Cristian Bodnărescu îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte scriitorul  Cristian Bodnărescu denotă că este în primul rând roman!

profesor universitar Viorel Dontu

Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.

Cuvântul lui Cristian Bodnărescu

Luna noiembrie a anului 2011 este pentru scriitorul Cristian Bodnărescu una fructuoasă. Ea marchează apariţia sa în 3 volume, anume: în Atologia ,,Cuvântul în Timp”, în cartea ,,De vorbă cu Stelele” (fiind intervievat de academicianul George Roca, scriitor din Sidney) şi în Buletinul semestrial ,,Bibliotheca Septentrionalis” al Biblitecii Judeţene ,,Petre Dulfu” din Baia Mare.

Antologia Cuvântul în Timp apărută în noiembrie 2011 este foarte frumoasă. Este realizată artistic. Hârtia este de calitate şi tirajul cărţii este foarte mare. Cristian Bodnărescu figurează pe locul 3 în ierahie din cei 30 de scriitori aleşi. Poeziile sale mi s-au părut de o maturitate extraordinară, genialitatea regăsindu-se în spiritul acestor poezii. Stilul lui Cristian Bodnărescu este diferit faţă de ce aţi văzut dumneavoastră în alte poezii. Nu este un stil imitator precum adopta unii scriitori ce îi imitia pe Eminescu ori Arghezi.  Nu, domnul Cristian Bodnărescu este un el, un original şi asta este important. Degeaba mai apare aiurea câte un scriitoraş ieftin care se cam trage din mantaua lui Eminescu, parafrazându-l pe Gogol. Eu nu fac altceva decât să spun adevărul; iar adevărul curat este că domnul Cristian Bodnărescu scrie poezii valoaroase.

,,După moartea bunicului meu am simţit anumite trăiri şi nevoia de a scrie. Astfel, i-am dedicat o poezie, apoi o altă lui Iosif, personajul biblic; care a fost apreciată de profesoară de religie, nedorind însă să o citesc în clasă. Pe atunci aveam 9 ani.”, ne spune scriitorul.

,,Dorinţa de a depăşi prin scris lanţurile robiei temporalităţii şi spaţiale m-a determinat să mă apuc de scris, în anul 1992.” afirma domnia sa Cristian Bodnărescu.

Pe scriitorul Cristian Bodnărescu l-am cunoscut pentru prima dată la cenaclul Quasar în anul 2000. Este un om pe cât de valoros pe atât modest. Domnul Cristian Bodnărescu este realizator de şedinţe ale cenaclului Quasar până în anul 2008. Dumnealui face multe lucurri bune şi munceşte enorm de mult (unul din rezultatele dumnealui este Radio Zidul- www.radiozidul.ro).

Citind despre domnul Cristian Bodnărescu în prezentarea sa realizată în antologia ,,Cuvântul în timp” putem afla că este un tânăr academician în cadrul Camerei Deputaţilor a Academiei de Studii Înalte, Iaşi.

Poetul Cristian Bodnărescu intra prin apariţia dumnealui în această antologie a scriitorilor romani în rândul erudiţilor care nu întâmplător s-au născut pe tărâmurile româneşti, cu predilecţie.

Iubirea omniprezenta în poezia lui Cristian Bodnărescu depăşeşte granita esteticii, fiind o dorinţă a spiritului uman şi nu doar o simplă trăire pur emoţională, trivială.

,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e” scrie în Biblie, versuri preluate şi de Marin Preda în ,,Cel mai iubit dintre pamanteni”. Unele lucruri se scriu doar cu sânge. Plutirea indumenzeita prin sânge a poporului român atinge universalitatea în dor şi dragoste.

Poezia lingvistică a poeziei noastre româneşti o reprezintă creaţia lui Cristian Bodnărescu.

Rămânem în antologia poeziei româneşti prin acest mare poet care este Cristian Bodnărescu! Eu manifest respect şi dragoste faţă de poezia domnului Cristian Bodnărescu.

Nu în fiecare zi avem plăcerea de a citi această poezie care ne ajută să fim mai aproape de viaţă, de spirit şi de spiritualitatea românească.

Sunt mulţi oameni care au văzut în Cristan Bodnărescu valoarea unui poet adevărat, ce spune ceva eternităţii şi reprezintă o generaţie; între care şi consiliul consultativ al antologiei de faţă. Lumea s-a cam săturat de pseudocultura, de pseudoştiinţa, de pseudocunoastere şi e un lucru bun. Cristian îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte dumnealui este în primul rând roman!

Domnul Cristian Bodnărescu e un poet bun, care ştie ce vrea. Pentru a putea scrie o poezie trebuie să munceşti mult şi să ai multă cultura în spate. Munca şi talentul au făcut din domnul Cristian Bodnărescu să fie şi un poet antologic, de crestomatie.

Crestomatii

Antologiile sau crestomatiile sunt foarte puţine. Trebuie să recunosc că până în 1989 erau destul de numeroase. Eu am avut şansa din liceu să folosesc aceste antologii de texte literare, putând lua ce-i mai frumos de la aceşti mari scriitori romani. Prima crestomatie a fost a lui Timotei Cipariu, erudit roman, unul din membrii fondatori ai Academiei Romane şi omul care se apropie de titanul nostru Bogdan Petriceicu Haşdeu. Linia continua cu Dimitire Cantemir şi George Călinescu, omul care pune bazele teoriei literare româneşti , semnând istoria literaturii româneşti. Al Piru şi Marino de la Cluj sunt discipolii lui George Călinescu.

Al Piru era acid. Faţă de un scriitorul Boureanu şi-a permis să afirme: ,,Dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă poezia lui, analizaţi-i numele”. Adrian Păunescu are o poezie, ,,Calul calare” care tot repetă ,,Calul călare pe calul calare”; nemaiterminandu-se acel cal. Al Piru spunea ,,Aceasta este poezia lui Adrian Paunescu”. Pe Al piru l-am cunoscut, el venind acasă la mine. Eram prieteni de familie, domnul Al Piru fiind coleg cu tatăl meu, profesorul Dumitru Dontu. De atunci nu mai apar numeroase antologii, nu ştiu ce se întâmplă.

Antologia ,,Cuvântul în Timp” este uluitoare şi beneficiază de respectul meu. Este precum volumul ,,Cuvinte potrivite” semnat de Tudor Arghezi.

Poezia lui Cristian Bodnărescu

Oferim patru compozitii ale autorului drept cadou de Crăciun.

Poezia ,,Domino” este un domino al cuvintelor şi gândurilor domniei sale Cristian Bodnărescu, în ea fiind relevant spiritul rock-ului; dumnealui fiind un pasioant al acestui gen muzical, la fel ca şi mine. ,,Domino” este un ,,joc al cuvintelor” dacă alegem metafora argheziană.

               Domino

Marea gândurilor necuvântate

Din al tău ochi stins se varsă

Şoapte macabre se întrevăd

Sub pale măşti pe cerul negru.

Cuvântul damnat plin de extaz păşeşte

Pe umbra gândului beatic de primăvară

Descătuşat de orice robie temporală.

Atunci vocea de cenuşă lumină

A copiilor stafii tomnatice.

A fost într-un vis trecut, de mai târziu…

Şi n-am mai apucat împreună a păşi

În grădina noastră damnată

Pentru ultima oară…

Cu lacrimi de sânge ne plâng gargoilii

Urma paşilor pierduţi în neant.

Din flaut statuile micilor îngeri cântă

Fastuosul nostru concert de rock

…Ultimul concert de rock.

Suntem acum doi bătrâni

Batjocoriţi de Dumnezeu

Însă eu voi face o vrajă

Ultimă vrajă din această viaţă.

