Nicodim Cărăuş, vârf de lance în mări învolburate

Cu deosebită plăcere păstrez amintirea prietenului Nicodim, preotul care mi-a oferit găzduire o noapte în satul Borisovca. În mijlocul nopţii se arată turnurile mari şi albe ale Bisericii construită în stil gotic neamestecat cu altele moderne. Ele se completează armonios cu parcul Bisericii, în mijlocul căruia răsare o fântână arteziană, vegheată de privirile neânsufleţite ale copiilor ce privesc liniştea din trupuri statuare. Peisajul este însufleţit de apariţia tânărului Nicodim, un romantic păstor îmbrăcat în neagră mantie duhovnicească, peste care pletele-i mari îi curg şiroaie.

Părintele Nicodim Cărăuş slujeşte prin voia Domnului la Biserica ,,Cuvioasa Parascheva”, Borisovca. Slujbele şi le ţine în limba română, în ciuda ameninţărilor pe care le primeşte şi a marii presiuni exercitate de sistemul bisericesc ucrainean, care doreşte să îşi impună limba. Acest om şi păstor este mult iubit de oamenii satului, de români, care îi apreciază toate eforturile şi realizările pe care acesta le-a avut legate de Biserică. Renovarea  şi îmbunătăţirea stării Bisericii l-au costat pe părinte starea de sănătate. La această Biserică au fost schimbaţi mai mulţi preoţi, fără o anumită justificare.  Părintele Nicodim Cărăuş a reuşit şi încă reuşeşte să rămână preot aici, în ciuda marii presiuni ucrainene.Nu de puţine ori a primit scrisori de ameninţare, părintele adresându-se poliţiei, care nu a făcut prea multe, ele continuând să fie scrise de aceeaşi persoană.

Omul Nicodim Cărăuş trăieşte în curtea Bisericii împreună cu familia sa,  formată din soţie şi cei trei copii.Căsătorit la doar 20 de ani, Nicodim a avut grijă timp de 11 ani de zile atât de familia sa, cât şi de cele preasfinte.

Iată ce ne transmite un om minunat, cu un suflet de aur:

Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.

Cristian Bodnărescu: Descrieţi cultura românească şi credinţa românilor din satul Borisovca, situat în raionul Tatarbunar, din regiunea Odesa.

Nicodim Cărăuş: Domnule Cristian, multstimate oaspete al satului nostru şi totodată al bisericii noastre al cărei nume îl poartă pe cel al Preacuvioasei Maici Parascheva, cu bucurie duhovnicească sunt bucuros să am ca oaspeţi în lăcaşul nostru sfânt pe fraţii noştri români de la: Botoşani,  Dorohoi şi Iaşi, care ne-au adus mare bucurie în ziua sărbătorii satului nostru, Sfânta Cuvioasa Parascheva şi ne-au încălzit sufletele prin muzica tradiţională românească pe care au cântat-o şi care a fost primită cu mare bucurie de săteni.

Cristian Bodnărescu

(2005)

-Va urma-

Felicitări!Cosmote.v-a desemnat prin tragere la sorţi,câştigător irevocabil al premiului de 20.000 Euro.Contactaţi operatorul la nr. 0762015544. Cosmote./Premii

Acesta este unul din numeroasele mesaje primite prin sms, care întâmplător mi-a fost adresat.

A doua zi m-am deplasat la sediul Cosmote unde am semnat o declaraţie în care am relatat ce se întâmplase. Am fost asigurat că numărul de la care am primit sms-ul va fi şters.

După asta am mers la sediul Poliţiei Judeţene. Am vorbit mai mult timp cu nişte domni poliţişti care mi-au povestit cum avocaţi cunoscuţi şi oameni mari au dat crez acestor mesaje şi au oferit mii de EUR pentru a putea câştiga zeci de mii de EUR. Deh, universul este totuşi finit în comparaţie cu prostia. Mi-au explicat că nu pot face nimic deoarece pentru a-l putea localiza pe şarlatan este nevoie de un mandat din partea Procuraturii, care nu emite mandate pentru cazuri de acest fel. Pe bună dreptate, nu aveam motive să nu-i cred. În plus, pe lângă funcţionarea deficitară a Procuraturii, ne lovim cu nesimţirea firmelor de telefonie. Astfel, poliţia aşteaptă de mai multe săptămâni date legate de un hoţ care are abonament la Orange. Cazul meu era, probabil, o nimica toată.

Am decis să încercăm să-l prindem, chiar dacă aveam şanse mici. Am sunat la numărul care avea să-mi ofere cei 20.000 EUR:

,,- Bună ziua. Aţi sunat la sediul Cosmote. Eu sunt Mihai. Cum vă numiţi?

- … mă numesc. Mă bucur nespus pentru câştigul pe care mi l-aţi anunţat.

- Da, pentru a intra în posesia lui va trebui să-mi încărcaţi 60 EUR. Bănuiesc că vi s-a spus, dar nu mai ştiu…

- Desigur, veţi primi banii. Dar totuşi doresc să împărţim suma, nu pot lua banii aşa, fără să vă dau şi dumneavoastră, care m-aţi desemnat câştigător, un procent.

- Şi cum intenţionaţi să mi-i daţi?

- M-am gândit c-ar fi frumos să împărţim banii pe din două, aşa, frăţeşte. Uitaţi, vă dau 10 milioane bani gheaţă acum şi restul după ce ridic câştigul. Ne putem întâlni să vă dau banii, să fac şi eu o cinste?

- Din păcate nu pot face aşa ceva, eu sunt de la Cosmote şi nu pot lua bani… Nu se poate, sunt de la Cosmote.”

Văzând eu că am dat de cel mai corect român de la Alexandru Ioan Cuza-ncoace i-am spus vreo 2 vorbe de duh şi-am închis.

M-am despărţit de oamenii de la poliţie cu promisiuni că vor face tot ce pot să pună mâna pe el şi poate vom realiza un material media cu această prindere.

Ulterior am primit vestea care a umplut nu paharul, ci sticla. Domnii poliţişti au avut dreptate atunci când au menţionat nesimţirea firmelor de telefonie mobilă, cel puţin în cazul Orange şi Cosmote. Am primit un telefon de la sediul central Cosmote în care am fost felicitat de această dată nu pentru câştig, ci tocmai pentru că n-am dat curs invitaţiei de a câştiga. Am înţeles că nici nu i-au închis numărul acestui hoţ care poate fura liniştit. Justificau că nu pot închide cartela omului, mai ales că nu m-a furat, este ilegal şi speră ca eu să înţeleg asta. Am replicat: Tocmai că eu nu pot înţelege aşa ceva! Aveţi sms-ul care dovedeşte vinovăţia lui. M-a informat că trebuia să arăt conţinutul lui la sediul Cosmote, ceea ce făcusem şi-l reprodusesem integral în declaraţie. Mi-a adus la cunoştinţă de sacrificiul enorm pe care Cosmote îl face pentru a stopa aceste hoţii, însă în cazul meu… Haideţi totuşi s-o lăsăm aşa!

