Cristian Bodnărescu îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte scriitorul  Cristian Bodnărescu denotă că este în primul rând roman!

profesor universitar Viorel Dontu

Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.

Cuvântul lui Cristian Bodnărescu

Luna noiembrie a anului 2011 este pentru scriitorul Cristian Bodnărescu una fructuoasă. Ea marchează apariţia sa în 3 volume, anume: în Atologia ,,Cuvântul în Timp”, în cartea ,,De vorbă cu Stelele” (fiind intervievat de academicianul George Roca, scriitor din Sidney) şi în Buletinul semestrial ,,Bibliotheca Septentrionalis” al Biblitecii Judeţene ,,Petre Dulfu” din Baia Mare.

Antologia Cuvântul în Timp apărută în noiembrie 2011 este foarte frumoasă. Este realizată artistic. Hârtia este de calitate şi tirajul cărţii este foarte mare. Cristian Bodnărescu figurează pe locul 3 în ierahie din cei 30 de scriitori aleşi. Poeziile sale mi s-au părut de o maturitate extraordinară, genialitatea regăsindu-se în spiritul acestor poezii. Stilul lui Cristian Bodnărescu este diferit faţă de ce aţi văzut dumneavoastră în alte poezii. Nu este un stil imitator precum adopta unii scriitori ce îi imitia pe Eminescu ori Arghezi.  Nu, domnul Cristian Bodnărescu este un el, un original şi asta este important. Degeaba mai apare aiurea câte un scriitoraş ieftin care se cam trage din mantaua lui Eminescu, parafrazându-l pe Gogol. Eu nu fac altceva decât să spun adevărul; iar adevărul curat este că domnul Cristian Bodnărescu scrie poezii valoaroase.

,,După moartea bunicului meu am simţit anumite trăiri şi nevoia de a scrie. Astfel, i-am dedicat o poezie, apoi o altă lui Iosif, personajul biblic; care a fost apreciată de profesoară de religie, nedorind însă să o citesc în clasă. Pe atunci aveam 9 ani.”, ne spune scriitorul.

,,Dorinţa de a depăşi prin scris lanţurile robiei temporalităţii şi spaţiale m-a determinat să mă apuc de scris, în anul 1992.” afirma domnia sa Cristian Bodnărescu.

Pe scriitorul Cristian Bodnărescu l-am cunoscut pentru prima dată la cenaclul Quasar în anul 2000. Este un om pe cât de valoros pe atât modest. Domnul Cristian Bodnărescu este realizator de şedinţe ale cenaclului Quasar până în anul 2008. Dumnealui face multe lucurri bune şi munceşte enorm de mult (unul din rezultatele dumnealui este Radio Zidul- www.radiozidul.ro).

Citind despre domnul Cristian Bodnărescu în prezentarea sa realizată în antologia ,,Cuvântul în timp” putem afla că este un tânăr academician în cadrul Camerei Deputaţilor a Academiei de Studii Înalte, Iaşi.

Poetul Cristian Bodnărescu intra prin apariţia dumnealui în această antologie a scriitorilor romani în rândul erudiţilor care nu întâmplător s-au născut pe tărâmurile româneşti, cu predilecţie.

Iubirea omniprezenta în poezia lui Cristian Bodnărescu depăşeşte granita esteticii, fiind o dorinţă a spiritului uman şi nu doar o simplă trăire pur emoţională, trivială.

,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e” scrie în Biblie, versuri preluate şi de Marin Preda în ,,Cel mai iubit dintre pamanteni”. Unele lucruri se scriu doar cu sânge. Plutirea indumenzeita prin sânge a poporului român atinge universalitatea în dor şi dragoste.

Poezia lingvistică a poeziei noastre româneşti o reprezintă creaţia lui Cristian Bodnărescu.

Rămânem în antologia poeziei româneşti prin acest mare poet care este Cristian Bodnărescu! Eu manifest respect şi dragoste faţă de poezia domnului Cristian Bodnărescu.

Nu în fiecare zi avem plăcerea de a citi această poezie care ne ajută să fim mai aproape de viaţă, de spirit şi de spiritualitatea românească.

Sunt mulţi oameni care au văzut în Cristan Bodnărescu valoarea unui poet adevărat, ce spune ceva eternităţii şi reprezintă o generaţie; între care şi consiliul consultativ al antologiei de faţă. Lumea s-a cam săturat de pseudocultura, de pseudoştiinţa, de pseudocunoastere şi e un lucru bun. Cristian îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte dumnealui este în primul rând roman!

Domnul Cristian Bodnărescu e un poet bun, care ştie ce vrea. Pentru a putea scrie o poezie trebuie să munceşti mult şi să ai multă cultura în spate. Munca şi talentul au făcut din domnul Cristian Bodnărescu să fie şi un poet antologic, de crestomatie.

Crestomatii

Antologiile sau crestomatiile sunt foarte puţine. Trebuie să recunosc că până în 1989 erau destul de numeroase. Eu am avut şansa din liceu să folosesc aceste antologii de texte literare, putând lua ce-i mai frumos de la aceşti mari scriitori romani. Prima crestomatie a fost a lui Timotei Cipariu, erudit roman, unul din membrii fondatori ai Academiei Romane şi omul care se apropie de titanul nostru Bogdan Petriceicu Haşdeu. Linia continua cu Dimitire Cantemir şi George Călinescu, omul care pune bazele teoriei literare româneşti , semnând istoria literaturii româneşti. Al Piru şi Marino de la Cluj sunt discipolii lui George Călinescu.

Al Piru era acid. Faţă de un scriitorul Boureanu şi-a permis să afirme: ,,Dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă poezia lui, analizaţi-i numele”. Adrian Păunescu are o poezie, ,,Calul calare” care tot repetă ,,Calul călare pe calul calare”; nemaiterminandu-se acel cal. Al Piru spunea ,,Aceasta este poezia lui Adrian Paunescu”. Pe Al piru l-am cunoscut, el venind acasă la mine. Eram prieteni de familie, domnul Al Piru fiind coleg cu tatăl meu, profesorul Dumitru Dontu. De atunci nu mai apar numeroase antologii, nu ştiu ce se întâmplă.

Antologia ,,Cuvântul în Timp” este uluitoare şi beneficiază de respectul meu. Este precum volumul ,,Cuvinte potrivite” semnat de Tudor Arghezi.

Poezia lui Cristian Bodnărescu

Oferim patru compozitii ale autorului drept cadou de Crăciun.

Poezia ,,Domino” este un domino al cuvintelor şi gândurilor domniei sale Cristian Bodnărescu, în ea fiind relevant spiritul rock-ului; dumnealui fiind un pasioant al acestui gen muzical, la fel ca şi mine. ,,Domino” este un ,,joc al cuvintelor” dacă alegem metafora argheziană.

               Domino

Marea gândurilor necuvântate

Din al tău ochi stins se varsă

Şoapte macabre se întrevăd

Sub pale măşti pe cerul negru.

Cuvântul damnat plin de extaz păşeşte

Pe umbra gândului beatic de primăvară

Descătuşat de orice robie temporală.

Atunci vocea de cenuşă lumină

A copiilor stafii tomnatice.