Deschide ochii şi luna ne va lumina

Tinerele chipuri angelice

La apus de orizont.

Buzele noastre vinete se vor lipi

Pentru ultima dată în noaptea necuvintelor

…Noaptea învierii noastre.

Acum închide ochii muza mea

Timpul nostru a trecut şi etern vom lumina

Întunecatul necuprins.

Cristian Bodnărescu

-2009-

Ana, cel mai simplu şi frumos nume. Nume de sfântă, Ana fiind mama Sfintei Fecioare Maria. Ce este mai frumos decât să-ţi iubeşti mama, ce este mai sfânt? În poezie poetul Cristian Bodnărescu retrăieşte dragostea eternă a eternului spirit. Este o trăire îndumnezeită, cutezând spre dragostea şi iubirea eternă. Nimic nu este mai frumos de a simţi dragostea ce-ţi vine din suflet şi e bine să avem un suflet de copil. Deschidem o cutie a inteligenţei umane prin poezia ,,Ana” a lui Cristian Bodnărescu.

Ana

   -cea care-a murit-

Pentru toţi cei care au dăruit tot

Pentru o clipă şi o clipă pentru tot,

Stingându-se dureros, la zori..

    Visul de apoi,durere

Taina goticelor ziduri

Mai păstrează lacrima

Dansului de muze virgine

Ce din a ta umbră apune.

Taine ale trecutului, meschine

Al măştilor chip iau.

Ele râd…

Cu sete ele beau suflul pereţilor

Săraci bătrâni,ce nu se-ncumetă

A muri, în taina de-altădată trăind

…a negrului trandafir.

Suflul greu al bătrânilor

Este luat de vechile candelabre…

Şi iată că perdeaua otrăveşte palida adiere tomnatică

Oferindu-i garoafele morţii.

Şi atunci…atunci glasul cavoului

Îţi murmură de crăiasă moartă nume,

Îngropat în el.

Tu aievea pluteai uşor

În paşii nestemaţilor narcişi.

În vis noi apăream,

Iar chipul pictat ne era

Pe umbrele a doi gargoili, dezbrăcaţi si

Decăzuţi.

Am îndrăznit…am îndrăznit să privim, cu sfială şi teamă,

Şovăielnica rază de minciună

A pierdutului paradis…

Am cutezat…am cutezat a fi doar o trecătoare clipă

A eternului chaos…

Am conştientizat…

Şi acum,prin cadavrele

Vremelnicelor miraje

Croi-ne-vom drum;

Doi îngeri izgoniţi şi goi

Din al paradisului vis neîmplinit de coşmar.

Iar pe tine te răpeşte

Tandra cântare a sufletelor moarte.

Ne vom revedea?

Tu,vis înfrigurat de toamnă pierdută.

Acum îţi sărut sângerândele-ţi buze

Care îngână cuvântul interzis

De moartă.

Plutind tu urmezi

Dulcea cântare a copiilor

Ce din glas mort curge

Rostindu-ţi numele:

Ana

Cristian Bodnărescu

-2003-

-cea eternă-

Freamătul vântului în pustiu

Îţi grăieşte conturul chipului;

Ai fost cândva, în eternul vid

De mai târziu.

În nopţile albe

Aievea de mână ne luam

Iar paşii de pustiul perpetuu

Ne erau absorbiţi,

Vântul besmetic pletele ne mângâia

Iar luna plină îţi grava nesfarsita-ţi expresie.

Chipurile statuare

Cu delir ne veghează

Grăbita noastră trecere

La ivirea razelor de soare

Între frunzele pământului.

Imaginea-ţi apare

Atunci când cizmele-mi le calcă

…În Grădina damnată

Susurul izvorului

Chipu-ţi curat păstrează

Atunci când sufletu-ţi revarsa

În spiritul fluviu.

Doar focul aztecilor

Spre cer te eliberează,

Pluteşti în tot şi toate.

Ne vom regăsi la final,

Atunci când timpul

Nu mai poate aştepta.

…Dar tu nu vei mai fi Ana

Cristian Bodnărescu

24 octombrie 2011

Durerea este cumplită în ,,Moarte şi praf”, ea uneori nu iartă nimic.  Dragostea platonică este sfâşietoare. Unii consideră dragostea un simplu sentiment, Cristian ne arată că este de fapt o contopire şi unificare în suflet şi simţiri. Aceste sentimente vin să ne redescopere iubirea ce o purtăm în suflet.

Moarte şi praf

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Priveşte-n jur!

Astăzi vom pleca în deşert,

Iar paşii adânci-ne-vom

În zăpada adevărată…

Trăind în basm noi vom zidi

Oaza de minciună, durere şi speranţă,

Unde vom căta spre palatul de Moarte Albă

…doar de noi zărit

Ne vom preface a bea vin, sorbind nisip…

Iar când ne vom pregăti a ne stinge,

Precum două lumânări abisale,

Norii fugari vor răsări.

Eu voi zâmbi, ca Moartea Albicioasă.

Şi-atunci când norii paradisiaci vor pieri, atunci…

Înseamnă ca m-am stins

Gândindu-mă la tine.

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Cristian Bodnărescu

-1999-

Poetul Cristian Bodnărescu revine intru eternitate şi-ntr-un spirit ce freamătă în noapte (poezia Spre Cer). Noaptea, cerul, cosmogoniile şi universurile paralele şi cele care vin  freamătă, regăsindu-se în această poezie. Toate aceastea vin din dorinţa domniei sale de a vedea cât mai multe. Cristian Bodnărescu explica voluptatea cerului. Bolta lui se numeşte poezie; este chiar bolta universului poetic. Nimic nu este mai frumos decât să rămâi în eternitatea sclipirii temporalităţii; doar timpul atestă valoarea poeziei.

         Spre Cer

Privesc la ceas de noapte

Spre cerul înstelat

Şi astrele-nchegate

Mă cheamă neuitat.

Acolo între ele

Răsare parcă una

Ea peste tot şi toate

E cea mai mândră-ntruna.

Lumina-i ce străluce

Pe-ntunecate bolţi

Cuprinde viduri negre

Şi sorii dezinvolţi.

Sprea ea de mă voi duce,

De ea mă simt chemat

Să zbor acum în pace

Veşnic înaripat.

Astăzi o filă- ‘oi scrie

Şi mândru voi străluce

Doar o călătorie

Al meu gând să apuce.

Voi lumina abisul

Ce-n întuneric plânge

Astrele-mi sunt cuprinsul

Spre ele eu m-oi duce

În ultim ceas frenetic

Când voi simţi sfârşitul

Venind apocaliptic

La fel ca şi-nceputul

Lumina o voi strânge

Adulmecând agale

Noaptea de voi străluce

Cu voluptate mare.

La ultima sclipire

Ce o eman în lume

La steaua-amintire

Purced pe drum de spume.

Privind la tot şi toate

Eu am apus demult

Versuri îmbălsămate

Acuma se aud.

Pe cer în acea noapte

La stea eu mă arăt

Privind spre văi şi ape

În toate-s ancorat.

Mă cheamă neuitat

Şi astrele-nchegate

Spre cerul înstelat

Privesc la ceas de noapte.

Cristian Bodnărescu

-2009-

Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.

profesor universitar Viorel Dontu, critic literar

noiembrie 2011, Iaşi

        

Cu mila lui Dumnezeu, în 1989 s-au redeschis uşile Sfântului nostru lăcaş.

Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat, nu ne-am urât: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.

Sunt născut în nordul Moldovei. Cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului nostru Agafanghel şi cu mila lui Dumnezeu, timp de opt ani am găsit în  această parohie pacea sufletească şi totodată susţinere de la enoriaşii acestei parohii.

