi pur. O tânără familie s-a oprit o clipă trecând pe lângă mine, iar bărbatul mi-a zâmbit cald şi sincer ca unei vechi cunoştiinţe. Aşa l-am perceput şi eu  şi  i-am zâmbit ca răspuns. Când coboram înapoi spre mănăstire, m-am întâlnit din nou şi din nou ne-am zâmbit. Am ieşit pe poarta mănăstirii cu sentimentul: Ceea ce trebuia făcut, s-a făcut!

Eram pregătit cu izopren pentru că în călătoria shamanică mi s-a spus că trebuie să stau de veghe o noapte acolo. Dar simţeam că totul a fost….săvârşit. Am interogat prin mijloace specifice (faceţi şi voi un curs, dacă vreţi să ştiţi cum se face),  dacă am primit ceea ce trebuia şi dacă pot să plec. La ambele întrebări, răspunsul a fost pozitiv. Am zăbovit încă câteva minute pe o înălţime din apropiere, şi am văzut tânăra familie pe care o întâlnisem, urcând într-o maşină serioasă, cu numere de Bucureşti. Dar bărbatul, înainte de a urca la volan, s-a oprit câteva secunde, m-a privit lung şi m-a salutat abia perceptibil din mişcarea capului; aşa, ca unei vechi cunoştinţe.

M-am gândit plin de admiraţie şi respect la femeile care locuiau acolo, care-şi dedicaseră tinereţea şi frumuseţea unei vieţi austere şi pline de privaţiuni. Respect şi  încerc să înţeleg toate opţiunile semenilor mei. Mă  tem insă că nu o să reuşesc niciodată!

 Epilog

De atunci a trecut un timp. Nu foarte mult, dar habar nu am de ce a trebuit să fac acel pelerinaj şi nici ce am primit. Ceea ce ştiu cert este că am primit ceva minunat.

Binecuvântat fie Păstrătorul tuturor tainelor!

Revoluţionarul de profesie

Origini

În secolul al XVII-lea, teatrul tinde să devină, la Paris şi în câteva mari oraşe ale Franţei, ceea ce fusese în evul mediu: o instituţie socială, o pasiune colectivă. Meseria de actor începea să fie căutată într-un oraş mare ca Parisul, în care centralismul caracteristic monarhiei absolute în ascensiune atrăgea mii de provinciali.

În acest Paris al renaşterii teatrale a venit pe lume, în ianuarie 1622, Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut sub numele de Moliere. Familia Poquelin era originară din Beauvais; o familie de negustori în care meşteşugul de tapiţer-decorator se moştenea din tată în fiu. Jean Poquelin, tatăl aceluia care avea să fie Moliere, obţinuse în 1636 titlul de valet al regelui, în calitatea sa de furnizor şi meşter al curţii regale.

Împrejurările favorabile ridicării micilor burghezi pe o treaptă socială mai înaltă au determinat pe Poquelin să-şi dea fiul la învăţătură. A urmat patru ani (1636-1640) cursurile colegiului iezuit Clermont din Paris, a învăţat bine latineşte dar, nemulţumit de aristotelismul scolastic predat la colegiu sub numele de filosofie, a studiat lecţiile lui Pierre Gassendi, entuziast al lui Epicur şi deci al explicaţiei materialiste a lumii. Poquelin îşi ia licenţa în drept (1642) la Orleans.

Ilustrul teatru

Adevărata lovitură de teatru se dă în anul 1643 când, Poquelin fiul, înscris de curând în corpul avocaţilor parizieni, titular şi al funcţiei de valet-tapiţer la curte, transmisă de tatăl său în cursul unei deplasări regale în sudul Franţei, declară că renunţă la cariera burgheză pentru a se înclina teatrului.

Poquelin rupe relaţia cu tatăl său, mai ales că acesta ceruse şi obţinu partea de avere lăsată de mama sa. Astfel în 1643 a fost fondat Ilustrul teatru, a treia scenă pariziană din primii ani ai regenţei Anei de Austria.