Numărul de telefon la care trebuia să anunţ câştigul nu doar eu, ci şi multitudinea de oameni norocoşi încă mai este funcţional! Dacă tot nu se poate face nimic în România în acest sens, vă invit să sunaţi pentru a vă ridica premiile.

Cristian Bodnărescu

Origini

În secolul al XVII-lea, teatrul tinde să devină, la Paris şi în câteva mari oraşe ale Franţei, ceea ce fusese în evul mediu: o instituţie socială, o pasiune colectivă. Meseria de actor începea să fie căutată într-un oraş mare ca Parisul, în care centralismul caracteristic monarhiei absolute în ascensiune atrăgea mii de provinciali.

În acest Paris al renaşterii teatrale a venit pe lume, în ianuarie 1622, Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut sub numele de Moliere. Familia Poquelin era originară din Beauvais; o familie de negustori în care meşteşugul de tapiţer-decorator se moştenea din tată în fiu. Jean Poquelin, tatăl aceluia care avea să fie Moliere, obţinuse în 1636 titlul de valet al regelui, în calitatea sa de furnizor şi meşter al curţii regale.

Împrejurările favorabile ridicării micilor burghezi pe o treaptă socială mai înaltă au determinat pe Poquelin să-şi dea fiul la învăţătură. A urmat patru ani (1636-1640) cursurile colegiului iezuit Clermont din Paris, a învăţat bine latineşte dar, nemulţumit de aristotelismul scolastic predat la colegiu sub numele de filosofie, a studiat lecţiile lui Pierre Gassendi, entuziast al lui Epicur şi deci al explicaţiei materialiste a lumii. Poquelin îşi ia licenţa în drept (1642) la Orleans.

Ilustrul teatru

Adevărata lovitură de teatru se dă în anul 1643 când, Poquelin fiul, înscris de curând în corpul avocaţilor parizieni, titular şi al funcţiei de valet-tapiţer la curte, transmisă de tatăl său în cursul unei deplasări regale în sudul Franţei, declară că renunţă la cariera burgheză pentru a se înclina teatrului.

Poquelin rupe relaţia cu tatăl său, mai ales că acesta ceruse şi obţinu partea de avere lăsată de mama sa. Astfel în 1643 a fost fondat Ilustrul teatru, a treia scenă pariziană din primii ani ai regenţei Anei de Austria.

Ilustrul teatru n-a îndeplinit menirea spre care îl chema numele său. A schimbat câteva locaţii, a jucat câteva din noutăţile repertoriului de atunci şi mai ales, datorită costurilor ridicate pentru costume, decoruri, lumânări, s-a înglodat în datorii. Se pare că Parisul nu a răspuns entuziasmului prin care Moliere, fraţii Bejart şi prietenii lor porniseră la drum. Rămânea însă provincia, străbătută de mai multe trupe ambulante, cea mai cu noscută fiind a lui Valleran-Lecomte, care sfârşise prin a se statornici la Paris. În anii aceia trupele de teatru se înmulţiseră. Viaţa lor mizeră dar plină de pitoresc a evocat-o scriitorul Paul Scorron (1651) în Romanul comic.

În primele luni ale lui 1645, Charles du Fresne, directorul uneia din companiile de teatru, ajunge la Paris unde voia să recruteze elemente noi. Ilustrul teatru, falimentar, hotărî să întărească trupa lui Du Fresne. După retragerea acestuia, prin încrederea colegilor săi, Moliere fu ales urmaş pe temeiul experienţei lui regizorale şi administrative de la Paris. Anii de provincie 1645-1659 au constituit adevărata ucenicie a lui Moliere în ale teatrului. A evitat centrele mici şi s-a instalat pentru mai multe stagiuni în oraşe mari, cu burghezie îmbogăţită prin manufacturi şi comerţ, ca Lyon şi Rouen. A pus accent pe observarea fizionomiilor şi ticurilor, a deprins dialectele locale, a urmărit mentalităţi şi pasiuni. Orizontul literar i s-a lărgit datorită repertoriului. Farselor populare şi literei dramatice le-a adăugat cunoaşterea comediei spaniole şi mai ales italiene.

Gloria

După adaptări de farse tradiţionale, adevăratul debut al lui Moliere ca autor comic are loc acum şi constă în amplele comedii de intrigă în versuri ca : Nechibzuitul (jucată la Lyon 1655) şi Dragoste cu toane (Beziers 1656), prelucrate după comedii italieneşti.

De la Rouen, unde poposise cu trupa în 1658, Moliere îşi pregăti cu grijă întoarcerea în capitală, dar nu o înapoiere umilă ci o reintegrare strălucită în viaţa teatrală a Parisului. A obţinut aceasta prin protecţia prinţului Coni, fost coleg la Clermont, care l-a recomandat lui Philippe D’orleans, fratele regelui şi astfel, trupa lui Moliere a debutat chiar la Louvre în octombrie 1658. S-a permis trupei să rămână în Paris şi a fost instalată în sala de recepţie a Palatului Petit-Bourbon de lângă Louvre. Acolo Moliere şi-a prezentat două comedii din perioada pariziană a activităţii sale: Preţioasele ridicole (1659) şi Încornoratul închipuit (1660). Actul unic al Preţioaselor ridicole are valoarea unei afirmări de principii: este cea dintâi operă a marelui comic scrisă pentru a denunţa şi îndrepta o plagă socială.

În 1661 apare cu o comedie eroică Don Garcia de Navarra, al cărei succes mediocru a fost compensat patru luni mai târziu cu succesul piesei Şcoala bărbaţilor, atât de actuală atunci prin pledoaria ei în favoarea unei educaţii realiste a fetelor, în relativă libertate, pentru a cunoaşte societatea.

În vara aceluiaşi an apare şi opera Pisălogii, comedie-balet, înveselită prin dansuri şi cuplete, ingenioasă creaţie, în a cărei descendenţă se situează şi Cântecelele comice ale lui Vasile Alecsandri.

Datorită protecţiei prin acordarea unei prime subvenţii, regele îl ţinea aproape pe Moliere. În schimb acesta lucra rodnic pentru distracţiile regale. La începutul lui 1664 i se jucase la Louvre farsa Căsătorie cu de-a silă.

Comedia Tartuffe

Comedia Tartuffe

La inaugurarea Palatului Versailles, Moliere scrie şi reprezintă piesa mitologică Prinţesa din Elida, caută cu acel prilej să strecoare şi o nouă comedie- Tartuffe, interzisă imediat după primele spectacole. Abia în 1669 cu preţul unui omagiu la adresa regelui, inclus în piesă, această comedie a putut fi înfăţişata liber la Paris.