A fost într-un vis trecut, de mai târziu…

Şi n-am mai apucat împreună a păşi

În grădina noastră damnată

Pentru ultima oară…

Cu lacrimi de sânge ne plâng gargoilii

Urma paşilor pierduţi în neant.

Din flaut statuile micilor îngeri cântă

Fastuosul nostru concert de rock

…Ultimul concert de rock.

Suntem acum doi bătrâni

Batjocoriţi de Dumnezeu

Însă eu voi face o vrajă

Ultimă vrajă din această viaţă.

Deschide ochii şi luna ne va lumina

Tinerele chipuri angelice

La apus de orizont.

Buzele noastre vinete se vor lipi

Pentru ultima dată în noaptea necuvintelor

…Noaptea învierii noastre.

Acum închide ochii muza mea

Timpul nostru a trecut şi etern vom lumina

Întunecatul necuprins.

Cristian Bodnărescu

-2009-

Ana, cel mai simplu şi frumos nume. Nume de sfântă, Ana fiind mama Sfintei Fecioare Maria. Ce este mai frumos decât să-ţi iubeşti mama, ce este mai sfânt? În poezie poetul Cristian Bodnărescu retrăieşte dragostea eternă a eternului spirit. Este o trăire îndumnezeită, cutezând spre dragostea şi iubirea eternă. Nimic nu este mai frumos de a simţi dragostea ce-ţi vine din suflet şi e bine să avem un suflet de copil. Deschidem o cutie a inteligenţei umane prin poezia ,,Ana” a lui Cristian Bodnărescu.

Ana

   -cea care-a murit-

Pentru toţi cei care au dăruit tot

Pentru o clipă şi o clipă pentru tot,

Stingându-se dureros, la zori..

    Visul de apoi,durere

Taina goticelor ziduri

Mai păstrează lacrima

Dansului de muze virgine

Ce din a ta umbră apune.

Taine ale trecutului, meschine

Al măştilor chip iau.

Ele râd…

Cu sete ele beau suflul pereţilor

Săraci bătrâni,ce nu se-ncumetă

A muri, în taina de-altădată trăind

…a negrului trandafir.

Suflul greu al bătrânilor

Este luat de vechile candelabre…

Şi iată că perdeaua otrăveşte palida adiere tomnatică

Oferindu-i garoafele morţii.

Şi atunci…atunci glasul cavoului

Îţi murmură de crăiasă moartă nume,

Îngropat în el.

Tu aievea pluteai uşor

În paşii nestemaţilor narcişi.

În vis noi apăream,

Iar chipul pictat ne era

Pe umbrele a doi gargoili, dezbrăcaţi si

Decăzuţi.

Am îndrăznit…am îndrăznit să privim, cu sfială şi teamă,

Şovăielnica rază de minciună

A pierdutului paradis…

Am cutezat…am cutezat a fi doar o trecătoare clipă

A eternului chaos…

Am conştientizat…

Şi acum,prin cadavrele

Vremelnicelor miraje

Croi-ne-vom drum;

Doi îngeri izgoniţi şi goi

Din al paradisului vis neîmplinit de coşmar.

Iar pe tine te răpeşte

Tandra cântare a sufletelor moarte.

Ne vom revedea?

Tu,vis înfrigurat de toamnă pierdută.

Acum îţi sărut sângerândele-ţi buze

Care îngână cuvântul interzis

De moartă.

Plutind tu urmezi

Dulcea cântare a copiilor

Ce din glas mort curge

Rostindu-ţi numele:

Ana

Cristian Bodnărescu

-2003-

-cea eternă-

Freamătul vântului în pustiu

Îţi grăieşte conturul chipului;

Ai fost cândva, în eternul vid

De mai târziu.

În nopţile albe

Aievea de mână ne luam

Iar paşii de pustiul perpetuu

Ne erau absorbiţi,

Vântul besmetic pletele ne mângâia

Iar luna plină îţi grava nesfarsita-ţi expresie.

Chipurile statuare

Cu delir ne veghează

Grăbita noastră trecere

La ivirea razelor de soare

Între frunzele pământului.

Imaginea-ţi apare

Atunci când cizmele-mi le calcă

…În Grădina damnată

Susurul izvorului

Chipu-ţi curat păstrează

Atunci când sufletu-ţi revarsa

În spiritul fluviu.

Doar focul aztecilor

Spre cer te eliberează,

Pluteşti în tot şi toate.

Ne vom regăsi la final,

Atunci când timpul

Nu mai poate aştepta.

…Dar tu nu vei mai fi Ana

Cristian Bodnărescu

24 octombrie 2011

Durerea este cumplită în ,,Moarte şi praf”, ea uneori nu iartă nimic.  Dragostea platonică este sfâşietoare. Unii consideră dragostea un simplu sentiment, Cristian ne arată că este de fapt o contopire şi unificare în suflet şi simţiri. Aceste sentimente vin să ne redescopere iubirea ce o purtăm în suflet.

Moarte şi praf

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Priveşte-n jur!

Astăzi vom pleca în deşert,

Iar paşii adânci-ne-vom

În zăpada adevărată…

Trăind în basm noi vom zidi

Oaza de minciună, durere şi speranţă,

Unde vom căta spre palatul de Moarte Albă

…doar de noi zărit

Ne vom preface a bea vin, sorbind nisip…

Iar când ne vom pregăti a ne stinge,

Precum două lumânări abisale,

Norii fugari vor răsări.

Eu voi zâmbi, ca Moartea Albicioasă.

Şi-atunci când norii paradisiaci vor pieri, atunci…

Înseamnă ca m-am stins

Gândindu-mă la tine.

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Cristian Bodnărescu

-1999-

Poetul Cristian Bodnărescu revine intru eternitate şi-ntr-un spirit ce freamătă în noapte (poezia Spre Cer). Noaptea, cerul, cosmogoniile şi universurile paralele şi cele care vin  freamătă, regăsindu-se în această poezie. Toate aceastea vin din dorinţa domniei sale de a vedea cât mai multe. Cristian Bodnărescu explica voluptatea cerului. Bolta lui se numeşte poezie; este chiar bolta universului poetic. Nimic nu este mai frumos decât să rămâi în eternitatea sclipirii temporalităţii; doar timpul atestă valoarea poeziei.

         Spre Cer

Privesc la ceas de noapte

Spre cerul înstelat

Şi astrele-nchegate

Mă cheamă neuitat.

Acolo între ele

Răsare parcă una

Ea peste tot şi toate

E cea mai mândră-ntruna.

Lumina-i ce străluce

Pe-ntunecate bolţi

Cuprinde viduri negre

Şi sorii dezinvolţi.

Sprea ea de mă voi duce,

De ea mă simt chemat

Să zbor acum în pace

Veşnic înaripat.

Astăzi o filă- ‘oi scrie

Şi mândru voi străluce

Doar o călătorie

Al meu gând să apuce.

Voi lumina abisul

Ce-n întuneric plânge

Astrele-mi sunt cuprinsul

Spre ele eu m-oi duce

În ultim ceas frenetic

Când voi simţi sfârşitul

Venind apocaliptic

La fel ca şi-nceputul

Lumina o voi strânge

Adulmecând agale

Noaptea de voi străluce

Cu voluptate mare.