Ilustrul teatru n-a îndeplinit menirea spre care îl chema numele său. A schimbat câteva locaţii, a jucat câteva din noutăţile repertoriului de atunci şi mai ales, datorită costurilor ridicate pentru costume, decoruri, lumânări, s-a înglodat în datorii. Se pare că Parisul nu a răspuns entuziasmului prin care Moliere, fraţii Bejart şi prietenii lor porniseră la drum. Rămânea însă provincia, străbătută de mai multe trupe ambulante, cea mai cu noscută fiind a lui Valleran-Lecomte, care sfârşise prin a se statornici la Paris. În anii aceia trupele de teatru se înmulţiseră. Viaţa lor mizeră dar plină de pitoresc a evocat-o scriitorul Paul Scorron (1651) în Romanul comic.

În primele luni ale lui 1645, Charles du Fresne, directorul uneia din companiile de teatru, ajunge la Paris unde voia să recruteze elemente noi. Ilustrul teatru, falimentar, hotărî să întărească trupa lui Du Fresne. După retragerea acestuia, prin încrederea colegilor săi, Moliere fu ales urmaş pe temeiul experienţei lui regizorale şi administrative de la Paris. Anii de provincie 1645-1659 au constituit adevărata ucenicie a lui Moliere în ale teatrului. A evitat centrele mici şi s-a instalat pentru mai multe stagiuni în oraşe mari, cu burghezie îmbogăţită prin manufacturi şi comerţ, ca Lyon şi Rouen. A pus accent pe observarea fizionomiilor şi ticurilor, a deprins dialectele locale, a urmărit mentalităţi şi pasiuni. Orizontul literar i s-a lărgit datorită repertoriului. Farselor populare şi literei dramatice le-a adăugat cunoaşterea comediei spaniole şi mai ales italiene.

Gloria

După adaptări de farse tradiţionale, adevăratul debut al lui Moliere ca autor comic are loc acum şi constă în amplele comedii de intrigă în versuri ca : Nechibzuitul (jucată la Lyon 1655) şi Dragoste cu toane (Beziers 1656), prelucrate după comedii italieneşti.

De la Rouen, unde poposise cu trupa în 1658, Moliere îşi pregăti cu grijă întoarcerea în capitală, dar nu o înapoiere umilă ci o reintegrare strălucită în viaţa teatrală a Parisului. A obţinut aceasta prin protecţia prinţului Coni, fost coleg la Clermont, care l-a recomandat lui Philippe D’orleans, fratele regelui şi astfel, trupa lui Moliere a debutat chiar la Louvre în octombrie 1658. S-a permis trupei să rămână în Paris şi a fost instalată în sala de recepţie a Palatului Petit-Bourbon de lângă Louvre. Acolo Moliere şi-a prezentat două comedii din perioada pariziană a activităţii sale: Preţioasele ridicole (1659) şi Încornoratul închipuit (1660). Actul unic al Preţioaselor ridicole are valoarea unei afirmări de principii: este cea dintâi operă a marelui comic scrisă pentru a denunţa şi îndrepta o plagă socială.

În 1661 apare cu o comedie eroică Don Garcia de Navarra, al cărei succes mediocru a fost compensat patru luni mai târziu cu succesul piesei Şcoala bărbaţilor, atât de actuală atunci prin pledoaria ei în favoarea unei educaţii realiste a fetelor, în relativă libertate, pentru a cunoaşte societatea.

În vara aceluiaşi an apare şi opera Pisălogii, comedie-balet, înveselită prin dansuri şi cuplete, ingenioasă creaţie, în a cărei descendenţă se situează şi Cântecelele comice ale lui Vasile Alecsandri.

Datorită protecţiei prin acordarea unei prime subvenţii, regele îl ţinea aproape pe Moliere. În schimb acesta lucra rodnic pentru distracţiile regale. La începutul lui 1664 i se jucase la Louvre farsa Căsătorie cu de-a silă.

Comedia Tartuffe

Comedia Tartuffe

La inaugurarea Palatului Versailles, Moliere scrie şi reprezintă piesa mitologică Prinţesa din Elida, caută cu acel prilej să strecoare şi o nouă comedie- Tartuffe, interzisă imediat după primele spectacole. Abia în 1669 cu preţul unui omagiu la adresa regelui, inclus în piesă, această comedie a putut fi înfăţişata liber la Paris.