Amintindu-ne de grelele timpuri ale regimului comunist, fiind închisă în anul 1962, Sfânta Biserică timp de 27 de ani nu a mai funcţionat. Creştinii noştri drept credincioşi deseori parcurgeau distanţe mari pe jos iarna pe frig,  mergând în satele apropiate, unde funcţionau bisericile, dovedindu-şi prin aceasta marea lor dragoste faţă de Dumnezeu.

Cu mila lui Dumnezeu, în anul 1989 s-au redeschis uşile Sfântului nostru lăcaş.

Neuitându-ne la regimul comunist, consătenii noştri aflându-se în alt stat cu altă limbă nu şi-au pierdut limba şi obiceiurile de român moştenite din strămoşi, de care fapt mă bucur.

Limba românească a fost menţinută în Biserică şi şcoală, acest fapt întâlnindu-se rareori în Ucraina.

Foarte bine s-au păstrat, după spusele bătrânilor, obiceiurile româneşti în parohie, cu predilecţie în satul nostru.

Colindele, urăturile, ziua hramului, dansurile tradiţionale româneşti şi obiceiurile Sfintei Biserici au fost păstrate.

Unul dintre luptătorii pentru menţinerea românismului este preşedintele asociaţiei românilor din raionul Tatarbunar, domnul Nicolae Iacob Moşu, asociaţia numindu-se:,,Valul lui Traian”.

Preot Nicodim Caraus

-2005-

Nicodim Cărăuş, vârf de lance în mări învolburate

Cu deosebită plăcere păstrez amintirea prietenului Nicodim, preotul care mi-a oferit găzduire o noapte în satul Borisovca. În mijlocul nopţii se arată turnurile mari şi albe ale Bisericii construită în stil gotic neamestecat cu altele moderne. Ele se completează armonios cu parcul Bisericii, în mijlocul căruia răsare o fântână arteziană, vegheată de privirile neânsufleţite ale copiilor ce privesc liniştea din trupuri statuare. Peisajul este însufleţit de apariţia tânărului Nicodim, un romantic păstor îmbrăcat în neagră mantie duhovnicească, peste care pletele-i mari îi curg şiroaie.

Părintele Nicodim Cărăuş slujeşte prin voia Domnului la Biserica ,,Cuvioasa Parascheva”, Borisovca. Slujbele şi le ţine în limba română, în ciuda ameninţărilor pe care le primeşte şi a marii presiuni exercitate de sistemul bisericesc ucrainean, care doreşte să îşi impună limba. Acest om şi păstor este mult iubit de oamenii satului, de români, care îi apreciază toate eforturile şi realizările pe care acesta le-a avut legate de Biserică. Renovarea  şi îmbunătăţirea stării Bisericii l-au costat pe părinte starea de sănătate. La această Biserică au fost schimbaţi mai mulţi preoţi, fără o anumită justificare.  Părintele Nicodim Cărăuş a reuşit şi încă reuşeşte să rămână preot aici, în ciuda marii presiuni ucrainene.Nu de puţine ori a primit scrisori de ameninţare, părintele adresându-se poliţiei, care nu a făcut prea multe, ele continuând să fie scrise de aceeaşi persoană.

Omul Nicodim Cărăuş trăieşte în curtea Bisericii împreună cu familia sa,  formată din soţie şi cei trei copii.Căsătorit la doar 20 de ani, Nicodim a avut grijă timp de 11 ani de zile atât de familia sa, cât şi de cele preasfinte.

Iată ce ne transmite un om minunat, cu un suflet de aur:

Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.

Cristian Bodnărescu: Descrieţi cultura românească şi credinţa românilor din satul Borisovca, situat în raionul Tatarbunar, din regiunea Odesa.

Nicodim Cărăuş: Domnule Cristian, multstimate oaspete al satului nostru şi totodată al bisericii noastre al cărei nume îl poartă pe cel al Preacuvioasei Maici Parascheva, cu bucurie duhovnicească sunt bucuros să am ca oaspeţi în lăcaşul nostru sfânt pe fraţii noştri români de la: Botoşani,  Dorohoi şi Iaşi, care ne-au adus mare bucurie în ziua sărbătorii satului nostru, Sfânta Cuvioasa Parascheva şi ne-au încălzit sufletele prin muzica tradiţională românească pe care au cântat-o şi care a fost primită cu mare bucurie de săteni.

Cristian Bodnărescu

(2005)

-Va urma-

Origini

În secolul al XVII-lea, teatrul tinde să devină, la Paris şi în câteva mari oraşe ale Franţei, ceea ce fusese în evul mediu: o instituţie socială, o pasiune colectivă. Meseria de actor începea să fie căutată într-un oraş mare ca Parisul, în care centralismul caracteristic monarhiei absolute în ascensiune atrăgea mii de provinciali.

În acest Paris al renaşterii teatrale a venit pe lume, în ianuarie 1622, Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut sub numele de Moliere. Familia Poquelin era originară din Beauvais; o familie de negustori în care meşteşugul de tapiţer-decorator se moştenea din tată în fiu. Jean Poquelin, tatăl aceluia care avea să fie Moliere, obţinuse în 1636 titlul de valet al regelui, în calitatea sa de furnizor şi meşter al curţii regale.

Împrejurările favorabile ridicării micilor burghezi pe o treaptă socială mai înaltă au determinat pe Poquelin să-şi dea fiul la învăţătură. A urmat patru ani (1636-1640) cursurile colegiului iezuit Clermont din Paris, a învăţat bine latineşte dar, nemulţumit de aristotelismul scolastic predat la colegiu sub numele de filosofie, a studiat lecţiile lui Pierre Gassendi, entuziast al lui Epicur şi deci al explicaţiei materialiste a lumii. Poquelin îşi ia licenţa în drept (1642) la Orleans.

Ilustrul teatru

Adevărata lovitură de teatru se dă în anul 1643 când, Poquelin fiul, înscris de curând în corpul avocaţilor parizieni, titular şi al funcţiei de valet-tapiţer la curte, transmisă de tatăl său în cursul unei deplasări regale în sudul Franţei, declară că renunţă la cariera burgheză pentru a se înclina teatrului.

Poquelin rupe relaţia cu tatăl său, mai ales că acesta ceruse şi obţinu partea de avere lăsată de mama sa. Astfel în 1643 a fost fondat Ilustrul teatru, a treia scenă pariziană din primii ani ai regenţei Anei de Austria.

Ilustrul teatru n-a îndeplinit menirea spre care îl chema numele său. A schimbat câteva locaţii, a jucat câteva din noutăţile repertoriului de atunci şi mai ales, datorită costurilor ridicate pentru costume, decoruri, lumânări, s-a înglodat în datorii. Se pare că Parisul nu a răspuns entuziasmului prin care Moliere, fraţii Bejart şi prietenii lor porniseră la drum. Rămânea însă provincia, străbătută de mai multe trupe ambulante, cea mai cu noscută fiind a lui Valleran-Lecomte, care sfârşise prin a se statornici la Paris. În anii aceia trupele de teatru se înmulţiseră. Viaţa lor mizeră dar plină de pitoresc a evocat-o scriitorul Paul Scorron (1651) în Romanul comic.