Campania înverşunată împotriva operei Tartuffe adaugă invidioşilor forţe noi: Biserica, Parlamentul, toată reacţiunea catolică, grupate tainic în frăţia „ campania Sfântului Sacrament”. Tartuffe denunţa pe toţi făţarnicii cucernici, uşi de biserică în aparenţă, corupţi şi corupători. „ Nu se cuvine unui actor să facă oamenilor lecţii de morală”, apostrofa Lamoignor pe Moliere în 1667.

Între primul Tartuffe şi versiunea definitivă din 1669 s-au perindat la Palais – Royal alte câteva dintre cele mai valoroase creaţii ale marelui Moliere : Juan Don, Mizantropul şi Avarul.

Don Juan (1665) răspundea unei mode  care înmulţise în teatrul italian şi francez piesele inspirate de această figură legendară de seducător.

Mizantropul (1666) considerat de critica dogmatică a clasicismului drept cea mai bună piesă a lui Moliere, lăudată ca atare în Arta poetică din 1674 de către Boileau, a fost urmărită cu interes de scandal de către alţi contemporani pentru presupuse transpuneri dramatice ale amărăciunilor personale.

Avarul (1668) cea mai burgheză dintre comediile lui Moliere este localizată realist în Parisul cămătarilor, cu fii risipitori, din mijlocul veacului al XVII-lea. Piesa aceasta fixează o incontestabilă trăsătură a capitalismului de altădată, aspectul cămătăresc al acestuia, generator de avariţie sordidă prin nesiguranţa acestui gen de plasamente.

Din perioada aceasta de apogeu a creaţiei lui Moliere datează şi primele lui satire împotriva medicilor : Amorul medic (1665) şi Medicul fără voie (1666).

Pentru curtea regală, care se cuvenea cultivată în continuare cu un scut împotriva detractorilor, Moliere pregăteşte pastorala Melicerta şi actul Sicilianul sau Amorul pictor, momente ale unui bogat balet al muzelor din iarnă 1666-1667; apoi în 1668 comedia Amphitryon cu îndrăzneţe aluzii la amorurile regale în momentul în care începea „domnia” Marchizei de Montespan.

În ultimii ani de viaţă, deprimat din cauza bolii precum şi de năruirea propriului cămin, Moliere n-a mai scris decât pentru necesităţile scenei sale pariziene.

Marchiza de Montespan

Omniprezentul Moliere

Moliere şi-a depăşit contemporanii nu numai prin realism şi combativitate critică nemaiîntâlnite în comedie, dar şi prin artă. Gloria naţională a lui a stârnit veleităţi de emulaţie în străinătate: Holberg în Danemarca, Moratin în Spania, Congreve, Goldoni , toţi şi-au propus să fie „molieri” ai patriei lor.

La noi, Moliere a fost unul dintre marii comici străini frecvent traduşi şi intens jucaţi pe scenă. De când elevii de la Gheorghe Lazăr i-au reprezentat Avarul în versiunea lui Erdeli în 1818 şi mai ales după cele patru volume de Opere publicate între anii 1955-1958, mai toate piesele lui Moliere au fost traduse şi montate.

„Poetica”lui Moliere izvorăşte din practica , din întreita activitate de autor, actor şi director de trupă, din munca istovitoare care-l va duce, din etapă în etapă, spre un sfârşit prematur. În seara de 14 februarie 1673, la cea de-a patra interpretare a Bolnavului închipuit, Moliere se simte rău şi este transportat acasă. O hemoragie îl face să se stingă după câteva ore. Văduva sa Armande obţine, după multe greutăţi autorizaţia de a-l înmormânta, dar numai în timpul nopţii şi fără liturghie. Biserica nu l-a iertat nici după moarte pentru satira sa.

Adina Gabriela Mustaţa

Adam se plimba prin grădinile Edenului chinuit de întrebarea ce poate avea Eva sub frunză. Şi dintr-odată iluminat de o idee năstruşnică, s-a aşezat la pândă la o cotitură a cărării, cu un par gros în mâini. Şi când a trecut Eva, a dat… cu sete, drept în creştet. A privit femeia căzută pe cărare, a mers şi a ridicat frunza. A făcut ochii mari şi cuprins de o profundă şi inexprimabilă mirare, s-a frecat nedumerit pe cap şi a constat: ”Hmm… Unde dai şi unde crapă!”

De foarte multe ori se întâmpla ca rezultatele acţiunilor noastre să nu fie nici pe departe aşa cum ni le-am imaginat, cum am intenţionat sau am visat. Uneori  poate fi ceva cu adevărat pozitiv.  Rar acest fenomen;  dar totuşi se poate, precum cei care au săpat o fântână sau o groapă pentru latrină şi au dat de un zăcământ de petrol sau o comoară îngropată. În majoritatea cazurilor nici nu poate fi vorba de aşa ceva.

Alienarea poate fi  individuală sau a unor grupuri mici de oameni, iar de suferinţă au parte doar cei implicaţi direct şi cei foarte apropiaţi, sau poate fi colectivă; caz în care pot să se bucure de consecinţe marile colectivităţi, clasele sociale, naţiunile şi chiar continente întregi.

Găsim toate aceste forme aproape în toate aspectele vieţii noastre şi în ştirile din mass media. Uneori pot fi amuzante dacă nu eşti direct implicat, precum elevii care au reuşit la bacalaureat şi au căzut la contestaţie, cei care au votat cu entuziasm şi acum îşi smulg părul, cei care s-au căsătorit cu ochii strălucind de fericire şi s-au vindecat ulterior.

Cu adevărat problematică este insă alienarea colectivă, care crează suferinţe pe spaţii mari; pentru o sumedenie de oameni şi pentru timp îndelungat. Că au fost altceva intenţiile Bisericii Catolice de a răspândi  şi a veghea minunata religie a iubirii, creştinismul, în cele 4 puncte cardinale. Iar consecinţele……  inchiziţia, misionarismul, cruciadele şi conqistadorii, care au dus suferinţa şi moartea  în toată lumea cunoscută. O altă idee îndrăzneaţă şi generoasă a fost comunismul, care promitea să aducă fericire tuturor. Iar statisticile vorbesc de 40- 60 milioane de victime. (Aşa că, dacă cineva are o idee nobilă şi promiţătoare, să facă bine să se abţină).  Îmi vine să cred în adevărul proverbului  “Nici un bine nu va rămâne nepedepsit!”

Se pare că acelaşi fenomen este pe cale să se producă în percepţia publică cu Uniunea Europeană şi cu moneda Euro.