Campania înverşunată împotriva operei Tartuffe adaugă invidioşilor forţe noi: Biserica, Parlamentul, toată reacţiunea catolică, grupate tainic în frăţia „ campania Sfântului Sacrament”. Tartuffe denunţa pe toţi făţarnicii cucernici, uşi de biserică în aparenţă, corupţi şi corupători. „ Nu se cuvine unui actor să facă oamenilor lecţii de morală”, apostrofa Lamoignor pe Moliere în 1667.

Între primul Tartuffe şi versiunea definitivă din 1669 s-au perindat la Palais – Royal alte câteva dintre cele mai valoroase creaţii ale marelui Moliere : Juan Don, Mizantropul şi Avarul.

Don Juan (1665) răspundea unei mode  care înmulţise în teatrul italian şi francez piesele inspirate de această figură legendară de seducător.

Mizantropul (1666) considerat de critica dogmatică a clasicismului drept cea mai bună piesă a lui Moliere, lăudată ca atare în Arta poetică din 1674 de către Boileau, a fost urmărită cu interes de scandal de către alţi contemporani pentru presupuse transpuneri dramatice ale amărăciunilor personale.

Avarul (1668) cea mai burgheză dintre comediile lui Moliere este localizată realist în Parisul cămătarilor, cu fii risipitori, din mijlocul veacului al XVII-lea. Piesa aceasta fixează o incontestabilă trăsătură a capitalismului de altădată, aspectul cămătăresc al acestuia, generator de avariţie sordidă prin nesiguranţa acestui gen de plasamente.

Din perioada aceasta de apogeu a creaţiei lui Moliere datează şi primele lui satire împotriva medicilor : Amorul medic (1665) şi Medicul fără voie (1666).

Pentru curtea regală, care se cuvenea cultivată în continuare cu un scut împotriva detractorilor, Moliere pregăteşte pastorala Melicerta şi actul Sicilianul sau Amorul pictor, momente ale unui bogat balet al muzelor din iarnă 1666-1667; apoi în 1668 comedia Amphitryon cu îndrăzneţe aluzii la amorurile regale în momentul în care începea „domnia” Marchizei de Montespan.

În ultimii ani de viaţă, deprimat din cauza bolii precum şi de năruirea propriului cămin, Moliere n-a mai scris decât pentru necesităţile scenei sale pariziene.

Marchiza de Montespan

Omniprezentul Moliere

Moliere şi-a depăşit contemporanii nu numai prin realism şi combativitate critică nemaiîntâlnite în comedie, dar şi prin artă. Gloria naţională a lui a stârnit veleităţi de emulaţie în străinătate: Holberg în Danemarca, Moratin în Spania, Congreve, Goldoni , toţi şi-au propus să fie „molieri” ai patriei lor.

La noi, Moliere a fost unul dintre marii comici străini frecvent traduşi şi intens jucaţi pe scenă. De când elevii de la Gheorghe Lazăr i-au reprezentat Avarul în versiunea lui Erdeli în 1818 şi mai ales după cele patru volume de Opere publicate între anii 1955-1958, mai toate piesele lui Moliere au fost traduse şi montate.

„Poetica”lui Moliere izvorăşte din practica , din întreita activitate de autor, actor şi director de trupă, din munca istovitoare care-l va duce, din etapă în etapă, spre un sfârşit prematur. În seara de 14 februarie 1673, la cea de-a patra interpretare a Bolnavului închipuit, Moliere se simte rău şi este transportat acasă. O hemoragie îl face să se stingă după câteva ore. Văduva sa Armande obţine, după multe greutăţi autorizaţia de a-l înmormânta, dar numai în timpul nopţii şi fără liturghie. Biserica nu l-a iertat nici după moarte pentru satira sa.

Adina Gabriela Mustaţa

– Bă – îşi zise Iulică înspăimântat, într-un moment de maximă luciditate – să mor împuşcat, dacă ştiam că ăştia te prind şi când nu mergi; atunci mai bine mergeam, frate.