În primele luni ale lui 1645, Charles du Fresne, directorul uneia din companiile de teatru, ajunge la Paris unde voia să recruteze elemente noi. Ilustrul teatru, falimentar, hotărî să întărească trupa lui Du Fresne. După retragerea acestuia, prin încrederea colegilor săi, Moliere fu ales urmaş pe temeiul experienţei lui regizorale şi administrative de la Paris. Anii de provincie 1645-1659 au constituit adevărata ucenicie a lui Moliere în ale teatrului. A evitat centrele mici şi s-a instalat pentru mai multe stagiuni în oraşe mari, cu burghezie îmbogăţită prin manufacturi şi comerţ, ca Lyon şi Rouen. A pus accent pe observarea fizionomiilor şi ticurilor, a deprins dialectele locale, a urmărit mentalităţi şi pasiuni. Orizontul literar i s-a lărgit datorită repertoriului. Farselor populare şi literei dramatice le-a adăugat cunoaşterea comediei spaniole şi mai ales italiene.

Gloria

După adaptări de farse tradiţionale, adevăratul debut al lui Moliere ca autor comic are loc acum şi constă în amplele comedii de intrigă în versuri ca : Nechibzuitul (jucată la Lyon 1655) şi Dragoste cu toane (Beziers 1656), prelucrate după comedii italieneşti.

De la Rouen, unde poposise cu trupa în 1658, Moliere îşi pregăti cu grijă întoarcerea în capitală, dar nu o înapoiere umilă ci o reintegrare strălucită în viaţa teatrală a Parisului. A obţinut aceasta prin protecţia prinţului Coni, fost coleg la Clermont, care l-a recomandat lui Philippe D’orleans, fratele regelui şi astfel, trupa lui Moliere a debutat chiar la Louvre în octombrie 1658. S-a permis trupei să rămână în Paris şi a fost instalată în sala de recepţie a Palatului Petit-Bourbon de lângă Louvre. Acolo Moliere şi-a prezentat două comedii din perioada pariziană a activităţii sale: Preţioasele ridicole (1659) şi Încornoratul închipuit (1660). Actul unic al Preţioaselor ridicole are valoarea unei afirmări de principii: este cea dintâi operă a marelui comic scrisă pentru a denunţa şi îndrepta o plagă socială.

În 1661 apare cu o comedie eroică Don Garcia de Navarra, al cărei succes mediocru a fost compensat patru luni mai târziu cu succesul piesei Şcoala bărbaţilor, atât de actuală atunci prin pledoaria ei în favoarea unei educaţii realiste a fetelor, în relativă libertate, pentru a cunoaşte societatea.

În vara aceluiaşi an apare şi opera Pisălogii, comedie-balet, înveselită prin dansuri şi cuplete, ingenioasă creaţie, în a cărei descendenţă se situează şi Cântecelele comice ale lui Vasile Alecsandri.

Datorită protecţiei prin acordarea unei prime subvenţii, regele îl ţinea aproape pe Moliere. În schimb acesta lucra rodnic pentru distracţiile regale. La începutul lui 1664 i se jucase la Louvre farsa Căsătorie cu de-a silă.

Comedia Tartuffe

Comedia Tartuffe

La inaugurarea Palatului Versailles, Moliere scrie şi reprezintă piesa mitologică Prinţesa din Elida, caută cu acel prilej să strecoare şi o nouă comedie- Tartuffe, interzisă imediat după primele spectacole. Abia în 1669 cu preţul unui omagiu la adresa regelui, inclus în piesă, această comedie a putut fi înfăţişata liber la Paris.

Campania înverşunată împotriva operei Tartuffe adaugă invidioşilor forţe noi: Biserica, Parlamentul, toată reacţiunea catolică, grupate tainic în frăţia „ campania Sfântului Sacrament”. Tartuffe denunţa pe toţi făţarnicii cucernici, uşi de biserică în aparenţă, corupţi şi corupători. „ Nu se cuvine unui actor să facă oamenilor lecţii de morală”, apostrofa Lamoignor pe Moliere în 1667.

Între primul Tartuffe şi versiunea definitivă din 1669 s-au perindat la Palais – Royal alte câteva dintre cele mai valoroase creaţii ale marelui Moliere : Juan Don, Mizantropul şi Avarul.

Don Juan (1665) răspundea unei mode  care înmulţise în teatrul italian şi francez piesele inspirate de această figură legendară de seducător.

Mizantropul (1666) considerat de critica dogmatică a clasicismului drept cea mai bună piesă a lui Moliere, lăudată ca atare în Arta poetică din 1674 de către Boileau, a fost urmărită cu interes de scandal de către alţi contemporani pentru presupuse transpuneri dramatice ale amărăciunilor personale.

Avarul (1668) cea mai burgheză dintre comediile lui Moliere este localizată realist în Parisul cămătarilor, cu fii risipitori, din mijlocul veacului al XVII-lea. Piesa aceasta fixează o incontestabilă trăsătură a capitalismului de altădată, aspectul cămătăresc al acestuia, generator de avariţie sordidă prin nesiguranţa acestui gen de plasamente.

Din perioada aceasta de apogeu a creaţiei lui Moliere datează şi primele lui satire împotriva medicilor : Amorul medic (1665) şi Medicul fără voie (1666).

Pentru curtea regală, care se cuvenea cultivată în continuare cu un scut împotriva detractorilor, Moliere pregăteşte pastorala Melicerta şi actul Sicilianul sau Amorul pictor, momente ale unui bogat balet al muzelor din iarnă 1666-1667; apoi în 1668 comedia Amphitryon cu îndrăzneţe aluzii la amorurile regale în momentul în care începea „domnia” Marchizei de Montespan.

În ultimii ani de viaţă, deprimat din cauza bolii precum şi de năruirea propriului cămin, Moliere n-a mai scris decât pentru necesităţile scenei sale pariziene.

Marchiza de Montespan

Omniprezentul Moliere

Moliere şi-a depăşit contemporanii nu numai prin realism şi combativitate critică nemaiîntâlnite în comedie, dar şi prin artă. Gloria naţională a lui a stârnit veleităţi de emulaţie în străinătate: Holberg în Danemarca, Moratin în Spania, Congreve, Goldoni , toţi şi-au propus să fie „molieri” ai patriei lor.

La noi, Moliere a fost unul dintre marii comici străini frecvent traduşi şi intens jucaţi pe scenă. De când elevii de la Gheorghe Lazăr i-au reprezentat Avarul în versiunea lui Erdeli în 1818 şi mai ales după cele patru volume de Opere publicate între anii 1955-1958, mai toate piesele lui Moliere au fost traduse şi montate.

„Poetica”lui Moliere izvorăşte din practica , din întreita activitate de autor, actor şi director de trupă, din munca istovitoare care-l va duce, din etapă în etapă, spre un sfârşit prematur. În seara de 14 februarie 1673, la cea de-a patra interpretare a Bolnavului închipuit, Moliere se simte rău şi este transportat acasă. O hemoragie îl face să se stingă după câteva ore. Văduva sa Armande obţine, după multe greutăţi autorizaţia de a-l înmormânta, dar numai în timpul nopţii şi fără liturghie. Biserica nu l-a iertat nici după moarte pentru satira sa.

Adina Gabriela Mustaţa

Autor: Cristian Bodnărescu
Eu nu m-am considerat niciodată un erou, mi-am făcut doar datoria faţă de ţară. (Adrian Pârvu)
Aceste vorbe îmi sună clar în minte şi după un an, le voi păstra în suflet întreaga viaţă. Ar trebui să intre în istorie sau în manualele şcolare; asta dacă ar mai avea loc lângă spaţiul acordat crainicilor de televiziune.
O clipă… O clipă alături de cei dragi este de nepreţuit şi niciodată un moment în plus cu ei nu este prea mult, indiferent de vârsta acestora. Atât eroul cât şi trădătorul este sortit morţii. Pe data de 2 august 2011 omul Adrian Parvu a trecut la cele veşnice. A fost îngropat pe 3 august în Cimitirul Militar din Bucureşti, fiind însoţit de onoruri militare.