Insă dacă avem luciditatea şi sinceritatea necesară, trebuie să admitem că toate lucrurile există şi se desfăşoară cu voia sau permisiunea lui Dumnezeu. Imposibil de spus de ce, pentru că El nu lucrează cu sistemele de gândire umane, şi viziunea Sa este de o amploare pe care, cu toată modestia, nici eu şi cred că nici unul din contemporanii mei nu au cum să o perceapă.  Însă prin consecinţele cele mai profunde ale sale, alienarea ne poate revela o parte, chiar minusculă, a Marii Măiestrii a lui Dumnezeu. Şi mai ales, ne rezolvă definitiv marea  contradicţie existentă  în gândirea umană, antinomia dintre liber arbitru şi predestinare. Şi nici nu se poate mai simplu, noi facem ce vrem şi iese cum vrea El!

 Eu personal nu-mi pierd speranţa că îl voi convinge într-o zi, chiar pentru 5 minute, să facem schimb de roluri!

Emil

Autor: Ştefan Lucian MUREŞANU

Romanul superrealist este creaţia literară a secolului al XXI-lea, un început cu traume care şi-a pus amprenta pe omul creator, dând la iveală nerealizările materiale şi sentimentale ale societăţii care se supranumeşte super ok. Este noua entitate a furiei introvertite, a eşecului cu înăbuşiri viciate, a celui ce crede că niciodată nu va mai avea vreo scăpare de a se vedea împlinit. Este un timp bolnav al celor ce cred că toţi trebuie să se privatizeze, să-şi caute o meserie de rob în amăgirea existenţei şi a fiindului debusolat. Câţiva, care au luat din fugă totul, fiind reali în dospirea unui aluat clăbucit şi smuls din faţa celor mulţi, cu mâinile lor murdare, de la cei ce aşteptau cuminţi o lege normală de convieţuire umană, fac legi ejectate şi toaletizate în intimităţi improprii, cu care de altfel gândesc.

Romanul superrealist necesită o analiză atentă asupra actului de desfăşurare a acţiunii dar şi un studiu caricatural al personajelor. Acestea sunt limitate la cuvinte simple, vulgare, un dialog excremental, din care lesne deduci potenţialul de exprimare, la care sunt folosite puţine cuvinte, aparent banale însă cu un substrat din care tragi concluzia unei existenţe închise. Existenţa închisă este un eu fără viitor, un cerc strâmt, închis, care sufocă egoul survenind dispariţia umbrei nocturne. Odată pierdută apare stafiizarea egoului, pentru că el, ca entitate, nu poate părăsi teluricul, fiind reţinut de profani în realizarea planului deusian, pe care îl avea de îndeplinit aici, pe Pământ.

Romanul superrealist macină de multe ori cuvinte absurde, le scămoşează şi le întinde ca pe nişte intestine de capră, pe gardul văruit al fiindului, pentru că, de acolo, cel pornit să irumpă realul cititorului, în realitate, îl secătuieşte de imagini. Cine se doreşte umbrit de trivial tânjeşte la exhibiţionism, care nu este un păcat netolerat însă dorit în intimitatea fiecăruia, pentru a nu cădea în ridicol. Vorbele sunt exprimări sonore, şir de cuvinte cu sau fără înţeles care, dacă nu ar avea intensitate şi denivelări accentuale, nu ar însemna nimic pentru auditorul avid de informaţie. Informaţia se transmite pentru a impresiona, pentru a atinge dimensiunile existenţiale ale furiei fiindului. Scrise, cuvintele absorb interesul cititorului şi, de multe ori, rămân doar semne imprevizibile observate vizual însă insuficient conştientizate. Creaţia superrealistă trezeşte interese, de multe ori meschine pentru că termenii sunt triviali şi excitanţi în mintea absorbită de sărăcie a diluatului. Romancierul superrealist, trăitor în vremuri vitrege de lumină, sădeşte sămânţa în întunericul spinos al termenilor triviali, dătători de foame pseudointelectuală profanilor, care o acceptă şi o îngurgitează lacomi, nu citind-o, ci auzind-o înăbuşit, în coclaurile personale, ridicate la rang de birou şi funcţie, tapisate cu diplome a căror stemă este banul.

Stigmat al aurolacului cuvântul din romanul superrealist se coboară la nivelul de stradă, de putreziciune şi dezgust din partea literatului, de snobism şi agresiune din partea profanului. Personajele sunt entităţi ce îşi doresc să trăiască, nu cunosc cum însă fără să aibă o activitate sau un succes al fiindului în nefiind decât să aibă banul, care să îl facă stăpân viciat, puternic peste toţi cei care sunt obligaţi să i se închine, slugi amorfe din acelaşi aluat cretin de dezvoltare cu al său, rupţi în permanenţă de mijloc, un embrion greşit genetic. Literatul surprinde viaţa aşa cum se extinde din mentalitatea entităţii-om fie că este european, american sau de oricare altă spaţialitate continentală.   Parcurgem un secol instabil din toate punctele de vedere: mental şi aici aş menţiona spiritual, moral, conceptual. Toate sunt, pentru cei mulţi şi lipsiţi de cultură, stări ce favorizează, din partea profanilor aflaţi pe scaunul înalt al puterii, manipularea, decesul sumbru a ceea ce ne-am dorit şi am suferit din cauza lipsei de cultură, o degradare continuă a civilizaţiei omeneşti. Şi aceasta nu numai în societatea noastră românească, ci în toate societăţile, care au rămas pur şi simplu vii, pe mapamond.  Cădem încet şi sigur într-un abis dorit de cineva, care cunoaşte că sfârşitul gândirii noastre se apropie. Totuşi, vor fi puţini cei care vor putea rezista transferului de la ceea ce suntem, în momentul de faţă, la ceea ce s-ar putea să devenim, într-un viitor foarte apropiat. Literatul superrealist atrage atenţia prin scrisul său că omul, în viaţa de dincolo, nimic nu ia, ca element material, decât ceea ce materia lui cenuşie a cuprins ca stare superioară de detaşare de teluric. Elementele chimice ale corpului uman se vor uni, cu elementele active ale pământului, refăcând unitatea care a produs facerea.