Îngrozit de faptul că nici nu fusese nevoit să greşească pentru ca frica să i se adeverească, începu să parcurgă de la cap la coadă toate foile primite şi când văzu că procesul verbal are la semnătură un soi de mâzgălitură ce semăna mai degrabă cu o literă multiplicată, ajunse la concluzia că învinuirea ce-i fusese adusă nu are cum să fie adevărată. Bănuind că-i vorba de o încurcătură oarecare şi că amenda nu-i era adresată, o puse înapoi în plic, puse plicul pe masă şi aşteptă apoi ca lucrurile să se rezolve de la sine. Însă, după doar trei săptămâni, primi o altă scrisoare întru-totul asemănătoare, peste două săptămâni încă una şi tot aşa, de ajunse în doi ani şi jumătate să umple pe deplin o dormeză de calitate şi trei sferturi dintr-un scrin. Cele mai multe erau avertizări, somaţii şi ameninţări, însă la acestea se adăugau şi tot soiul de amenzi care de care mai bizare, unele bazate pe fapte reprobabile săvârşite de el prin alte oraşe, oraşe în care nu fusese niciodată. Panicat la început, Iulică ajunse de la a privi cu teamă şi îngrijorare întreaga situaţie, să fie bucuros că-l bagă şi pe el cineva în seamă. Ba mai mult, observă că toate aceste scrisori îi pot fi, în fond, folositoare. Şi asta după ce o vară întreagă îşi satisfăcuse cu ele nevoia zilnică de hârtie igienică. Nemulţumit totuşi că-i prea aspră şi că s-a ales din această cauză cu iritaţie supărătoare, Iulică le-a scris şi el poliţiştilor o scrisoare prin care îi rugă să folosească o hârtie ceva mai fină şi mai frumos împachetată. Şi dacă se poate să fie şi parfumată.
După o îndelungată şi încrâncenată corespondenţă în care oamenii legii ajunseseră să-i agaţe de clanţă invitaţii în instanţă iar Iulică să-i ameninţe că-i dă în judecată pentru situaţia creată, cel din urmă, dorind să scape de griji, începu să mai achite din amenzi. Iar lucrurile păreau că se mai calmează, cel puţin până într-o bună zi; când doi români îmbrăcaţi la patru ace s-au proptit în uşa sa de parcă ar fi încercat s-o deschidă cu forţa. De la ei Iulică a aflat că în ultima vreme s-a tot împrumutat ba de la o bancă, ba de la o alta, fără să intenţioneze să mai şi plătească; motiv pentru care cei doi indivizi fuseseră trimişi să recupereze paguba şi să-i pună sechestru pe avere. Însă Iulică nu s-a neliniştit, ştia prea bine că nu posedă mai nimic. Apartamentul în care locuia nu-i aparţinea, om integru nu era, aşa că de muncit muncea la negru; iar în afară de hainele de pe el, alte lucruri nu mai deţinea de fel.

– Aşa că puteţi să puneţi sechestru pe ce vreţi. N-am nimic, sunt falit, bă, falit! Strigă el, întorcându-şi în acest timp buzunarele pe dos şi adoptând un zâmbet duios.

Cum pe scara de bloc se strânseseră mai mulţi ţigani, nehotărâţi dacă să-l apere sau să tabere pe el, recuperatorii plecară cu buza umflată, promiţând însă că or să revină altădată.
Înglodat până la gât în datorii pe care nici măcar nu-şi amintea să le fi făcut, Iulică se străduia pe cât putea să nu-şi piardă speranţa. Însă, chiar şi fără aceste probleme, banii pe care îi câştiga tranşând carne în hale de abia dacă îi mai ajungeau lui şi familiei sale. Cei patru copii îi cereau în permanenţă de mâncare, iar Mirinda, când nu umbla cu altcineva, îl iscodea să afle ce făcuse cu toţi acei bani împrumutaţi, chiar dacă săracul om se chinuise să-i explice că şi de această dată e vorba tot de o încurcătură. De la dramatică situaţia deveni disperată în momentul în care alte două maimuţe întunecate la chip şi aşijderea la fire i s-au sprijinit de uşă şi au început să bată frenetic în ea cu pumnii şi picioarele. Iulică deschise şi privindu-i mirat le zise:

– Mai uşor, că-mi treziţi copiii. Da’ ce doriţi?
– Am venit să văd ce-mi face rinichiul, îi spuse cea mai pricăjită dintre namile.
– Ce rinichi? Întrebă românul buimăcit.
– Ăla de-l vinzi, cumnate.
– Vând şi rinichi câteodată, dar de obicei doar carne. Însă căutaţi-mă mâine în hale, că de adus nu aduc acasă pentru că nu mă lasă.
– Te crezi şmecher, mă? Spuse cealaltă namilă, care până atunci stătuse tăcută, scobindu-se printre dinţi cu unghia degetului mijlociu de la mâna stângă. Noi de ăsta de aici vorbim, continuă să zică namila şi scoase un cuţit din buzunar şi-i mângâie cu el lui Iulică burta.
– Bă, făcu acesta speriat, ai grijă cu ăsta, bă.
Şi în timp ce una dintre matahale îl bărbierea pe abdomen, cealaltă îi intră în casă şi se orientă spre bucătărie, deschise frigiderul, apoi urlă nervoasă:
– Suc acidulat? Bere? Aşa ne-am înţeles noi, frate? Gata, mai scădem o mie de parai.
– Ce să ne înţelegem, măi omule, mă, că eu n-am înţeles nimic. Cine sunteţi voi şi ce căutaţi la mine în casă? începu să se smiorcăie Iulică.
– Lasă gargara, îl sfătui namila, ţi-am dat banii pe el, acum e al nostru.
– Ce să fie, mă, al vostru? Ce bani mi-aţi dai voi mie, mă?
– Tu vrei să te băgăm în portbagaj şi să te ducem în pădure, ca să-ţi aminteşti? Bă, ai dat anunţ pe internet că-ţi vinzi rinichiul, noi ţi-am dat jumate din sumă, aşa că nu face pe prostul cu noi, că nu-ţi merge. Ori ni-l dai de bunăvoie, ori ţi-l luăm cu forţa. Bagă bine la dovleac că operaţia e joi. De dimineaţă, la prima oră, o să te aştepte o maşină neagră în faţa blocului. Nu cobori, urcăm noi la tine, da’ dacă ne pui să urcăm patru etaje, să ştii că îţi tăiem şi-o ureche.

Şi fără alte explicaţii, cele două namile coborâră în grabă scările şi se pierdură printre cartoforii de afară. Iulică rămase tremurând o vreme în faţa uşii, apoi o închise; o încuie şi se duse în baie, singurul loc în care putea gândi nederanjat. Situaţia era gravă, iar de această dată nu mai avea scăpare. Dacă pe recuperatori îi mai putea duce cu vorba, cu ţigani ştia că nu are nicio şansă să o scoată la capăt. Gândi la rece toate câte i s-au întâmplat şi conchise că este, fără îndoială, cel mai ghinionist şi nefericit om din câţi au existat vreodată pe planeta asta. Aşa că hotărî să se sinucidă. Mirinda îl imploră să renunţe la ideea sa, prietenii îl îndemnau şi ei la cumpătare; însă Iulică târa după el câte era ziua de lungă, funia.

– Bă, nebune, bă, gândeşte-te că-ţi nenoroceşti familia! Îi spuse Florin disperat şi trezit brusc din năuceala datorată ierburilor uscate pe care le fuma încercând din răsputeri să-l determine să se răzgândească. Nu din iubire, ci de teamă că dacă moare, Mirinda o să apeleze la el, iar când el o să refuze, aceasta avea să-şi ducă la bun sfârşit ameninţările şi să-l oblige pe cale legală să-şi îngrijească plozii, demonstrând printr-un test de paternitate că toţi cei patru copii îi aparţineau.
– Lasă, bă, că tu nu ştii cât de descurcăreaţă e Mirinda. Dacă a putut ea să-mi facă doi copii deşi nu ne-am mai culcat împreună de trei ani, o să reuşească să aibă grijă şi de ei.