Pentru noi eşti un erou, Adriane!

Despre Adrian Pârvu
Adrian Pârvu s-a născut în comuna Butnăreşti, judeţul Neamţ, pe 23 noiembrie 1920. Domnul Adrian Pârvu deţine ordinele Steaua României şi Coroana României. A fost medaliat, primind Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial, brevetul Semnul Onorific în serviciul armatei pentru ofiţeri şi Semnul Onorific în serviciul armatei pentru 15 ani vechime. Fiind: locotenent, sublocotenent şi ofiţer orientator, veteranul de război Adrian Pârvu a destăinuit mai multe date despre al doilea război mondial în articolul Steaua României pentru Adrian Pârvu, publicat în Ziarul Zidul; pentru câteva momente oferindu-ne oportunitatea de a intra, cel puţin spiritual, în lumea eroilor de pe front al celui de-al doilea război mondial.

Cristian Bodnărescu şi Viorel Dontu vă invita pe toţi miercuri 31 august 2011 de la orele 20 la 22 să ascultaţi emisiunea Spiritualitate românească, ,,Omul Adrian Pârvu’’ numai la Radio Zidul, ziarulzidul.ro

Decorat cu ordinul Coroana României cu spade în grad de Cavaler cu panglică de virtute militară, urmând ordinul Steaua României cu spade în grad de cavaler cu panglică de virtute militară, medalia Victoria. În anul 1995 Ion Iliescu i-a oferit medalia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial (1941-1945) pentru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al doilea război mondial. Primeşte brevetul Semnul Onorific în serviciul armatei pentru ofiţeri din partea Ministerului Apărării Naţionale pentru 15 ani de activitate şi rezultate meritorii în îndeplinirea atribuţiilor şi pregătirea profesională. Pe 26 noiembrie 2001 preşedintele României Ion Iliescu şi primul ministru, Adrian Năstase i-au conferit Semnul Onorific în serviciul armatei pentru 15 ani vechime în armată.

Adrian Pârvu este decorat cu ordinul Steaua României

Ordinul naţional Steaua României este cel mai vechi ordin naţional, creat în anul 1864 de domnitorul Cuza Vodă. Ordinul Steaua României este cea mai înaltă distincţie oferită de statul român.

A treia etapă a celui de-al doilea război mondial s-a desfăşurat în Cehoslovacia, cu regimentul din prima etapă, pentru Adrian Pârvu . ,,Pe drum am dat peste un ziar în care era publicat că am fost avansat la gradul de locotenent. Acolo am participat cu regimentul până aproape de Bruno la diferite acţiuni de artilerie. Am condus focul de baterie al observatorului divizionului la care eram. În mare, asta este activitatea unui artilerist, el neputând spune că a săvârşit vitejii, fiindcă nu are cum. Mi-am făcut datoria către patrie, asta a fost toată acţiunea mea de război. N-am fost rănit, am avut un mare noroc în viaţă. Am fost decorat pentru serviciul pe care l-am făcut în armată, pentru modul în care am condus. La un moment dat eram la Observator în Cehoslovacia. Am observat o grupă de inamici care încercau să ajungă la punctul de comandă al regimentului de cavalerie pe care-l sprijineam. Am deschis atunci focul de artilerie, chiar dacă aveam interdicţie deoarece aveam doar 40 de proiectile pe zi. Am rezolvat astfel problema de acolo. Iniţial am fost ameninţat că voi fi trimis la Curtea Marţială deoarece n-am respectat ordinul de a nu consuma muniţie. După vreo 2 ceasuri, atunci când s-a aflat ce s-a întâmplat de la Regimentul de Cavalerie, comandantul de regiment m-a propus pentru a fi decorat cu Steaua României. Atunci s-a dat ordinul de zi pe unitate, decoraţiile nedistribuindu-se pe front. În ţară, Steaua României a fost omologată de către regimul Iliescu în Steaua Republicii Populare Române. ‘’

Omul Adrian Pârvu
Doresc să vă istorisesc o întâmplare demnă de comicul situaţional consumată în capela unde era depozitat Adrian Pârvu. O doamnă care a venit la înmormântare m-a recunoscut ca fiind cel ce l-a promovat pe Adrian Pârvu şi a intrat în dialog. Întrebându-mă dacă voi semna un articol care să anunţe moartea eroului, am încuviinţat.

- Ce ziar (din Bucureşti) să cumpăr pentru a-l citi?
- Doamnă (i-am răspuns), Adrian Pârvu este un erou al ţării. Él nu este solista de house pentru a-şi arăta ,,talentele ascunse” – sub fusta (şi a apărea în ziare, implicit), el nu este ţigan interpret de manele, Adrian Pârvu nu este gay (pentru a participa la parade stradale şi a apărea în ziare, implicit). Eroii naţionali sunt promovaţi în presa din diaspora sau online; prea puţin de presa tipărită. Adrian Pârvu nefiind homosexual, politician, afacerist, şmecher, manelist ori prostituata (doar erou al ţării care şi-a riscat viaţa pentru România), nu poate apărea în presa tipărită.

Ce ne doreşte Adrian Pârvu
Le doresc tuturor ascultătorilor postului Radio Zidul să le dea Dumnezeu sănătate şi să se implice efectiv în realizarea unor emisiuni cât mai bogate!
Eu vă mulţumesc pentru cadoul pe care mi-l oferiţi, această emisiune radio legată de cel de-al doilea război mondial. Pentru mine această emisiune constituie un dar nepreţuit pentru vârsta pe care o am!

Cristian Bodnărescu şi Viorel Dontu vă invita pe toţi miercuri 31 august 2011 de la orele 20 la 22 să ascultaţi emisiunea Spiritualitate românească, ,,Omul Adrian Pârvu’’ numai la Radio Zidul, ziarulzidul.ro

Cristian Bodnărescu
Redactor Şef Radio Zidul

EXCLUSIV

Toate drepturile asupra acestui material sunt deţinute de trustul de presă Zidul

Cristian Bodnărescu şi Cristina Lauric va invita Miercuri 29 iunie 2011 între 20 : 00 – 22 : 00 la comemorarea eroilor naţionali persecutaţi de comunişti în cadrul emisiunii Spiritualitate românească la Radio Zidul. În intervalul emisiunii va fi difuzată în premieră singura înregistrare cu Gheorghe Lauric, sergent, realizată în anul 1994 (ziarulzidul.ro şi www.radiozidul.ro)

Regele Mihai I şi Mareşalul Ion Antonescu îi conferă Caporalului Gheorghe Lavric Medalia Serviciului Credincios pentru fapte de arme săvârşite în războiul contra Rusiei Sovietice în anul 1942

Medalia Bărbăţie şi Credinţă cu Spade (1941-1943) îi este oferită Caporalului Gheorghe Lauric

Preşedintele Emil Constantinescu îi decernează Medalia Crucea Comemorativa al celui de-al doilea război mondial în anul 1998

,,Viaţa mea…un zbucium ce răsună până azi

Mă  numesc Lauric Gheorghe a lui Samoil şi Maria, m-am născut în satul Calafindeşti din judeţul Suceava la 21 octombrie 1915, căsătorit cu Lauric Victoria a lui Diaconescu Gheorghe şi Domnica, născută în 6 februarie 1923 cu ea având un singur copil, Zamfira.

De-a lungul vieţii mele am trecut prin multe necazuri şi am fost plecat de lângă famila mea timp îndelungat.

Am plecat de acasa, în armată, la vârsta de 22 de ani, în anul 1937. În toată această perioadă am fost înrolat 2 ani în armată, 2 ani am facut concentrări, urmând apoi să particip timp de 4 ani la cel de al II- lea Război Mondial, luptând împotriva Rusiei.