Se constată în romanul superrealist o luptă între două situaţii: vulgaritate şi ascensiune. Ascensiunea este o dorinţă a eului care dispare în vulgaritate, compătimit de literat şi succedat de profani. Răul se poate naşte şi dintr-un bine însă greul este în voinţa celui căzut de a se mai putea ridica spre lumea cosmică, pe care o repugnă şi nu are încredere în ea, pentru că această lume nu îi oferă mirosul sodomic al gloatei de insuficienţi. Personajele sunt trăiri reale ale unor segmente de viaţă negative, posedate de energii viciate insuficient de realizate, cu gândiri întunecate şi străfulgerări nervoase umbrite de oboseala permanentă a trupului. Romancierul îl prezintă ca om, mergător şi doritor de viaţă dar el, personajul, se smulge către o lume greu de identificat, fuge de tot ceea ce se poate identifica în persoana lui ca o entitate spre un neînţeles absurd, respingând ajutorul propriei conştiinţe. În romanul secolului XXI personajul, care nu are vârstă atunci când singur îşi vinde capacităţile sau când, pur şi simplu, este luat şi vândut pentru alţii ca un obiect este sclavul, drogatul, mafiotul, sceleratul, sodomistul, împricinatul unui altuia, care are banul, pistolul, într-un cuvânt puterea nelimitată asupra fiindului său. Fiindul nu este altceva decât perioada pe care entitatea-om o are de trăit pe pământ, bine sau rău prins în cercurile energiilor pe care singur are puterea să şi le aleagă. Nu i se impune să se drogheze, decât dacă doreşte. Nimeni nu îl trimite în lanţul subjugării sexuale, decât dacă slăbiciunea lui este foarte mare şi îndreptată spre un astfel de viciu, ca de altfel şi cel al consumului exagerat de alcool. Nimeni nu îl târăşte în bandele mafiote decât dacă impulsul său energetic nu îşi găseşte veriga înrobitoare într-o astfel de rocadă infecţioasă a fiindului. Suntem stăpâni pe propria noastră conştiinţă şi avem puterea, numai dacă vrem să spunem nu energiilor amăgitoare ale răului. Din această existenţă a realului lumii secolului al XXI-lea, romancierul, trăitor de vremuri forţate privaţiunilor materiale şi spirituale, îşi alege exponatele, le dă viaţă în creaţia sa superrealistă, şi îi lasă în libertatea deplină a rostului lor jignitor asupra egoului fiind.

Ştefan Lucian MUREŞANU

Nas Mariana, businesswoman la Vila Speranta

Prostia la zid

Mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii! (Părintele Nicolae Steinhardt)

Rubrica şi emisiunea Prostia la Zid care îşi face debutul prin acest material reprezintă o necesitate în societatea contemporană româneasca. Noi considerăm că bunul simţ se manifestă prin luarea de atitudine împotriva prostiei şi nu prin tolerarea ei!

Dealtfel, este o poruncă de la Dumnezeu: ,,Şi aşa să stârpeşti raul din sânul tău!” Deuteronomul, A cincea carte a lui Moise- Biblia. Uciderea sufletului prin prostie este o crimă morală şi spirituală, poate la fel de însemnată precum crima fizică.

Importanta biruinţei cuvântului este covârşitoare, libertatea sufletească împotriva nimicnicirii prin prostie. ,,Oamenii care renunţă la libertate pentru securitate le pierd pe amandoua” Benjamin Franklin

Părintele Nicolae Steinhardt despre păcatul prostiei şi al fricii:

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.

Baba atomică

Miercuri 27 iulie 2011 între orele 20 şi 22 profesorul universitar Viorel Dontu va invită să ascultaţi emisiunea ,,Baba Speranţa” (în cadrul Prostiei la Zid), la Radio Zidul- ziarulzidul.ro Emisiunea îi va avea ca invitaţi pe Cristian Bodnărescu, Nas Mariana şi toţi cei ce vor dori să intre-n direct. Trupa de heavy metal Riot (Revolta) va oferi fundalul sonor al emisiunii.

Baba şi mitraliera

Deschid rubrica scrisă ,,Prostia la zid” relatând cazul unei babe proaste, ori atomice (precum titlul sugerează); pe nume Nas Mariana, care m-a inspirat şi în prezenta povestire.

Cum a început totul?

,,Doamna” Nas Mariana a trimis un e-mail de… pară echipei ziarului Zidul în care acuza echipa şi pe mine de un mesaj primit, care conţine jigniri. Menţionăm că Nas Mariana reprezintă Vila Speranţa din satul Plescoi, comună Berca, judeţul Buzău.

1- mesajul cu pricina nu este semnat, chiar dacă în precedent conţinea oferta noastră publicitara, putând fi trimis de oricine;

2- la o simplă invitaţie s-a răspuns urât, acuzator şi nedemn (se putea solicita elegant scoaterea e-mail-ului). Deci, dacă nu eşti vaccinat şi nu ştii să vorbeşti, nu văd ce pretenţii să ai. Doar un om prost s-ar speria de asta sau ar putea răspunde la aşa ceva;

3- este o conversaţie între persoana respectivă (posibil informaticianul care se ocupa de aşa ceva) şi individa (baba Nas Mariana). Dacă ,,doamna” Nas ar beneficia de un neuron funcţional ar putea discuta şi răspunde direct şi concis; doar prostituatele încearcă să pârască ,,pe la spate” altora ori clienţilor persoanei;

4- ,,doamna” Nas Mariana nu a semnat e-mail-ul, doar semnand cu ,,Vila Speranta”. Nu ştiu ce om sănătos ar vorbi cu o vilă şi nu cu-n om,

5- nu văd ce legătură ar fi între o conversaţie privată pentru promotion, între o posibilă parte tehnică (ori un spam, precum afirma baba Nas Mariana) şi echipa unui trust. Un free lancer poate repezenta sute de societăţi. Şi oricum, dacă ai ceva de spus o spui direct şi nu pe la spate altora, părând (decât dacă eşti babă şi te încadrezi în rubrica Prostia la Zid, precum este prezentul caz).

Baba atomică

După ce ne-a mitraliat, baba deşteaptă pe nume Nas Mariana ne şi ameninţa…. cu atomicisme! Răspundem conform legilor… vai de mine! Nu ştiu cum de nu suntem cu toţii încarceraţi.

Pentru cultura doamnei Nas Mariana (inexistentă) o informăm cu acest prilej că este periculos să ameninţi în acest fel. Apoi, aflarea datelor personale se poate facilita doar dacă procurorul decide posibilitatea utilizării înregistrărilor audio-video ori prin intermediul internetului; înregistrări ce sunt luate doar de poliţie, sri şi organele abilitate; doar în cazul de război, crima organizată, cataclism, pericol de bomba atomică, etc. Deci, credem că ,,doamna” Nas Mariana e proastă bomba, asta însă nu declanşează implicit şi bomba atomică.

Cât priveşte internetul, nu exista practic nicio legislaţie. Anul trecut, doamna Lia Olguta Vasilescu, senator în grupul PSD a realizat un proiect de lege care se adresează atacării injuriilor pe internet, în special a ameninţărilor cu moartea în presa publicată (după ce a fost atacată sexual în presa online), însă nu a specificat cine ar trebui să se ocupe de monitorizarea trusturilor de presă, venind şi atacatori. Proiectul de lege inexistent legat de ameninţări şi injurii grave apărute în presa nu are nicio legătură cu un e-mail oarecare.

Dacă Naş Mariana ne tot ameninţă cu legea ce-ar fi să ne aducă şi codul legal ce ne-ar putea pedepsi?