La ultima sclipire

Ce o eman în lume

La steaua-amintire

Purced pe drum de spume.

Privind la tot şi toate

Eu am apus demult

Versuri îmbălsămate

Acuma se aud.

Pe cer în acea noapte

La stea eu mă arăt

Privind spre văi şi ape

În toate-s ancorat.

Mă cheamă neuitat

Şi astrele-nchegate

Spre cerul înstelat

Privesc la ceas de noapte.

Cristian Bodnărescu

-2009-

Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.

profesor universitar Viorel Dontu, critic literar

noiembrie 2011, Iaşi

        

Cu mila lui Dumnezeu, în 1989 s-au redeschis uşile Sfântului nostru lăcaş.

Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat, nu ne-am urât: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.

Sunt născut în nordul Moldovei. Cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului nostru Agafanghel şi cu mila lui Dumnezeu, timp de opt ani am găsit în  această parohie pacea sufletească şi totodată susţinere de la enoriaşii acestei parohii.

Amintindu-ne de grelele timpuri ale regimului comunist, fiind închisă în anul 1962, Sfânta Biserică timp de 27 de ani nu a mai funcţionat. Creştinii noştri drept credincioşi deseori parcurgeau distanţe mari pe jos iarna pe frig,  mergând în satele apropiate, unde funcţionau bisericile, dovedindu-şi prin aceasta marea lor dragoste faţă de Dumnezeu.

Cu mila lui Dumnezeu, în anul 1989 s-au redeschis uşile Sfântului nostru lăcaş.

Neuitându-ne la regimul comunist, consătenii noştri aflându-se în alt stat cu altă limbă nu şi-au pierdut limba şi obiceiurile de român moştenite din strămoşi, de care fapt mă bucur.

Limba românească a fost menţinută în Biserică şi şcoală, acest fapt întâlnindu-se rareori în Ucraina.

Foarte bine s-au păstrat, după spusele bătrânilor, obiceiurile româneşti în parohie, cu predilecţie în satul nostru.

Colindele, urăturile, ziua hramului, dansurile tradiţionale româneşti şi obiceiurile Sfintei Biserici au fost păstrate.

Unul dintre luptătorii pentru menţinerea românismului este preşedintele asociaţiei românilor din raionul Tatarbunar, domnul Nicolae Iacob Moşu, asociaţia numindu-se:,,Valul lui Traian”.

Preot Nicodim Caraus

-2005-

Nicodim Cărăuş, vârf de lance în mări învolburate

Cu deosebită plăcere păstrez amintirea prietenului Nicodim, preotul care mi-a oferit găzduire o noapte în satul Borisovca. În mijlocul nopţii se arată turnurile mari şi albe ale Bisericii construită în stil gotic neamestecat cu altele moderne. Ele se completează armonios cu parcul Bisericii, în mijlocul căruia răsare o fântână arteziană, vegheată de privirile neânsufleţite ale copiilor ce privesc liniştea din trupuri statuare. Peisajul este însufleţit de apariţia tânărului Nicodim, un romantic păstor îmbrăcat în neagră mantie duhovnicească, peste care pletele-i mari îi curg şiroaie.

Părintele Nicodim Cărăuş slujeşte prin voia Domnului la Biserica ,,Cuvioasa Parascheva”, Borisovca. Slujbele şi le ţine în limba română, în ciuda ameninţărilor pe care le primeşte şi a marii presiuni exercitate de sistemul bisericesc ucrainean, care doreşte să îşi impună limba. Acest om şi păstor este mult iubit de oamenii satului, de români, care îi apreciază toate eforturile şi realizările pe care acesta le-a avut legate de Biserică. Renovarea  şi îmbunătăţirea stării Bisericii l-au costat pe părinte starea de sănătate. La această Biserică au fost schimbaţi mai mulţi preoţi, fără o anumită justificare.  Părintele Nicodim Cărăuş a reuşit şi încă reuşeşte să rămână preot aici, în ciuda marii presiuni ucrainene.Nu de puţine ori a primit scrisori de ameninţare, părintele adresându-se poliţiei, care nu a făcut prea multe, ele continuând să fie scrise de aceeaşi persoană.

Omul Nicodim Cărăuş trăieşte în curtea Bisericii împreună cu familia sa,  formată din soţie şi cei trei copii.Căsătorit la doar 20 de ani, Nicodim a avut grijă timp de 11 ani de zile atât de familia sa, cât şi de cele preasfinte.

Iată ce ne transmite un om minunat, cu un suflet de aur:

Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.

Cristian Bodnărescu: Descrieţi cultura românească şi credinţa românilor din satul Borisovca, situat în raionul Tatarbunar, din regiunea Odesa.

Nicodim Cărăuş: Domnule Cristian, multstimate oaspete al satului nostru şi totodată al bisericii noastre al cărei nume îl poartă pe cel al Preacuvioasei Maici Parascheva, cu bucurie duhovnicească sunt bucuros să am ca oaspeţi în lăcaşul nostru sfânt pe fraţii noştri români de la: Botoşani,  Dorohoi şi Iaşi, care ne-au adus mare bucurie în ziua sărbătorii satului nostru, Sfânta Cuvioasa Parascheva şi ne-au încălzit sufletele prin muzica tradiţională românească pe care au cântat-o şi care a fost primită cu mare bucurie de săteni.

Cristian Bodnărescu

(2005)

-Va urma-

Omul modern

S-a făcut din totdeauna distincţia între sănătatea potenţială (cenestezică), reflectând rezistenţa organismului faţă de boală şi/sau sănătatea virtuală (cenestopatică) obţinută cu ajutorul medicinii alopatice (de sinteză). Totuşi, sănătatea este cu totul altceva decât lipsa posibilă a bolii. Convingerea actuală a devenit tot mai fermă, medicul de azi trebuie să cunoască şi omul sănătos, nu numai pe cel bolnav.

Prin impulsul său iniţial, medicina a urmărit doar să rectifice condiţia naturală combătând boala. Dacă acest obiectiv nu putea fi atins s-a mulţumit să uşureze suferinţa manifestă, iar pe măsură ce s-au dezvoltat cunoştinţele despre etiologia bolilor a apărut şi necesitatea (sau obligaţia) prevenirii. O dată cu proliferarea tehnologiei de explorare ce a făcut posibilă depistarea stărilor morbide latente, actul medical a fost anticipat de obsesia diagnosticului precoce. Conceptul factorilor de risc, specific civilizaţiei occidentale bazat pe inventarierea tuturor condiţiilor de mediu ce ar putea fi incriminate în geneza bolii, a produs un adevărat şoc dat strategiei medicale. Medicii ca reprezentanţi şi societatea omenească în general nu mai pot rămâne pasivi la ameninţările relevate de experienţa clinică directă, de calculele statistice şi/sau de ipostazele cotidiene ale omului supus greşelii = om civilizat.

Omul ca element al naturii

Omul modern nu mai acceptă fatalitatea, ci acţionează decis asigurându-şi confortul şi securitatea, iar în domeniul medicinii, inclusiv al celei ecologice, citeşte în fiecare zi, despre avantajele vitaminoterapiei, suplimentelor nutriţionale, ale remediilor din plante şi extracte, homeopatiei, reflexoterapiei etc. Din păcate, majoritatea sunt promovate doar de producători, falşi binefăcători şi vindecători, care-şi laudă exclusiv produsele şi serviciile mai degrabă cu gândul la propriul tub digestiv decât la sănătatea semenilor.