Văzând că n-are şanse de izbândă, Florin l-a chemat pe Armeon, promiţându-i zece lei dacă o să reuşească să-i bage lui Iulică minţile în cap. Ţiganul încercă, ameninţându-l că o să fie schingiuit necontenit în iad, pentru că sinuciderea este singurul păcat fără de iertare; speriindu-l aşa de tare încât, strângând funia la piept, Iulică mai avea puţin şi izbucnea în plâns. Dar chiar în momentul acela îi sări în apărare Corcodel:

– Nu te lua fraiere după prostul ăsta! Armeon are ură pe lume că i-a spart mai demult cineva păpuşa gonflabilă; şi de asta îţi zice de iad, diavoli şi pucioase. Dar astea nu sunt decât la creştini, la alţii nu-i aşa. La alţii e altceva. Hai cu mine să-ţi explic.

De când îl părăsise nevasta, Corcodel se gândea tot timpul la Mirinda, iar când aceasta i-a mărturisit că toţi cei patru copii îi aparţin; ţiganul mai, mai să leşine de bucurie. Aşa că îl luă deoparte pe Iulică şi începură să discute. După ce vorbiră câteva minute bune, Corcodel, crezând că l-a convins, concluzionă:

– Deci ai înţeles ce trebuie să faci pentru a te integra în absolut? Dai pe gât un pahar de urină, apoi te arunci de pe bloc şi te faci una cu universu’.
Şi cum băutul urinei nu-l atrăgea de niciun fel, Iulică îl întrebă:
– Altă cale nu există?
– Ar mai fi una, îi zise Corcodel după ce se gândi niţel, da’ la asta nu garantez că o să reuşeşti, pentru că nu-i pentru oricine. Dacă te închini la grasu’ ăla de am uitat cum îl cheamă şi te împaci cu tine şi cu lumea înainte să-ţi iei zilele, te lasă să te reîncarnezi.
– Cum e asta cu reîncarnarea?
– Nu ştiu eu sigur cum se face, dar am văzut la televizor că dacă te dai de partea ăstuia de ţi-am povestit eu acum, după ce mori te trimite înapoi, adică te mai naşti o dată. Da’ e tot aşa, dacă ai făcut rău la oameni te reîncarnezi în ceva naşpa; o găină sau un vierme, da’ dacă eşti bun şi deştept atunci te reîncarnezi în ceva tare de tot.
– În ce? ciuli celălalt urechile şi beli ochii, aşteptând plin de speranţă, cu sufletul la gură, răspunsul lui Corcodel.
– În ţigan, frate.

Încântat de cele auzite, Iulică se duse ţintă la sala lui Istronom pentru a intra pe internet şi a afla cât mai multe amănunte legate de această reîncarnare. Răsfoi în disperare o multitudine de pagini virtuale până ce găsi, în sfârşit, ce-l interesa. Notă pe nişte foi toate ideile esenţiale şi odată întors acasă, le puse în practică. Desenă cercuri cu făină pe podea, îşi luă gândul de la mâncare şi cât era ziua de lungă medita la cele spirituale. Mirinda era prea preocupată să caute banii din împrumutul de la bancă pentru a băga de seamă ce preocupări puseseră stăpânire pe soţul ei. Doar Florin mai încercă să-l determine să se răzgândească, însă decizia prietenului său era de nestrămutat. După ce s-a împăcat într-o asemenea măsura că lumea că nu-l mai interesa nimic, Iulică era pregătit să se reîncarneze. Şi pentru a fi pe deplin convins că totul nu fusese o glumă, aşteptă până în dimineaţa zilei de joi pentru a-şi duce planul la îndeplinire. După ce-şi petrecu toată noaptea meditând, cum se iviră zorile, chiar în momentul în care încolţea în el speranţa, de afară se auzi claxonul maşinii care-l aştepta. Fără să mai stea pe gânduri, Iulică îşi luă avânt şi se aruncă pe fereastră, imaginându-şi în timp ce zbura ce fericit va fi în momentul în care se va reîncarna. În clipa următoare se auzi un ţipăt înspăimântat, apoi o izbitură puternică. În câteva minute curtea blocului se umplu de ţigani îmbrăcaţi doar în chiloţi, peste un sfert de oră se făcură auzite sirenele ambulanţei, peste fix un ceas nişte poliţişti începură să deseneze pe asfalt, iar peste două luni, când nici nu se refăcuse bine, Iulică fu condamnat la cinci ani de închisoare pentru omor din culpă. Pentru că în loc să cadă pe bordură, aşa cum plănuise, picase peste namila aceea mai sfrijită, făcând-o chiseliţă şi trimiţând-o, probabil, să se reîncarneze în altceva. De pildă într-un vierme.