Vrăjile lui Nas Mariana

Am plecat la munte rock-er cu big cohones şi m-am întors un manelist cu sula mică

După acest mass stupid către partenerii mei şi colegii de echipă (eu nu am primit nimic şi-n plus am fost plecat pentru câteva zile), vrăjitoarea Yan/Ying (2 dinţi în gura combinaţi cu 2 clase) Nas Mariana concluzionează: Bodnărescu e de vină! Şi, desigur, continua bârfa de rock-er ,,pe la spate”, jignindu-mă colegilor (mie nu mi-a scris nimic şi nu eram la curent!).  Doamna Silvia Katz i-a răspuns:

Domnul Cristian Bodnărescu este de o inteligenţă rară, a intrat în cartea recordurilor deoarece a scris cel mai lung poem din lume, este academician… are multe publicaţii în lume şi nu sunt mulţi oameni în România să-l egaleze.

Cristian Bodnărescu are un suflet de aur, a ajutat şi ajuta multă lume.

Bârfa pe la spate a inteligentei poete acad. dr. Nas Mariana din LBAPM (Loja Babelor Academico-Perverse Metaliste) continuă, cu jigniri (tot pe la spate că-i mai comod):

Să fim sinceri, nu ştim dacă este într-adevăr o onoare să intri în Cartea Recordurilor pentru cel mai lung poem scris, detronând ”Luceafarul” lui Eminescu. Nu este mare greutate să scrii un poem mai lung, importantă este calitatea şi nu cantitatea. Este oare ,,domnul” Bodnărescu atât de penibil încât să aibă pretenţia de a se compara cu Luceafărul poeziei romaneşti? World Records Academy include multe alte recorduri precum cea mai lungă barba, cel mai gras copil, cei mai mari sâni naturali, cel mai mic penis etc.

Rareori mi se întâmplă să găsesc atâtea calităţi într-un singur ,,om” (perversitate, bârfa, răutate, prostie, incultura şi schizofrenie), însă vrăjitoarea Nas Mariana se descruca destul de bine.

Aflu surpirns că nu e aşa greu să scrii un poem lung; dealtfel aşa ceva se scrie de oricine la colţ de stradă iar în loja LBAPM baba Nas Mariana a scris vreo 30 de astfel de poeme; oricine poate doar s-o facă. Dealtfel Nas Mariana este şi critic literar (alias îngrijitor de ferma bârfitor); e în măsură să critice opera mea şi nu am vreun dubiu că a şi citit cartea (o somitate intel-igenta ca ‘mneaei nu ar putea afirma şi gratuităţi). Însă… ar fi doar o mică problemă: un poem nu e orice fel de scriere (necesită o anume structura); Demonul lui Mihail Lermontov e mai lung faţă de Luceafărul, însă nu este considerat poem, ci povestire orientală. Deci, eu n-aş zice că oricine ar putea realiza asta (dacă aşa stăteau lucrurile n-ar mai fi fost un eveniment realizat până acum). Un poem poate fi scris de un om pasionat de literatură, după mulţi ani de scrieri şi studii (sunt convins că baba intel-igenta Nas Mariana mi-a şi studiat cariera, ca toate premiile obţinute în domeniu de-a lungul anilor). Importantă este calitatea şi dacă este prezenta vine şi cantitatea.

Eu nu am pretins vreodată o asemuire a mea cu poetul Mihai Eminescu. Dacă tot mă acuză de penibil, ar fi cazul să îmi trimită şi mie Nas Mariana o sursă care să confirme acest lucru. Sunt mulţi poeţi, destule recorduri şi-n romantism nu doar poetul naţional Mihai Eminescu (pe care eu îl respect şi îndrăgesc) scrie poezii lungi. Totul a fost realizat din pură pasiune, după finalizarea poemului am aflat că este cel mai lung din lume; aşa ceva nu se planifica (,,doamna” Nas Mariana din LBAPM desigur că ştie ,,tate” aceste lucruri, având multe recorduri mondiale la activ).

Iar comparaţia unei lucrări literare cu un penis mic o găsesc dizgratioasa. De la bârfă depăşim măsura spre paranoic. Propunere: Ce-ar fi ca LBAPM să o propună pe Nas Mariana pentru titlul mondial de cea mai idioată baba?

Iată câteva critici din partea unor oameni vizaţi, legate de poemul Demoniţa (colegii babei Nas Mariana de academie):

RECORD MONDIAL LA… POEM

,,Rareori, într-un timp controversat cum este cel pe care-l trăim, într-o lume de tip „fast-food” în care ne consumăm, României i se dă atenţia dorită şi cuvenită, referindu-ne aici la evenimente culturale născute aici şi menite „a rupe” – în sensul bun – „gura târgului european şi nu numai”.

Iată-l însă pe tânărul poet ieşean Cristian Bodnărescu doborând recordul mondial la… poem. Da, aţi citit bine, nu la cel mai lung cârnat, la cea mai mare mămăligă, sau cei mai mulţi Moşi Crăciuni…, nu – la poem, compunând cel mai lung poem romantic din literatura universală, record ce vine, în ordine cronologică, să-l „bată” pe cel deţinut până de curând de poetul Mihai Eminescu prin poemul Luceafărul, omologat la începutul lui 2009 de cea mai prestigioasă organizaţie de recunoaştere a recordurilor mondiale, World Record Academy, Miami.

Poemul Demoniţa  reprezintă, pe lângă recordul mondial al poeziei romantice, “o lucrare artistică originală, o  penetrare în lumea spiritelor demonice, o tentativă de plecare întru aflarea unui adevăr. În poem se observă influenţa romantismului, însă Fantasticul domină perpetuu”, după cum constată Prof. univ. dr. Teo-Teodor Marsalcovschi.”

Sorin Alexandru Şontea

Longest Love Poem – world record set by the “She Demon”

,,The “She Demon” (“Demoniţa”) by Romanian young poet Cristian Bodnărescu, a 109 stanzas long poem sets the world record for the Longest Love Poem. The old record is “Evening Star” by Mihai Eminescu (1850-1889), the Romanian naţional poet, which was recognized last year by World Guinness Records Academy.
The poem can be simply described as a combination between “Gone with the Wind” (it is a romantic drama), “Star Trek” (it contains science fiction entertainment) and “Love Story” – all together, which means it is a romantic poem but also a third millennium modern poem. “She Demon” is an original art work, a deep penetration into the world of demonic spirits, an attempt of finding the truth.
”The poem “She Demon” represents more than a record, a very own vision of Romanticism în the light of the 19th century classicism. The foray into the infoenergetics brings to the surface the fight between good and evil, the union of the contrasts Yan/Ying. She Demon didn’t fell out of the sky, it came to me after 16 years of writing”, Cristian Bodnărescu, 28, says about this masterpiece of poetry.”