Pe acest fundal social a apărut ideea, aparent paradoxală, de medicină a omului sănătos (profilaxie), în care terapiile asociate (numite peiorativ şi complementare), medicina ecologică dominată de (bio)laserterapie ar trebui să-şi găsească un loc important – dacă nu decisiv – în competiţia cu boala, stresul şi poluarea civilizaţiei sec. XXI; atitudinea terapeutică menţionată – profilaxia – are tendinţa de a se dezvolta ca  o  nouă identitate, intermediar între cele două strategii cunoscute deja: igiena exclusivă ori exclusivistă şi medicină alopatică (antipatică). Este vorba de fapt despre un program complex de măsuri, destinat menţinerii stării de sănătate sau implicit combaterii, eradicării factorilor cu potenţial generator de boală, dar aria de distribuţie este foarte largă şi aparţine atât eredităţii cât şi mediului. Fiecare aparat, sistem ori organ îşi are riscurile specifice. Orice vârstă şi sex îşi au potenţialul lor morbid maxim. Un astfel de program se află în desfăşurare pentru orice naţiune civilizată, dar dorim să avem prioritate în a crede că va constitui întotdeauna principalul argument al medicinii trecutului şi viitorului – un viitor² – ce nu va renunţa la ecologie, iar un rol primordial în acest mod corect de a gândi îl va avea întotdeauna: flora, fauna, apa şi Soarele (lumina). Un astfel de concept presupune constant cunoaşterea principalilor factori ce cauzează suferinţa, cel puţin pentru afecţiunile mai răspândite. Operaţiunea este mereu destul de avansată, însă se găseşte mereu departe de încheiere. Utilizăm şi acum numeroase definiţii imprecise pe care le aplicăm oricăror maladii zise: esenţiale, idiopatice, criptogenetice etc., ceea ce denotă tocmai insuficienţa cunoştinţelor noastre.

Calitate şi nu cantitate

Un punct de vedere nou s-a impus astăzi faţă de medicină ecologică şi terapiile asociate, între care se circumscrie cu preponderenţă (bio)laserterapia ca un concept mai larg, iar cu timpul, şi şansele noastre ca oameni de a trăi mai mult şi mai bine unul pentru celălalt, vor spori. Medicii orientali, de altfel, nu sunt plătiţi pentru numărul de consultaţii şi tratamente, ci doar pentru profilaxie. Nu este exclus ca  acest mod onest de a face medicină să fie şi un răspuns inclus, cel cu referire la prolificitatea deosebită a naţiunilor asiatice mai cu seamă (un argument esenţial al calităţii vieţii nu este cel al longevităţii menţinute alopatic, ci al prolificităţii susţinute printr-un regim igieno-dietetic accesibil – naturist - adică alimentaţia să ne constituie în acelaşi timp şi tratament, dar mai ales profilaxie).

Diferenţiem în prezent cinci mari direcţii de acţiune ale medicinii contemporane înţeleasă unitar:

- medicina profilactică;

- medicina mediului ambiant (o adevărată medicină a muncii);

- asistenţa medicală primară (în teren şi a serviciilor de urgenţă);

- asistenţa medicală secundară (în spitale şi centrele de reabilitare);

 - asistenţa medicală curativă (dar ecologică – un exponent important prin bio/laserterapie – homeopatie, fitoterapie etc.).

MB

-va urma-

Al. Florin ŢENE

Pornind de la finitudinea condiţiei umane, Nietzsche caută să redescopere „cărarea pierdută” către empireu. În lucrarea „Werke” filozoful caută un simbol prin care să înţeleagă „sensul religios” ca un reazem supranatural. Reinodând firul din prima perioadă a creaţiei sale, în care zeii greci îşi găsiseră loc în omagiile sale, Nietzsche consemnează în „Amurgul idolilor” dorinţa de întoarcere a lui Dionysos, aceasta constituindu-se ca un testament: „Nu cunosc un simbolism mai înalt decât acest simbolism grec, cel al cultului dionisian”.

Filozoful abandonează armele revoltei sale contra zeilor la poalele miticului Olimp. Aura de „teologie negativă” (cum scria Heidegger în „Nietzsche” Gunter Neske Verlag, Pfullingen, 1961, Zweiter Bând, p. 348), pentru gândirea nietzscheană, a însoţit tot timpul mersul gândirii sale. Acesta prin lucrările lui din anul 1888 a pregătit preschimbarea „teologiei negative” în “teologia pozitivă“, ce ne aduce în plin plan contradicţia nietzscheniană, ce trece de la „asfinţitul zeilor” la pregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor. Perceput ca demolator de idoli, ca oponent faţă de tradiţia culturală, ca iconoclast faţă de orice autoritate spirituală în afară de aceea a spiritului propriu, Nietzsche ridică statui în opera sa altor idoli noi.

Karl Jaspers în lucrarea sa „Nietysche.Einfuhrung în des Verstandnis seines Philosophierens” (Berlin und Leipzing, 1936) preciză că trăsătura fundamentală a gândirii lui Nietzsche „autocontrazicerea”, a îndepărtat de multe ori din logica multitudinilor exegeze ideea că, în numele pasiunii pentru contradicţii şi antiteze,autorul  „Naşterii tragediei” va căuta să-şi imagineze, după „amurgul zeilor”, cum va arăta „răsăritul zeilor” noi.

Ştefan Zweig vedea în fostul profesor de filologie clasică de la Universitatea din Basel „un geniu al întorsăturilor, al contrazicerilor violente” (Tolstoi. Nietzsche, Bucureşti, Editura Cugetarea, f.a., p. 182), pe motivul că acesta se complace, în jocul instabil al negaţiei şi afirmaţiei, dar şi în luxurianta proliferare de antinomii. Autorul volumului „Clipe astrale ale omenirii” explica evoluţia gândirii lui Nietzsche de la contestarea zeilor la nostalgia lor. Evoluţia gândirii acestuia a fost sinuoasă, bogată în neaşteptate fiorduri, cu drumul segmentat de mai multe etape.

Trăsătura etapelor lui Nietzsche a stârnit dispute în rândul comentatorilor săi. Karl Jaspers, în monografia dedicată lui Nietzsche, împarte evoluţia cugetării lui în trei perioade:

1. perioada încrederii în cultură şi genii (până la 1876)
2. perioada încrederii pozitiviste în ştiinţă (până la 1881)
3. perioada elaborării unei „noi” filosofii impregnate de viziunea profetică a filosofului (până la sfârşitul lui 1888)

Dincolo de latitudinea capricioasă a paradoxurilor şi aforismelor proteice, gândirea lui Nietzsche, în esenţa şi configuraţia ei intimă, ascunde disponibilităţi aparent nebănuite de conformism, de blândă regrupare a motivaţiilor în jurul unor noi centre de autoritate după ce, cu obstinaţie, le contestase, rând pe rând, pe cele dinaintea sa. Acest joc al contrastelor îşi face prezenţa printr-un ritm constant în operă sa. În prima perioadă a creaţiei sale, Nietzsche se evidenţiază prin devoţiunea şi extazul faţă de „genii” şi „idoli”.