Alexandru Ioan Despina

Cristian BODNĂRESCU

(I)   D E M O N I I   S T I N G H E R I

Adio!

Şi vocea brutală din sanctuar

a spart cristelniţa paradisiacă.

Eram într-un răsărit macabru,

al sublimei noastre deveniri.

Peste nori timpul nostru intens trecea.

Albastrul uşor pălea

în contopirea cu imensul alb al cerului,

atingând porţile zeilor.

Noi le deschidem uşor

impresionaţi de zorii unei zile fragede.

Duiosul vânt văratic

unduia infinitul în care domneam,

peste timp şi spaţiu.

Un colţ de soare,

în trainica noastră împărăţie,

unde un el şi o ea au atins infinitul celest.

Descifrând taina neantului am auzit:

„Doar noi mereu vom fi,

doi demoni stingheri în a infinitului miraje.

Mult timp vom colinda de-a pururi,

tu frumosul meu Domn

 ţinându-mă în braţe

vom zbura pe a norilor cale”.

(II)   E T E R N U L   S Ă R U T

Încet ochii mi-i deschid şi te zăresc.

Lin apa lacului freamătă atunci când

buzele ni se contopesc într-un etern sărut.

Doar noi doi suntem,

am păcălit Tatăl timp care a uitat de noi.

Ne-am clădit Universul nostru,

din iubire şi speranţe.

 Încet mă ridic cu tine-n braţe

şi-n parcul luminat paşii ni se pierd.

O pată de întuneric apare,

ea se măreşte şi te înghite.

Mă ridic,

spre ea mă arunc

pentru a veni cu tine.

„Să nu mă uiţi şi a ta voi fi”.

Tatăl timp ne-a uitat,

însă întunericul infinit a venit după tine.

Haide să fugim,

te aştept să vii în vechiul cimitir,

acolo spiritele noastre se vor uni.

(III)   D E   C E   P L E C I ?

Sinistrul ceas miezul nopţii îl cântă.

Te zăresc la marginea porţii,

ai venit emoţionată,

pentru a păcăli întunericul şi mintea.

Spre tine mă îndrept şi de mână eu te iau.

Paşii noştri printre morminte ni se pierd,

spre cărare.

În braţe pe banca uscată eu te ridic,

iar buzele-mi îţi sorb lacrima cristalină

ce din frumosu-ţi ochi se prelinge.

Ai venit la întâlnire,

la întâlnirea sufletelor noastre.

În vis tu m-ai chemat

şi acum împreună

zburăm peste tot şi toate,

cu un frenetic echilibru…

Frica am depăşit-o,

trupul mi l-ai luat însă în vis

nimeni nu-mi poate lua chipu-ţi angelic.

În această lume suntem doar noi doi,

de-a pururi.

Din zbuciumu-ţi vocea de cenuşă îmi spune:

„Trebuie să plec.

Nu mai simt nimic acum,

mă întorc la imensul gol din mine.”

Dar rămâi!

Lângă mine,

 razele pale ale lunii

ocrotesc nemuritoarele noastre suflete

în curtea cimitirului,

în visul nostru fără de sfârşit…

De ce pleci?

(IV)   V A L S   DE   VARĂ

A venit ziua…

ziua în care ne căsătorim.