Lucian Oprea, publisher of Gândacul de Colorado

Note critice pentru Demoniţa (lansare TVR 1, TVR International)

,,Poemul Demoniţa este o provocare, defapt bază pentru o operă rock pentru că duce foarte mult în zona rock-ului şi a fantasticului. Deci, se poate lucra şi muzical pe acest poem. Înafară de record şi toată mişcarea creată în jurul poemului de presă şi senzaţional, e un poem scris foarte bine; deci s-a muncit foarte mult la el. Poezia în sine este una la care s-a muncit, nu este ceva apărut de undeva, improvizat şi care spune din coadă. Importantă este defapt poezia, pe lângă evenimentul în sine al unui poem lung. Poezia lui Cristian Bodnărescu este foarte bună, e frumoasă şi curge.” 

Sorin Alexandru Şontea

,,Doresc să îl felicit pe Cristian Bodnărescu pentru lucrările sale. Poemul Demoniţa are un iz eminescian, o dulceaţă a acelor vremuri şi îl felicit pentru că a reuşit să transfere acea perioadă în zilele noastre cumplite din punct de vedere spiritual. Nu ne mai regăsim în ceea ce se întâmplă, dar uite că mai există un Ovidiu Komornic în muzică şi un Cristian Bodnărescu în literatură. Ne putem întâlni toţi artiştii la o suetă spirituală. Este prea puţin spaţiul alocat de mass media acestor întâlniri frumoase. Superficialitatea ne ucide spiritul şi puritatea din noi!”

Adrian Enache, compozitor

Paranoia ,,galantei doamne” ne-barfitoare şi intel-igente Nas Mariana continua în deja celebra-i ,,tentativa de plecare în a pupa în partea dorsală pe altii” cu alte afirmaţii destul de periculoase prin care îmi atacă titlul academic obţinut.

Boon…. E bine de ştiut că ţara asta pute a babe deştepte şi civilizate, toate academice şi cu un cuvânt greu de spus (dacă n-ar fi academician probabil că ,,doamna” wc Nas Mariana n-ar carti, desigur). Nu eu mi-am conferit acest titlu; care dealtfel a venit ca o surpriză, pe neaşteptate. Dacă ,,doamna” Nas Mariana are o problemă cu asta, nu are decât să atace fondatorul academiei ori minsiterul culturii sub egida căruia funcţionează legal (pe diploma se afla parafa acestuia). Desigur însă că babele din acel sat s-au unit pentru a forma o academie LBAPM şi aici e vorba de rivalitate. Îi înţeleg astfel necugetatul gest al prof. univ. dr. acad. baba Nas Mariana.

Deatfel titlul primit pentru activitatea jurnalistică depusă este după mai mulţi ani în care mi-am riscat viaţa pentru România (a se vedea materialul ,,Muzica aduce gripă aviara”- Odesa 2005); deplasându-mă în Odesa într-o perioadă destul de vulnerabilă. Ce făcea ,,doamna” Nas Mariana pe atunci, care comentează? Mânca şi atunci… grăunte?

Mâncatul părţii dorsale care mă ajuta în vederea locomoţiei continua. Aflu că n-aş mai fi rock-er…

,,Domnul” Bodnărescu este un personaj care crede că e suficient să-ţi laşi plete şi să te îmbraci în negru şi în piele ca să te dai drept mare rocker… uitând însă că ţi-ai păstrat comportamentul de manelist.

Vila Speranţa

Gruparea heavy metal Loja Babelor Academico-Perverse Metaliste din care face parte şi acad. dr. Nas Mariana, poet, crapa de ciudă… Ele doar sunt rock-erite cu plete şi îmbrăcate în piele, cu batic; nu oricine are cultura rock şi trăieşte rock. La cultura lor muzicală eu ar trebui să mă las de meserie. Ele nu ,,e”maneliste, doar melodia ,,Pe la spate-Pe la spate” mult apreciată de ele în procesul sacru de sărut al popoului este o baladă de heavy metal. Dealtfel curajul acestor rock-eri intel-igenti egalează sinceritatea şi decenţa, atunci când se mai şi semnează (şi nu e necesar să aflăm noi cum ,,se numeste” babele intel).

Toate lucurile acestea le-am aflat şi eu la întoarcere, deci… Am plecat la munte rock-er cu big cohones şi m-am întors un manelist cu sula mică (vraja babei Nas Mariana).

Dar… nu ,,moare” rock-erii când ,,vrea” babili!

Visul unei nopţi de baba (sau cum să fii perversă)

Întorcându-mă am primit mesajele de la colegi şi am aflat noua mea orientare muzicală (cea de manelist), după 2 decenii de rock.

Am sunat la ,,vila” şi mi-a răspuns Nas Mariana. M-am recomandat şi i-am menţionat de mesajele primite. Baba cea Isteaţă ori Nas Mariana a infirmat totul din start; căci… sunt multe vile ,,Speranta” (însă nu şi multe Babe Speranţa). ,,Or fi ele multe, însă eu am sunat la numărul găsi pe site-ul domeniului de la care s-a scris” i-am răspuns. ,,Se poate însă sunt mulţi clienţi la noi care accesează net-ul” a găsit imediat răspunsul isteaţa Babă, premianta pentru prostie şi perversitate. ,,Sunt ei mulţi clienţi însă daţi-mi voie să am unele rezerve ca toţi vă accesează adresa de e-mail de pe domeniul dvs. (Ai fi tu super versata şi parşiva, da’nici eu nu-s prost). Există prostii bine îmbrăcate, aşa cum există dobitoci foarte dichisiţi (Chamfort).

În plus mesajul de bârfa al lui Nas Mariana trimis colegilor de echipă şi partenerilor, mesaj nesemnat nu îmi poate face decât un bine. Pot vedea astfel oamenii care sunt în echipă (nu îi consider oameni pe cei ce au răspuns la aşa ceva şi au încurajat bârfa). Nu sunt o jigodie să îmi pârăsc informaticianul oriacarei babe proaste care trage pârţuri pe net şi îi consider jivine pe cei ce i-au răspuns. Echipa mea e formată din oameni şi nu din animale! După câte văd nimeni nu a plecat din echipă, ea chiar înmulţindu-se cu un nou membru: ni s-a alăturat profesorul univeristar Viorel Dontu care semnează în cele ce urmează părerea lui legată de Nas Mariana în capitolul ,,Baba Speranta”.

Nas Mariana neagă că ar avea de-a face cu semnatarul e-mail-urilor, însă îi scrie Silviei Katz ca eu o ameninţ la telefon; contrazicându-se singură. Eu m-am recomandat şi nu văd prin ce aş ameninta-o. Ar fi bine să aducă dovezi concludente în această afirmaţie periculoasă.

Înafară de asta, subţirea lege a internetului nu o avantajează prin absolut nimic; ea a primit un e-mail de la o adresă necunoscută, un oarece cont pe Gmail imposibil de detectat însă ne răspunde de pe domeniul oficial, putând fi trasă la răspundere pentru gravele-i afirmaţii calomnioase şi acuze (fapt ce au făcut posibil acest articol).