Trecând de la o extremă la alta, Nietzsche nu aboleşte definitiv perspectiva credinţei în zei, ci doreşte să spulbere numai credinţa în anumiţi zei, cei cărora el le-a declarat „război”. În „Amurgul zeilor”,după încântarea produsă de priveliştea idolilor dărâmaţi, Nietzsche inserează capitolul „Ce le datorez anticilor”, în care apelează la un zeu, străvechiul Dionysos, chemându-l să protejeze viaţa, să simbolizeze voinţa de viaţă printr-o „doctrină a misterelor” în care „durerea este sanctificată. (Friedrich Nietzsche, Werke. Klassiker Ausgabe, Band I-VIII, Alfred Kroner Verlag, Leipzig, f.a., p. 198). El susţine în „Anticrist” că civilizaţia a decăzut pentru că s-a lăsat subjugată într-o perioadă îndelungată de religia creştină şi în acest interval de timp n-a mai creat un alt Dumnezeu: „Aproape două mii de ani şi nici un alt dumnezeu nou.”

Imaginea unei civilizaţii secătuită de o religie bolnavă reprezintă, după Nietzsche, un „spectacol pentru zei”. Dar pentru care zei? Pentru cei care „apun”, sau pentru cei care „răsar”? Evident, pentru cei care răsar, deoarece subliniază mai departe Nietzsche, „steluţa mică, jalnic de mică, care se numeşte Pământ, merită poate singură, din pricina acestui caz ciudat, un interes divin, o privire  dumnezeiască” (F. Nietzsche, Werke, p. 257). Această „metafizică de artist” are în centrul ei un Dumnezeu învestit cu acele trăsături pe care filosoful le rezervă zeilor „adevăraţi”, meniţi să le ia locul celor „falşi”:  „un dumnezeu-artist, total lipsit de scrupule şi amoral, pentru care creaţia sau distrugerea , binele sau răul, sunt manifestări ale capriciului şi suveranităţii sale, care se descarcă, în crearea lumilor, de zbuciumul plenitudinii sale şi de prisosul ei, de durerea contrastelor acumulate în el însuşi”. (Ibidem, Band I, p.36). Acest zeu evocat nu este altul decât Dionysos, zeul grec pe care în faza finală a lucrării „Ecce homo” Nietzsche îl va opune divinităţii creştine, căruia îi va închina stihuri: „Ditirambi către Dionysos”, şi cu al cărui nume filosoful însuşi îşi va semna scrisorile în anii de eclipsă mintală. Revolta lui contra miturilor până când a văzut o posibilă instaurare a unei mitologii noi, în care zeii nu se mai nasc pe înaltele olimpuri, ci pe postamentul propriei lui filosofii, împrumutând chiar aura biografiei lui spirituale.

Aşa cum sugerează, fără modestie, în lucrarea sa „Ecce homo”, devorat de optica megalomană a ultimilor ani ai vieţii, ani cruzi de boală, filosoful dorea să se erijeze el însuşi în idol, în profet, care să vestească o nouă eră a culturii umanităţii. Precum, mai târziu la noi, M. Beniuc ce se erija în toboşarul vremurilor noi. În „Amurgul idolilor”, scria despre sine: „Am dat umanităţii cea mai profundă carte pe care o are, al meu Zarathustra, şi se consideră, fără nici o ezitare, ultimul discipol al filosofului Dionysos şi dascălul eternei reîntoarceri.” (F. Nietzsche, Werke, Band VII, p.14) În timp ce îl demolează pe Socrate, acest despotic logician care destramă înţelepciunea instinctivă, uşa unică prin care filosofia greacă de până la Nietzsche privise lumea; paradisul fanteziei, pedepsit de biciul silogismelor, îngheaţă sub veghea nemiloasă a raţiunii. Dialectica optimistă a lui Socrate distruge muzica tragediei.

Combătându-l pe Rousseau, Nietzsche consideră că, de la natură, omul posedă o fire demonică, predestinată pentru tragic, că el este implacabil sortit să interpreteze veşnic pe scena lumii rolul personajului tragic. Simbolul lui Prometeu, învingătorul zeilor, exprimă la filosof sensul etic al pesimismului, o justificare a eternei suferinţe, o imagine a zădărniciei condiţiei umane, faţă de orice speranţă sau dorinţă de ameliorare este fără rost şi care impune întotdeauna un tragic sacrificiu.

Al. Florin ŢENE

Iunie, 2009

Motto: Sufletul este adesea mai bolnav decât fiinţa trupească, medic acad. dr. Ioan Pârvulescu

Homeopatia defineşte o componentă importantă, dacă nu decisivă a medicinii ecologice (naturiste); un concept mai larg din care fac parte şi fitoterapia ori turismul. Reabilitată în ultima vreme (aproximativ 50 ani) de când polipragmazia, mai ales prin reacţiile adverse (alergii, efectele mutagene şi teratogene etc.), a creat un impas epocal privind încrederea fără limite în medicina alopatică (de sinteză - industrială); o medicină modernă supertehnicizată în care omul a devenit obiect şi nu subiect cum ar merita, pierzându-se din vedere esenţialul: ”…că sufletul este adesea mai bolnav decât fiinţa trupească.” [Pârvulescu, 2005].

 Nux vomica – NUX V. (marele remediu antialcoolic) – în cazul acestui tip psiho-somatic mânia feroce întrece orice măsură, când indignarea ori suferinţa în tăcere se numără printre cauzele declanşatoare majore ale impasului social. Interesant este faptul că portretul socio-psihologic al remediului homeopatic numit NUX V. ne indică un individ care este de obicei un mare (înrăit în viciile sale) consumator (autointoxicare) de: cafea, tutun, alcool etilic etc., reuşeşte să se impună ca un adevărat om de afaceri (întreprinzător de succes), dar este constant stresat, dezamăgit adesea în lupta proprie pentru existenţă, relaţiile interumane provocându-i traume emoţionale la orice pas. Această simptomatologie a multor semeni [Ducot,1999] se întâlneşte din ce în ce mai frecvent, tocmai datorită generalizării factorilor de risc existenţi: boala ŞŞŞ (boala mileniului XXI: sedentarism – superrafinare alimentară – stres). Iată cum se crează cotidian o patologie nouă, definită exclusiv homeopathic, ce influenţează decisiv şi deosebit de grav organismul social al lumii contemporane, pe care altfel nu am putea-o cunoaşte, identifica şi trata. Creşte standardul de viaţă, cresc şi factorii de risc, de unde şi conceptual acestor afecţiuni psioho-somatice de boli ale civilizaţiei. Este vorba despre bolile ce decurg din erorile şi abuzurile pe care le fac oamenii civilizaţi (utilizarea centralelor nucleare în scopuri civile, obiceiul fumatului, etilismul cronic, cafelei, conservanţii alimentari etc.).