În giulgi,

treptele castelului le cobor cu emoţie,

casa sufletelor noastre.

Spre capela cimitirului cu alai de tineri poeţi

eu mă duc

iar pletele noastre de vânt besmetic

ne sunt luate.

Cuvântul damnat eu îl şoptesc şi atunci…

atunci

din întunericul necuprins

trupul tău în alb voal răsare,

la miez de noapte.

Florile nopţii pălesc atunci când

frumuseţea ta morbidă renaşte

şi buzele-ţi sfios mă cheamă.

La vals eu te invit

şi spinii florilor din tălpi sânge-ţi varsă

în duiosul nostru vals de vară.

Clopotul vechi bate

şi spre capelă de mână noi pornim.

Trecem printre manechinele pale

ce ne însoţesc la unirea noastră nocturnă…

Preotul rosteşte cuvinte neînţelese

şi sânge picură

din ochii albi ai gargoililor

ce ne stau de veghe.

Se opreşte,

a venit momentul

în care trebuie sărutată mireasa.

Încet îţi ridic negrul voal

şi frumosul chip de moartă

pare să-ţi întipărească

nemuritoarea frumuseţe

în sufletul meu.

(V)   A D I O

Valurile tomnatice ale mării de apoi te cheamă înspre mine.

Încet te prelingi din soarele-lună ce răsare deasupra necuvintelor.

 Trupu-ţi dezvelit înjunghie funebrul cuvânt care mă cheamă spre tine,

spre zări…

Deschid ochii şi aievea în faţa mea răsari.

Suntem din nou tineri şi frumoşi,

cuprinşi de boarea de argint a noului răsărit.

Simt cum sufletu-ţi etern sălbatic mă învăluie odată cu vântul spre larg.

Chemarea către corabia viselor mă cheamă spre tine perpetuu.

„Tu vei pleca, vei dispărea din nou?

Cum putem să păstrăm această clipă de-a pururi?

Nu vreau să ne despărţim,

este totul atât de frumos…”

(VI)   V O C E A   D I N   S A N C T U A R

Împreună,

sufletele noastre păşesc în corabia de iubire şi visare,

ele pornesc spre larg.

Am atins nemurirea preţ de o clipă.

Peste nori timpul nostru intens trecea.

Eram într-un răsărit macabru,

al sublimei noastre deveniri.

A

D

 I

O

Şi vocea

brutală

din sanctuar

a spart

cristelniţa

paradisiacă…

—————————————————————

Cristian BODNĂRESCU

Aranjare text: George ROCA

Iaşi

25 iulie 2010

Nota critică

Poemul Alpha nu se derulează firesc,  pentru că se petrece într-o dimensiune atemporală. De fapt, sfîrşitul poemului poate fi dedus din titlu, pentru că Alpha reprezintă opusul Adioul-ui care marchează finalul şi previzibilul deznodământ al acţiunii. Poemul foloseşte două non-culori, alb şi negru. Sunt multe teme grafice gotice care folosesc această combinaţie.

De ce titlul poemului nu este Omega? Pentru că acţiunea nu va epuiza niciodată eterna clipă a începutului. Timpul, acţiunea, trecerea, evoluţia şi tot sensul vieţii sunt inferioare; şi asta graţie clipei, atunci când personajele poemului se ating. Glasul preotului îşi pierde valoarea, lumea devine o iluzie (folosirea repetată a cuvântului păcălire în sensul iluziei).  Nuntaşii devin sângerii,  însă mireasa dispare. Există un crud adio care marchează finalul poemului. Un zgomot care sparge feeria paradisului. O moarte! Un mister…
Poate că poemul este ciclic, poate începe de la final, unde Adio devine Alpha, şi poemul renaşte pentru a fi reînţeles.

Cât priveşte structura lui, în poemul Alpha am sesizat inversarea ordinii fireşti între subiect şi verb, pentu a  accentua importanţa imaginii, a cadrului static în pofida dinamicului. Poemul este construit din imagini, el este foarte greu de înţeles şi poate fi pătruns doar de un om cu viziuni profunde.

Cristian Alexandrescu