În război am luptat în Regimentul II, artilerie călăreaţă, în calitate de trăgător de tun şi comandant de tun cu gradaţia de sergent. Îmi amintesc cum eram în linia întâi şi aveam inamicul în faţa ochilor, dar nu reuşeam să ochesc cu tunul în carnea umană, mereu trăgeam în văzduh. Armata ruseasca, inamicul nostru era formată tot din oameni, la fel ca şi noi. După terminarea războiului am ajuns acasă, în anul 1945, cu mantaua ciuruită de gloanţe, însă în corp nu aveam nici macar o rană. Dumnezeu m-a salvat, cu ajutorul Lui astăzi mai trăiesc şi m-a întărit să pot depăşi greutăţile vieţii.

Voi sunteţi duşmanii poporului!

După venirea mea din război, nu a durat multă vreme şi au început demersurile pentru colectivizare, în 1949. La noi în sat oamenii nu au dorit să ducă grâul la arie şi s-au împotrivit, astfel a fost creeată o revoltă locală.

La un timp lucrurile s-au liniştit în sat, însă…au urmat arestările. Eu am plecat la moară la Muşeniţa cu o căruţă de saci să-i schimb cu făină de secară. La întoarcere, cam pe unde era C.A.P. de la Botoşeniţa, Bodnariuc Constantin împreună cu un ofiţer de securitate îmbrăcat civil m-au arestat. Cu ei mai erau câţiva oameni din sat tot arestaţi. Mi-au trimis căruţa cu saci acasă şi pe mine m-au băgat într-o dubă. M-au dus la securitate la Siret. Împreună cu mine, din sat, au mai fost arestaţi următorii: Lavric Marcian, Diaconescu Dumitru, Popovici Casian, Lazurcă Sava, Saviuc Loghin, şi Ciobanu Leonte. Toţi am fost declaraţi „duşmanii poporului”. Ne-au dezbrăcat, ne-au legat la ochi şi ne-au bătut pe rând. Noaptea ne-au dus la securitate la Rădăuţi, derutându-ne mereu să nu ştim unde ne duc. Şi la Rădăuţi….Bătaie! Bătaie!

De la securitate la Rădăuţi ne-au transportat la închisoarea Galata la Iaşi, ducându-ne apoi la muncă silnică la Canalul Dunărea-Marea Neagră, la Poarta Albă din Constanţa.

În închisoare  nu puteam comunica noi, cei din sat, aproape deloc; eram 30 de persoane într-o cameră; mâncarea era foarte slabă şi rea, iar noi nu aveam dreptul la pachete de acasă – dăcă primeam pachete erau aruncate la coş. Închisoare am executat 7 luni, apoi am fost trimis la Canal. Eu am fost condamnat la ispăşirea pedepsei de 2 ani, însă am fost ţinut peste termen 7 luni (aceste 7 luni mi s-au părut 7 ani!).

Când am ajuns la Canal eram foarte slabi şi…dezbrăcaţi de haine, ne-au pus să executăm culcări pe prund (era un brigadier foarte rău, Stanciu Gel din Constanţa). Eram împărţiţi pe brigăzi. În brigada unde eram eu, mai erau şi Diaconescu Dumitru, Marcian Lavric, Holoca, Prepeliţă. Brigadierul nostru era Ursu Alexandru – un om foarte bun – când aduceau ”hârdăul” cu mâncare, celor mai slabi le dădea câte o porţie în plus.

Lucram în brigadă de zi şi de noapte. Noaptea veneam de la lucru uzi şi stăteam în picioare la linia 4 câte 2 ore pentru a fi percheziţionate cuferele noastre: nu aveam voie să deţinem ace sau cuţite.

Între 1950-1951 locuiam în barăci într-o colonie, erau peste 70.000 deţinuţi. Era foarte greu! Trebuia să muncim cu roaba legată, cu frânghie de gât căram lutul. Cine nu muncea nu primea mâncare! Auzeam mereu strigând la noi: „Voi sunteţi duşmanii poporului! Voi trebuie să pieriţi aici!” În faţa barăcii era un teren cu sfeclă furajeră. Deţinuţii luau pătura în cap şi mâncau noaptea sfecla, sub pătură. Dimineaţa se îmbulzeau să poată găsi un cap de peşte crud de la buncăr. Munca la pământ brut nu este uşoară fără mâncare!

În felul acesta am mai lipsit încă 2 ani şi 7 luni de acasă. Aproape 11 ani, cât era copilul meu mic şi acasă era nevoie de sprijinul meu, am fost plecat prin străini. Familia mea a dus o viaţă grea, în absenţa mea şi nu le-a fost uşor să trăiască singuri.

Astăzi, sunt bucuros de desfiinţarea C.A.P.-ului, iar noi ne-am primit pământul. În anul 1994 am fost împroprietărit cu pământul meu. Sunt fericit să lucrez bucăţica mea de teren şi să am tot ce-mi trebuie.

Viaţa mea a fost prin străini cu mult necaz!

Acum am nepoţi şi strănepoţi. Mă bucur de ei că sunt sănătoşi şi i-am putut creşte. În momentul de faţă îi mulţumesc Bunului Dumnezeu şi sunt bucuros că am depăşit toate greutăţile vieţii. Doresc să-mi rânduiască Cel de Sus sănătate să pot munci, şi să-mi lungească zilele.

Sergent Lauric Gheorghe”

Relatare dintr-un interviu realizat pe 19 decembrie 1994, de Cristina Lauric (strănepoata lui Lauric Gheorghe, la vârsta de 12 ani).

Lauric Gheorghe a decedat la 29 aprilie 2000, la vârsta de 85 ani.

Cristian Bodnărescu şi Cristina Lauric va invita Miercuri 29 iunie 2011 între 20 : 00 – 22 : 00 la comemorarea eroilor naţionali persecutaţi de comunişti în cadrul emisiunii Spiritualitate românească. În intervalul emisiunii va fi difuzată în premieră singura înregistrare cu Gheorghe Lauric, sergent, realizată în anul 1994 (ziarulzidul.ro şi www.radiozidul.ro)

Toate drepturile asupra acestui material sunt deţinute de trustul de presă Zidul

Când am fost în România şi am vizitat satul natal, Ţigăneşti din judeţul Teleorman, m-am abătut şi pe la curtea unei verişoare, Florica Dumitrescu, născută Buică. Am strigat la poartă de mai multe ori şi nu mi-a răspuns nimeni. A doua zi iar:

- Floricoooo! Floricoooo! La poarta ei. Nici un răspuns.

- Mai strigaţi fiindcă e acasă, dar trebuie să o strigaţi mai tare că stă în odaia din fundul casei, mi-a zis o vecină care tocmai trecea pe acolo.

Într-un târziu a apărut şi Florica.

- Vino să te pup. Ce bucurie să te văd, mi-a zis ea. Dacă făceam o listă cu cine ar fi putut veni la poarta mea, chiar dacă puneam acolo o mie de oameni, pe tine tot nu te puneam pe listă. Nu mi-ar fi trecut prin cap. Hai în casă.

- Florico, îi zic eu, cât a fost de plină de viaţă casa asta, câţi oameni veneau în curte ca să aducă cereale la negustorul de atunci Vasile Dumitrescu, socru-tău, cât de mulţi şi de veseli eraţi cu toţii, de se auzeau seara cântecele voastre până departe, iar acum aici parcă e pustiu. Am mai fost şi ieri şi nu m-ai auzit când am strigat la poartă.