Obiectivul lucrării prezente este şi acela de a face cât mai conştienţi medicii în primul rând, de prezenţa în imediata noastră apropiere a unor rezervoare practic inepuizabile de remedii naturale, atât pentru profilaxie cât şi pentru vindecări aparent miraculoase pentru acest zbuciumat început de secol XXI, cu repercusiuni terapeutice incalculabile asupra evoluţiei omenirii în ansamblu.  Multe din reţetele magistrale emise de medicii de odinioară erau în bună parte de sorginte naturistă, iar medicina alopatică este urmaşa medicinii naturiste (ecologice) de altădată, fie că se recunoaşte ori nu.

Homeopatia şi terapiile naturiste asociate (numite şi complementare – după părerea noastră incorect) au fost şi sunt încă pe nedrept marginalizate şi/sau ignorate, multă vreme în numele unui academism vetust şi a unei tehnicizări adusă până la absurd a actului medical:

Experienţa biologică apreciază că, plecând de la macromolecula vie ca sistem eterogen extrem de complex, eterogenitatea dovedeşte un dinamism deosebit în lupta contra omogenului – punct capital – această eterogenitate apare astfel ca formulă şi principiu [Lupaşcu, 1982].

Medicină ecologică (naturistă):

I. Fitoterapia (tratament exclusiv prin plante medicinale: infuzii, decocturi, tincturi etc.)     

II. Dietoterapia (prin stabilirea de către medic a unui regim igieno-dietetic adecvat bolii) – componentă şi a alopatiei – limitrofă.

III. Homeopatia (cu o terapie prin doze infinitezimale, conform principiului similitudinii).

IV. Mineraloterapia (tratamentul prin compuşi minerali)  de astă dată o componentă integrală a medicinii alopatice, dar folosită aproape exclusiv de acea medicina ecologică, reargumentată în acest mod şi din punct de vedere holistic.

V. Acupunctura – presură şi osteopatia   (osteopatia este o terapie prin mobilizarea mecanică, activă şi/sau pasivă a sistemului osteo-articular, alternativa nesângerândă a chirurgiei), alături de masajul terapeutic şi forme alternative de masaj, cum ar fi aşa-zisele masaje sinergetice, reflexoterapia ori tehnicile orientale de relaxare şi autorelaxare – (bio)laserterapie.

A fi

 Sub lumina universală a energiei solare tutelare prin mediul ambiant circulă vectori principii materiale/spirituale, iar fiinţa umană (animală) poate fi supusă în acest fel unor intense influenţe eterogene, conform unor norme obscure (legile întâmplării), practic imposibil de a fi ordonate în formule sau algoritmi. În aceste condiţii, ponderea informaţională, în fond tot ceea ce se perpetuează prin natură, cu efect benefic şi/sau perturbator este energie, energia lui a fi care vindecă ori declanşează boli (prin deficit şi/sau exces info/energetic). În acest fel, o mare parte din energia din natură devine preponderent disponibilă sub formă de (info)energie (nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă dintr-o formă într-alta…) şi acţionează discreţionar atât asupra corpului nostru fizic, dar şi a celui mental (când energia pare să fi dispărut, de fapt s-a transformat într-o informaţie punctuală din Universul π, singura capabilă să reacţioneze altfel pentru o recluzionare materială a vidului de presupus) [Botez, 2002].

Orientarea medicinii spre natură şi natural  s-a menţinut  şi se va dezvolta în mileniul III, din păcate nu întotdeauna îi are în avangardă pe medici.

Medicina naturistă (ecologică) respectă vechile precepte, cum ar trebui s-o facă şi medicină alopatică, asta din păcate dominată din ce în ce mai mult de comercial şi circumstanţă:

Legea nr. I: Salus aegroti suprema lex = sănătatea bolnavului este legea supremă (legea excepţiei);

Legea nr. II : Summum bonum medicinae sanitas = sănătatea este bunul cel mai de preţ al medicinii (legea compensaţiei).

MB, medic psihiatru

-Va urma-

Felicitări!Cosmote.v-a desemnat prin tragere la sorţi,câştigător irevocabil al premiului de 20.000 Euro.Contactaţi operatorul la nr. 0762015544. Cosmote./Premii

Acesta este unul din numeroasele mesaje primite prin sms, care întâmplător mi-a fost adresat.

A doua zi m-am deplasat la sediul Cosmote unde am semnat o declaraţie în care am relatat ce se întâmplase. Am fost asigurat că numărul de la care am primit sms-ul va fi şters.

După asta am mers la sediul Poliţiei Judeţene. Am vorbit mai mult timp cu nişte domni poliţişti care mi-au povestit cum avocaţi cunoscuţi şi oameni mari au dat crez acestor mesaje şi au oferit mii de EUR pentru a putea câştiga zeci de mii de EUR. Deh, universul este totuşi finit în comparaţie cu prostia. Mi-au explicat că nu pot face nimic deoarece pentru a-l putea localiza pe şarlatan este nevoie de un mandat din partea Procuraturii, care nu emite mandate pentru cazuri de acest fel. Pe bună dreptate, nu aveam motive să nu-i cred. În plus, pe lângă funcţionarea deficitară a Procuraturii, ne lovim cu nesimţirea firmelor de telefonie. Astfel, poliţia aşteaptă de mai multe săptămâni date legate de un hoţ care are abonament la Orange. Cazul meu era, probabil, o nimica toată.

Am decis să încercăm să-l prindem, chiar dacă aveam şanse mici. Am sunat la numărul care avea să-mi ofere cei 20.000 EUR:

,,- Bună ziua. Aţi sunat la sediul Cosmote. Eu sunt Mihai. Cum vă numiţi?

- … mă numesc. Mă bucur nespus pentru câştigul pe care mi l-aţi anunţat.

- Da, pentru a intra în posesia lui va trebui să-mi încărcaţi 60 EUR. Bănuiesc că vi s-a spus, dar nu mai ştiu…

- Desigur, veţi primi banii. Dar totuşi doresc să împărţim suma, nu pot lua banii aşa, fără să vă dau şi dumneavoastră, care m-aţi desemnat câştigător, un procent.

- Şi cum intenţionaţi să mi-i daţi?

- M-am gândit c-ar fi frumos să împărţim banii pe din două, aşa, frăţeşte. Uitaţi, vă dau 10 milioane bani gheaţă acum şi restul după ce ridic câştigul. Ne putem întâlni să vă dau banii, să fac şi eu o cinste?

- Din păcate nu pot face aşa ceva, eu sunt de la Cosmote şi nu pot lua bani… Nu se poate, sunt de la Cosmote.”

Văzând eu că am dat de cel mai corect român de la Alexandru Ioan Cuza-ncoace i-am spus vreo 2 vorbe de duh şi-am închis.

M-am despărţit de oamenii de la poliţie cu promisiuni că vor face tot ce pot să pună mâna pe el şi poate vom realiza un material media cu această prindere.