- Aşa e, multe schimbă viaţa! Când m-am măritat, cât e casa asta de mare, era plină. Erau ei nouă inşi şi cu mine, noră venită în casă, zece. Apoi a venit şi fata noastră, Cerna, deci unsprezece. Acum am rămas numai eu. Erau ei şase fraţi, socrii şi mama socrului, bunica.

- Eu nu mi-o mai amintesc.

- Când ea a murit, tu erai plecată la şcoală în Bucureşti. A murit pe vremea secetei mari din 1946-1947. Nu îi era timpul să moară, dar au venit vremuri grele şi ea n-a mai putut rezista. Şi Florica a început să depene şirul amintirilor. Cam de pe atunci s-a stins şi viaţa noastră cea bună şi frumoasă cu cântece şi veselie. Pe urmă am avut de tras numai necazuri mari. Cui îi mai ardea să cânte. Ştii că pe bărbatu-meu l-a ridicat securitatea numai pe baza unei turnătorii a doi inşi din sat, în care au zis că a fost legionar. Mi-a venit hârtia cu numele turnătorilor, de rămâi încremenită când afli cine au fost. El nu a făcut politică de niciun fel, era prea tânăr. A stat prin puşcării şi la canal aproape doi ani, fără judecată. Odată, m-a învăţat cineva cum să fac să îl văd când îl ducea la muncă. Dar nu aveam cu ce să mă îmbrac ca să mă duc să îl văd. M-am dus noaptea la gară, ăn spatele magaziilor. Am dat o gaură şi am furat grâu să-l vând şi să îmi fac o fustă de stambă. Simt şi acum un junghi în inimă când mi-amintesc ce spaimă am tras. Am făcut ce am făcut şi am ajuns la locul unde îl aducea pe bărbatu-meu la muncă forţată. Era acolo un sant larg cu apă, pe care nu puteai să-l treci. Când au adus deţinuţii pe câmp, un ostaş care făcea armata şi era de pază m-a văzut şi i-a întrebat: „Pe cine caută din priviri femeia aia?” “Pe mine” a răspuns bărbatul meu. “Atunci fă câţiva paşi alături să te poată vedea şi imediat să intri în rând. M-am rugat pentru el să-i dea Dumnezeu sănătate şi lui şi la copilaşii lui şi la toată familia lui, fiindcă a riscat pentru noi. Când l-am văzut pe bărbatul meu, numai piele şi os, mi s-a făcut rău şi abia mai m-am ţinut pe picioare, dar mare e puterea lui Dumnezeu. Dar câte nu am avut de îndurat, cu cotele, cu colectivizarea… cine le mai ştie şirul… Şi Florica a făcut o pauză privind în gol, apoi iarăşi şi-a depănat amintirile. Privind acum în urma lungului şir de ani, după ce am înmormântat pe şapte dintre ei, înaintând şi eu în vârstă, tot mai des îmi vine în minte cum a murit bunica. De-a lungul vieţii, eu m-am gândit de multe ori la felul cum a privit ea moartea.

- Stai să îi spun băiatului să pună de o cafea şi să ne aducă şi câte o dulceaţă cu apă rece, fiindcă e tare cald afară.

- Cine e băiatul?

- Un moldovean care nu mai are pe nimeni. L-am luat la mine să îl întreţin eu şi el să facă ceva treburi pe afară pe care nu le mai pot face eu la 80 de ani.

Şi a început iar să povestească.

- Dacă socru-meu a fost negustor de cereale ca şi taică-tu, unchiul Spirea, ştii şi tu ce viaţă grea a venit peste noi. Şi a mai venit şi seceta aceea mare. Ajunsesem aşa de săraci şi de înfometaţi că vedeam stele verzi pe pereţi. Nu mai mâncasem pâine de un an. Atunci s-a îmbolnăvit şi bunica. O jumătate de an a zăcut şi la capătul puterilor ne-a spus că singura ei dorinţă este să mănânce un cococi, ştii ce este, pâinişoară nedospită, coaptă în ţest.

Din cauza sărăciei aşa de mari, noi nu am putut să îi îndeplinim rugămintea. Dar într-o zi, i-am spus socrului meu: Tată, bunica zice că i se apropie sfârşitul. Trebuie să facem ceva să îi îndeplinim dorinţa, că altfel o avem pe suflet. Socru-meu s-a dus fară să şovăie la locul unde îşi ţinea puşca de vânătoare, a legat-o de bicicletă şi a plecat cu ea în comuna vecină, la Brânceni. Acolo ştia el un om cu stare mai bună căruia îi plăcea vânătoarea. I-a spus: „Iţi dau puşca şi să-mi dai grâu pe ea cât vrei tu.”. „Două duble primeşti?” „Da, dă-mi-le repede, mi-e frică să nu moară mama”. Le-a luat, le-a pus în sac pe bicicletă şi nu s-a mai oprit decât la moară. Le-a măcinat şi a venit cu făina acasă. Făina era cu tărâţe cu tot, ca să fie mai spornică. În timpul ăsta, ca să îi ţin nădejdea, i-am spus bunicii că va mânca cococi cald. „Bine, mi-a spus ea cu voce liniştită, ca omul pe deplin împăcat cu datul sorţii, ca eu numai atâta aştept şi pe urmă pot să mor. Să-mi pregăteşti lumânarea şi s-o pui aici lângă mine. Când vine Vasile, să se urce în pod şi să dea jos sicriul. Florico, scoate din ladă hainele mele de înmormântare. Tu să ai grijă de mine că ai suflet bun şi eşti mai în putere, eşti tânăra.”

A intrat băiatul în cameră ca o adevărată fată în casă aducând o tavă cu şerveţel de mătase cu broderie fină făcută de mână, o scumpătate de pe vremuri, pe care erau cele două farfurioare cu dulceaţă ce mi-au trezit dragi aduceri-aminte prin asemănarea cu farfurioarele bunicii, apoi două pahare cu apă de la frigider şi două cafeluţe aburind.

Şi Florica a reluat firul amintirilor.

- Când a venit socru-meu cu făina, nici nu ştiu cum m-am repezit şi i-am făcut o pâinică subţire. Nu am mai lăsat-o să dospească şi am copt-o sub jărăgai. Când a fost gata, am răcit-o cât trebuia, am scuturat-o de cenuşă şi m-am dus cu ea aburind şi mirosind a pâine caldă cum nu mai mâncasem de aproape un an. Bunica s-a închinat, a mâncat-o încet, s-a închinat iar, a mulţumit lui Dumnezeu că i-a împlit ultima dorinţă, ne-a mulţumit şi nouă, ne-a rugat să-i iertăm păcatele şi apoi mi-a spus: “Acuma pot să mor. Florico, aprinde lumânarea.” I-am aprins-o. M-a ţinut de mână, a respirat odată adânc şi s-a liniştit definitiv…

- Noroc cu făina aia fiindcă i-am putut face şi pomenile, să ne ştim cu datoria împlinită. Seninătatea cu care a primit moartea m-a urmărit de-a lungul vieţii. Acum îmi stăruie în minte mai mult.

O priveam pe Florica cu gândul dus departe. După o pauză, Florica mi-a spus: „Eu ştiu cam ce gândeşti tu acum. Te duce gândul la “Mioriţa”. Şi dreptate avea Florica, pentru că mi s-au perindat prin faţa ochilor mulţi oameni din satul meu care au trecut prin grele zbuciumări ale vieţii, dar care s-au stins cu o mare linişte şi împăcaţi cu gândul la: “Aşa mi-a fost datul sorţii” sau:” Dac-aşa vrea Bunul Dumnezeu!”

———————-

PS. Acum mă gândesc că situaţia grea prin care trece astăzi populaţia României ar putea să fie determinată în parte şi de această mult prea mare blândeţe, precum şi a atitudinii mioritice.