Ulterior am primit vestea care a umplut nu paharul, ci sticla. Domnii poliţişti au avut dreptate atunci când au menţionat nesimţirea firmelor de telefonie mobilă, cel puţin în cazul Orange şi Cosmote. Am primit un telefon de la sediul central Cosmote în care am fost felicitat de această dată nu pentru câştig, ci tocmai pentru că n-am dat curs invitaţiei de a câştiga. Am înţeles că nici nu i-au închis numărul acestui hoţ care poate fura liniştit. Justificau că nu pot închide cartela omului, mai ales că nu m-a furat, este ilegal şi speră ca eu să înţeleg asta. Am replicat: Tocmai că eu nu pot înţelege aşa ceva! Aveţi sms-ul care dovedeşte vinovăţia lui. M-a informat că trebuia să arăt conţinutul lui la sediul Cosmote, ceea ce făcusem şi-l reprodusesem integral în declaraţie. Mi-a adus la cunoştinţă de sacrificiul enorm pe care Cosmote îl face pentru a stopa aceste hoţii, însă în cazul meu… Haideţi totuşi s-o lăsăm aşa!

Numărul de telefon la care trebuia să anunţ câştigul nu doar eu, ci şi multitudinea de oameni norocoşi încă mai este funcţional! Dacă tot nu se poate face nimic în România în acest sens, vă invit să sunaţi pentru a vă ridica premiile.

Cristian Bodnărescu

Personalitatea reprezintă o configurație relativ stabilă de însușiri psihice, care se manifestă constant în comportament, conferind unicitate și individualitate persoanei. Trăsăturile de personalitate sunt caracterizate atât de maniera obișnuită de a percepe mediul înconjurător și propria persoană, cât și de felul în care se comportă și reacționează un individ. De-a lungul timpului, personalitățile au fost clasificate de către mulți cercetători, însă vom lăsa deocamdată acest subiect și ne vom centra asupra problematicii personalităților dificile.

Adesea găsim în jurul nostru persoane pe care nu le înțelegem, spunem că prezintă un comportament deviant, că nu reușim să comunicăm cu ele sau că nu știm ce atitudine și comportament trebuie să mai adoptăm pentru a face față. Totuși aceste trăsături pot fi manifestate în permanență sau doar uneori, într-o anumită situație.

O personalitate este considerată a fi dificilă atunci când anumite trăsături ale acesteia sunt foarte accentuate sau rigide, inadaptate situațiilor, cauzând suferință și disconfort persoanei în cauză și a celorlalți din jurul său. François Lelord și Christophe André (2011) au trasat o clasificare a personalităților dificile, optând pentru 12 mari tipuri, care se regăsesc de-a lungul timpului în toate țările și sub diferite variante.

De ce este important să cunoaștem oamenii și personalitățile acestora? Poate pentru că mulți dintre noi se confruntă cu neplăceri cauzate de acestea și pentru că dorim să evităm conflictele care pot apărea, să știm cum să abordăm o personalitate dificilă. De multe ori, aceste personalități se află în familia noastră, la locul de muncă, printre prietenii noștri și atunci suntem direct interesați de felul în care ar trebui să relaționăm cu acestea. O persoană nu este vinovată de personalitatea sa, nu avem posibilitatea să ne alegem o personalitate. Fiind influențată atât de ereditate, cât și de mediu și educație, cauzele unei personalități dificile pot fi atribuite acestor factori.

Am ales să caracterizez, foarte pe scurt, tipurile de personalități dificile propuse de  François Lelord și Christophe André (2011) în cartea ”Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile”: personalitățile anxioase, paranoice, histrionice, obsesionale, narcisice, schizoide, depresive, dependente, pasiv-agresive și evitante, pentru a vă putea face o idee asupra trăsăturilor acestora și a recomandărilor propuse. În acest articol am să abordez personalitățile anxioase, paranoice și histrionice, urmând ca în următoarele articole să continui prin a vi le expune și pe celelalte.

Personalitățile anxioase manifestă în permanență griji foarte intense raportate la riscurile vieții cotidiene și prezintă o tensiune fizică adesea excesivă. O personalitate anxioasă poate avea avantaje, dar mai ales dezavantaje: pe de-o parte există prudență și tendința de a ține sub control situațiile, dar pe de altă parte, putem vorbi despre o tensiune exagerată și suferință.

Cum să ne purtăm cu personalitățile anxioase? Psihologii și psihiatrii ne recomandă să le facem să creadă că pot avea încredere în noi și să le inspirăm asta, să le ajutăm să relativizeze situațiile: noi nu putem controla totul singuri. De asemenea, este important să-i scoatem din ”lumea” în care se află și în care le este teamă la tot pasul, practicând un umor binevoitor. În cazul în care comportamentul duce la maladie, este recomandat tratamentul condus de către psihiatru.

Imagine astrală- Salvadore Dali

Ar fi util dacă nu ne-am implica și nu ne-am lăsa prinși în ceea ce înseamnă ”lumea” lor. Este recomandat să nu-i luăm prin surprindere, să nu le povestim despre propriile noastre neliniști sau să nu abordăm subiecte de conversație penibile, deoarece personalitățile anxioase sunt foarte vulnerabile. Unii psihiatri recomandă personalităților anxioase să nu urmărească știrile televizate.

Personalitățile paranoice sunt caracterizate de două mari atribute: suspiciune și rigiditate. Aceste personalități sunt mereu suspicioase în privința celorlalți considerând că aceștia sunt rău intenționați în ceea ce le privește. Tocmai din această cauză ele se protejează în permanență, fiind foarte atente la ce se întâmplă în jurul lor și neavând încredere în ceilalți. Atunci când bănuiește că un individ dorește să-i facă rău, persoana cu o personalitate paranoică face tot posibilul pentru a căuta dovezi care să îi confirme suspiciunile. Este mereu preocupată de propriile drepturi și se simte ușor ofensată. Totodată, această persoană pare a fi rațională și logică, fiindu-i greu să manifeste tendințe sau emoții pozitive și neavând simțul umorului.

Cum să ne purtăm cu personalitățile paranoice? Recomandabil este să ne exprimăm foarte clar motivele și intențiile și să respectăm regulile și conveniențele la care am căzut de comun acord. Este important să menținem contactul cu aceste persoane, să nu le dăm impresia că nu au niciodată dreptate, dar nici că au întotdeauna, trebuie să le lăsăm mici victorii.

Știm că personalitățile paranoice nu se lasă până nu găsesc dovezile care să ateste că au dreptate. Este recomandat să nu renunțăm la a lămuri neînțelegerile sau să nu atacăm persoana, nici atunci când acestea insistă în a susține ceva. Încercați să nu comiteți greșeli și să nu abordați subiecte cu teme precum cele politice.

Personalitățile histrionice sunt cele care caută mereu să atragă atenția și afecțiunea celorlalți, dramatizând exprimarea propriilor emoții, care pot varia și denotă instabilitate emoțională. Are tendința de a idealiza sau de a deprecia excesiv persoanele din jurul său.

La început, aceste persoane par a fi încântătoare, însă manifestările lor exagerate, instabilitatea emoțională și dorința de a fi mereu în centrul atenției îi plictisesc pe cei aflați în anturajul acestora, care renunță la compania acestui tip de personalitate.

Cum să ne purtăm cu personalitățile histrionice? În primul rând, trebuie să ne așteptăm la dramatizări și exagerări din partea acestor persoane și să o lăsăm să se manifeste din când în când, însă să nu ne lăsăm păcăliți și seduși de acestea. Este important să apreciem și să manifestăm interes atunci când adoptă un comportament agreabil, să-l încurajăm și să nu ne amuzăm pe seama ei.

Profesor Psiholog Mirela Aldea

Bibliografie:

1. Lelord, F., André, C. (2011). Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile. București. Editura Trei.
2. Lilley, R. (2007). Cum să ne purtăm cu oamenii dificili. București. Editura Meteor Press.

Mirela ALDEA

Început

Pe pasarelă fantasme elegante se plimbă agale

având capu-n pământ

când le privești se închid în capsule etanșe

și trec fugitiv

doar noaptea sufletele lor se țin cuminți de mână

și nu le vede nimeni

se supun colțurilor întunecate

și se feresc să nu adoarmă într-un vis

oamenii de pe strada mea dansează în ploaie

iar eu aș fugi dintr-un oft adânc spre tine

tot cerul se surpă în oglinda din mână

iar vântul râvnește, trece prin mine

și-un tremur lăuntric mă prinde, mă-ncarcă

c-o neputință stranie

și-atunci aș ieși ca un strigăt din mine

m-aș rupe de trup ca o umbră senilă

și-aș făuri din haos un nou început

eu încă aștept să mă nasc.

Compulsiune

Am ieşit să mă plimb

nu mai văzusem de mult colţurile tăcute ale oraşului

mi-era dor să mă desprind de camera

ce mă ţinea închisă de câteva zile

pe deal liniştea e mult mai adâncă

se văd crucile şi casele nou zugrăvite

cerul se surpă, iar păsările caută o altfel de căldură

aici sus pomii se înalţă în mine

puterea parcă te strânge în braţe

şi ţi-ai striga numele să asculţi dacă te auzi

să vezi dacă te aude cineva

dar nu ai timp, asta îţi trece prin minte

când sunt singură în capul meu e un trafic continuu

lumea se adună şi ţin conferinţe interminabile

fiecare în legea lui

deasupra oraşului sunt mai mare

ceva din mine se înalţă deasupra mea

şi cu ghearele scoase vrea să cuprindă pământul

dacă m-aş vedea, aş plânge de multe ori

nu ştiu cine lasă demonii să intre în mine

se ascund în inconştient

stau la pândă şi ies când e linişte

uneori mi-e teamă să stau singură

mă tem că ar ieşi din mine şi n-aş putea răspunde

şi vreau să-i alung, chiar vreau

e ca şi când aş pune instinctele în cămăşi de forţă

şi le-aş lega să nu mai scape

uneori reuşesc

alteori descarc tot ce se află în sine, apoi tac

abia atunci liniştea coboară şi-n mine

…Mă simt om.

Mirela Aldea

Oamenii au căutat dintotdeauna stări plăcute în vederea blocării suferinţei fizice şi/sau morale, psihice chiar, printr-o cât mai intensă stimulare euforizantă megalomanică a propriului „eu”, somn ori uitare[1].

             Deteriorarea psihică din etilismul cronic asociat sau nu cu tabagismul ori cafeinismul poate ajunge până la psihoze acute cu deliruri halucinatorii polisenzoriale şi agresivitate, impresia de citire a gândurilor. Delirul halucinator parestezic este întărit şi de tulburările optice caracterizate prin zoopsii (câini roşii, şobolani vorace etc.), iar tulburările psihice durează săptămâni, luni, uneori ani şi după suprimarea viciului.

              Eu am devenit Dumnezeu vine rătăcit printre bâlbe mai de grabă ca un strigăt sălbatic de ajutor, când ardent se revarsă necontrolat din pieptul lui nevolnic, dar cu o asemenea energie şi incomensurabilă putere de autopersuasiune, încât dacă voinţele şi credinţele unui om beat au cumva cu adevărat o virtute eficace, acest strigăt va răsturna instantaneu toate ierarhiile supreme din schemele Serviciului Stelar:

              Eu sunt Dumnezeu!

             …Însă imediat acest uragan gigantic de orgoliu şi mândrie nemăsurată se transformă într-o ploconeală penibilă şi beatitudine, de calm mut, angoasant şi terestru până la prăbuşirea în sine:

            “… apoi mai rămâne doar licărul unei lacrime subdimensionate şi pocăinţa unui neputincios, universalitatea a tot ce există sau se prezintă colorat şi mai difuz decât străluminarea unei aureole  puturoase.”[2]

                În sensul larg al definirii dependenţei (adicţiei) ca o stare psihică de „aservire” – starea psiho-fizică de dependenţă – şi a efectelor nocive asupra stării fizice/psihice, pe care curent le poate produce consumul intempestiv de băuturi alcoolice, cafeinate şi de tutun, apropierea  de grupul drogodependenţelor, devine astfel pe deplin justificată. Întrucât cafeaua şi tutunul nu provoacă o strâmtorare atât de gravă a conştiinţei cu instalarea onirismului caracteristic, încadrarea în grupa drogodependenţelor propriu-zise se face doar când se asociază în mod constant – patologic şi interdependent – cu alcoolul etilic. Ilustrându-se într-un fel controversa, la standardizarea diagnosticului de etilism cronic, atunci psihiatrii recomandă crearea unei rubrici pentru „dependenţa de tutun” şi „de cafea”, întrucât tutunul şi cafeaua diferă de drogurile clasate ca atare, dar nu este de dorit să fie incluse în rubrica farmacodependenţei decât dacă se asociază de regulă şi uzajului impropriu de substanţe (etanol în cazul de faţă) cu acţiune toxinică  asupra SNC (sistem nervos central).

Se poate ajunge până la dependenţa  individului uman faţă de agentul toxic  ce a permis instalarea tranzitorie iniţial a stărilor fantasmice de beţie, iar ulterior starea drogomanică anunţată prin apariţia unor tulburări mintale (în timp) de obicei ireversibile (≤74-76%)..

Din cele mai îndepărtate timpuri oamenii au căutat starea de beatitudine prin intermediul alcoolului etilic în primul rând, denumit de vechii celţi whisky şi de gali „l’eau de vie” pentru efectele evaluate de la început ca: stimulatoare şi „dătătoare de viaţă”.

Interesul omului pentru starea de onirism vigil oferit de etanolum dăinueşte atât de peren în structura fiinţei umane încât, atunci la începutul secolului al XIX-lea, când un episcop catolic convins şi-a îndemnat credincioşii din Irlanda să nu mai consume whisky precum potrivnicii lor protestanţi, aceştia din urmă evlavioşi s-au conformat imediat, dar au început să bea eter într-o asemenea măsură, încât un turist glumeţ spunea că orice străin poate cunoaşte imediat religia fiecărui irlandez după mirosul pe care-l emană [Brânzei, 1979].

Plecând de la constatarea că pulsiunea onirofilică constituie un fenomen intrinsec al conştiinţei, subiectul preocupărilor pentru salvgardarea sănătăţii umane (omul reprezintă singura fiinţă de pe Pământ care produce băutură şi se îmbată, fumează tutun şi consumă cafea conştient asupra efectelor dorite conştient) trebuie să se orienteze în mod necesar şi sigur către studiul multifactorial (factori de risc) al tulburărilor personalităţii provocate de alcoolul etilic, asocierea tutunului şi cafelei, în contextul impus de acest groaznic flagel.

Medic Pishiatru MB

-Va urma-