Elena Buică

Toronto, Canada

Martie 2011

PREMIERĂ

Domnul va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul.– Isaia 2.4

US Navy şi războaiele din nordul Africii la începutul secolului XIX

Când scriu aceste rânduri mă gândesc cu tristeţe la vieţile ce sunt curmate în războiul din Libia, o ţară supusă la grele încercări de-a lungul veacurilor. În primul rând doresc să îmi exprim dezacordul pentru prezentarea unui conflict armat sub forma unui joc pe calculator sau a unui meci sportiv, în care sunt detaliate „punctele” obţinute de către părţi în lupta pentru victorie.

Imaginile obsedant reluate de către agenţiile de ştiri ale rachetelor de croazieră şi ale avioanelor de luptă decolând de pe portavioane generează o senzaţie de război purtat în stil „industrial” în care şeptelul sacrificat este format din oameni, deveniţi dintr-o dată „ţinte” ce trebuie să fie distruse. Nu sunt de acord cu regimurile totalitare. Nu am astfel de nostalgii, dar nici intervenţiile violente, uneori poate necesare, nu îmi sunt pe plac, fiindcă soluţia uciderii reprezintă întotdeauna eşecul în a purta negocieri şi în a obţine pacea prin alte mijloace.

Fiindcă implicarea Statelor Unite în acest conflict este directă şi fără echivoc, am căutat să identific şi alte evenimente în care puterea militară a republicii americane s-a desfăşurat în largul coastelor africane. În mod surprinzător am constat că înfiinţarea flotei de război, cunoscută sub numele de US Navy, a fost declanşată de un conflict localizat în partea de nord a Africii, în regiunea numită Maghreb ce reuneşte teritoriile Marocului, Algeriei, Tunisului şi Libiei.

În perioada secolelor XVI – XIX, în această regiune au activat o mulţime de negustori de sclavi şi de piraţi care atacau corăbiile civile, precum şi regiunile de coastă din zona Mării Mediterane, capturând şi comercializând în cuprinsul Imperiului Otoman sclavi provenind din Europa şi Africa. De aici şi numele de „Coasta Barbară” dată acestei regiuni dispuse pe coasta maritimă de nord a Africii.

Această „Coastă Barbară” nu reprezenta o entitate politică distinctă, ci era compusă din mai multe entităţi aflate sub conducerea paşei de Alger, a beiului Tunisiei şi a beiului de Tripoli, care la rândul lor se aflau sub suzeranitatea sultanului otoman, având însă o deplină libertate de acţiune. Atacurile frecvente asupra navelor civile din Mediterana aduceau grave prejudicii comerţului în regiune, fapt care conducea la necesitatea escortării de către vase de război, precum şi organizarea de sisteme de apărare împotriva raidurilor din regiunile de coastă maritimă ale Europei.

De-a lungul acestei perioade de peste 250 de ani, statele europene au încercat diferite metode de a reacţiona, între ele fiind şi aceea de a se plăti un „tribut” către entităţile de pe „Coasta Barbară”, cu scopul de fi protejate navele civile. De asemenea, s-a încercat dezvoltarea de vase de război performanţe, care să poată proteja convoaiele de corăbii ce traversau partea de sud a Mării Mediterane.

Din acest punct de vedere, tânăra republică americană, fondată relativ recent, mai precis în anul 1776, a fost confruntată cu o situaţie inedită, când în încercarea de a-şi dezvolta comerţul mondial a fost nevoită să se supună practicii tributului către entităţile Coastei Barbare. Problema era deosebit de dificilă, fiindcă la aceea dată Statele Unite se întindeau în principal de-a lungul coastei Oceanului Atlantic, iar rutele comerciale cu Orientul şi cu Europa de sud treceau obligatoriu prin partea de nord a Africii.

De aceea, într-o scrisoare trimisă de către George Washington către marchizul de La Fayette din anul 1786 se menţiona: „Într-o epocă atât de luminată şi de liberală, cum este posibil că marile puteri europene să se supună obligaţiei plăţii unul tribut anual către micile state de pe Coasta Barbară? Ar trebui să dispunem de o flotă capabilă să pună capăt unor astfel de practici pentru totdeauna.”.

Cert este că pentru început Statele Unite a trebuit să se conformeze practicii de răscumpărare a persoanelor capturate de către piraţi şi chiar să plătească tribut pentru a preveni astfel de atacuri, conformându-se astfel practicii statelor europene. Un lucru era cert şi anume că un conflict în regiune însemna o declaraţie de război împotriva Imperiului Otoman, care la acea dată era în mod necondiţionat sprijinit de către Franţa şi Anglia, principalele puteri ale Europei, ca mijloc de încetinire a expansiunii Rusiei şi Austriei către Europa de Sud şi de Sud-Est.

În cele din urmă situaţia a devenit de nesuportat şi în legea elaborată de către Congresul Statelor Unite din 1794, cunoscută şi sub numele de „Naval Act of 1794”, s-a dispus construirea şi înzestrarea primelor fregate militare, care aveau să fie utilizate ca escortă militară şi ca forţă de intervenţie contra pirateriei din Marea Mediterană. Astfel a fost constituită marină de război a Statelor Unite ale Americii, iar prima misiune de luptă de renume efectuată în afara teritoriului american s-a concretizat în bătălia de la Derne, Tripoli, din anul 1815, care a marcat sfârşitul celui de-al război cu Statele Barbare, primul fiind purtat în perioada 1801 – 1805.

Primul şi al doilea război dintre Statele Unite şi aceste sultanate au condus la sfârşitul practicii de plată a tribului şi la declinul pirateriei în Marea Mediterană prin implicarea în cele din urmă a puterilor europene prin intermediul Angliei şi Olandei. În felul acesta Statele Unite a reuşit să se impună treptat dar sigur ca putere maritimă mondială, fiind capabilă să poarte un astfel de război în teritorii aflate pe alte continente decât cel american.

De ce am adus vorba despre acest eveniment? Pur şi simplu fiindcă aş dori că implicarea Statelor Unite şi a puterilor occidentale din nou în această regiune să fie pe linia împărtăşirii valorilor democraţiei în întreaga lume. Sunt convins că idealurile ce au fost stabilite prin Declaraţia de independentă sunt deosebit de valoroase având condiţia ca ele să fie urmate de fiecare generaţie a celor ce sunt descendenţii direcţi ai acelei generaţii de excepţie ce a pus bazele naţiunii nord-americane.

Însă până când istoria va menţiona acest lucru, nu pot decât să deplâng fiecare viaţă care se stinge pe tărâm african în fiecare zi din acest conflict, fie că este vorba de arabi, berberi, europeni sau americani. Oare când vor înceta războaiele pe pământ? Când va înceta vărsarea de sânge? Îmi doresc din suflet ca acest lucru să fie cât mai curând, iar următoarele cuvinte să devină realitate: Domnul va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul.– Isaia 2.4

——————————————————————————————-

[1] United States Navy: http://en.wikipedia.org/wiki/United_States_Navy

[2] Barbary Coast: http://en.wikipedia.org/wiki/Barbary_Coast

[3] First Barbary War: http://en.wikipedia.org/wiki/First_Barbary_War

[4] Second Barbary War: http://en.wikipedia.org/wiki/Second_Barbary_War

[5] The End of Barbary Terror – America’s 1815 War Against the Pirates of North Africa, Frederick C. Leiner, Oxford University Press, Inc., 2006

[6] Marines’ Hymn: http://en.wikipedia.org/wiki/Marine’s_Hymn

Octavian LUPU

01 aprilie 2011

Bucureşti