Revenind la ,,Visul unei nopţi de baba” (parodie după ,,Visul unei nopţi de vara” a lui William Shakespeare), putem sesiza imbecilitatea şi senilitatea babei Nas Mariana, al cărei nume l-am aflat ulterior de a se găsi afectată şi molestata verbal.

Nas Mariana trebuia să se căsătorească avându-l ca soţ pe profesorul univeristar Viorel Dontu, însă iubitul ei fiind eu, Cristian Bodnărescu.

Ducându-mă la duel cu prof. univ. Viorel Dontu pentru ,,mirifica” baba atomică, profesor universitar Nas Mariana (critic literar şi de artă) ne-am duelat 7 zile şi 7 nopţi până ni s-au tocit săbiile . În mijlocul nopţii reci de demult ne-am aruncat paloşele, ne-am ridicat de pe iarba umedă şi am decis să-i transmitem un mesaj babei molestate:

Viorel Dontu- Cristian Bodnarescu

Cristian Bodnărescu

Baba Speranţa

Pe domnul Cristian Bodnărescu îl cunosc de foarte multă vreme. ,,Este uşor să scrii”, pentru unii.

Mass-media îşi face datoria faţă de statul şi poporul roman. Este uşor pentru unele persoane să critice când n-au realizat absolut nimic înafară de un singur lucru: vorbe goale şi nimicii care se spun pe la colţuri! Este penibil pentru o ,,doamna” care nu ştiu din ce ,,club al sperantei” ar putea fi. E plăcut aşa să fii într-o speranţa derizorie, precum este Nas Mariana.

Pe domnul Cristian Bodnărescu l-am cunoscut cu mult timp în urmă, sunt aproape 10 ani. În tot acest timp domnia sa încearcă să facă multe lucuri. Alţii nu reuşesc şi atunci încearcă să dea cu vorbe goale, lipsite de respect faţă de personalitatea sa, în primul rând!

Am puţină supărare în vorba mea. Nu este uşor să creezi o vorbă! Am un mare prieten care are o vorbă: ,,Înainte de a critica pe cineva, în primul rând trebuie să ştii să scrii o carte!” A scrie o carte este un lucru sfânt. Nu este uşor! A fi scriitor şi creator este şi mai greu. Nu oricine poate face acest lucru. Nu oricine ştie limba romana, care este o limbă sfântă. Dacă vrem să fim corecţi şi să învăţăm ceva în primul rând trebuie să respectăm limba noastră! E uşor să aruncăm cu vorbe de nimic, nimicii. Din nimic nimic se naşte!

Nas Mariana este o  ,,doamna” care înafară de a sta acolo şi a scrie pe un calculator nu a realizat decât bârfa! Este de proastă calitate! Eu nu ştiu unde  se poate gândi astfel. Numai la noi în România sunt ,,oameni” de genul. Nici nu ştiu dacă i se poate spune ,,doamna”  Marianei Nas. Acest cuvânt este prea frumos pentru una ca ea! Termenul vine de la sfinţenie. Domn/doamna provine de la Dumnezeu şi desemnează îndumnezeirea în suflet şi-n sfaturi. Domnul Cristian Bodnărescu în primul rând a creat ceva! A creat această poezie, care a fost recunoscută de oamenii vizaţi! Nu oricine e în măsură să fie critic literar, nu orice om de pe la colţurile din vale şi din deal, din satele ,,buzeilor nostri” aşa cum spun unii.

Să deie Dumnezeu să putem face mai mult pentru a stompa raul bârfei şi cel al prostiei umane! Eu domnului Cristian Bodnărescu nu-i doresc  decât bine şi am o urare: ,,Să fie intru veşnicia postului de radio Zidul, pentru care eu încerc clipa de clipă şi ceas de ceas să fac ceva!”

profesor universitar Viorel Dontu

Vila Nebună

În urma mesajului primit din partea „Vilei Speranţa”  prin care se punea în discuţie probabilitatea ca domnul Cristian Bodnărescu să necesite consiliere din punct de vedere psihologic, am decis să-i aplic acestuia o serie de probe la care s-au obţinut următoarele rezultate:

1. Matricile Progresive Raven : scor 130 (nivel de inteligenta foarte ridicat);
2. Inventarul de personalitate Eysenck – Factorul „E” -  (se indentifică tipului extravertit ceea ce înseamnă că este sociabil, prietenos, îi place munca în echipă, este un tip vesel, optimist, îi place să socializeze, etc.);
3. Inventarul de personalitate Eysenck – Factorul „N” -  (se identifică tipului stabil ceea ce înseamnă că este o persoană echilibrată din punct de vedere emoţional, se adaptează destul de uşor diverselor activităţi din viaţa de zi cu zi, are o viaţă socială reuşită, dar mai ales nu prezintă stări de anxietate sau o stare generală dezagreabilă);
4. Testul Cattel 16 Personality  Factors – (sintetizând cei 16 factori ai chestionarului am surprins următoarele: este un tip stabil şi matur emoţional, calm, afirmativ, sigur pe sine,  flegmatic, un tip ferm, hotărât, comunicativ, deţine sentimentul responsabilităţii, este conştiincios şi riguros în îndeplinirea sarcinilor, spirit independent, interesat de alţii, dar mai ales un tip stabil în modul de a fi).

Concluzionând cele de mai sus ţin să mă adresez în primul rând persoanei  misterioase  care a semnat mail-ul primit de mine, „Vila Speranţa”, şi să-i mărturisesc faptul că Domnul Cristian Bodnărescu este un tip mai mult decât OK.

 Cu alte cuvinte, bănuiala dvs. a fost infirmată. Ţin totuşi să vă mulţumesc deoarece datorită dvs, am realizat un profil psihologic al unui om cum rar întâlneşti. Şi pentru că a început să-mi placă, pe viitor îmi puteţi recomanda şi alţi academicieni, poeţi, scritori despre care dvs. consideraţi că ar avea nevoie de servicii psihologice specializate.

psiholog Delia Palade

Perversa baba Nas Mariana

Baba dezaxată

Trăim vremuri nebune, cum se poate ca o persoană neavizată să îndrăznească să conteste un Record Mondial şi un titlu de Academician? Aşa ceva un se poate procura de la piaţă, prieteni, Internet. Se pare că suntem o ţară de guralivi (ca să nu folosesc altfel de cuvinte pentru baba Nas Mariana), care un ştim când şi unde să ne oprim. Una e să ştii cu ce se mănâncă aşa ceva, alta este să te afli în treaba frustrat de anumite chestii, asa ca Nas Mariana.

Nu este foarte greu să-ţi dai seama că domnul Bodnărescu este un creier, un creier minunat într-un om minunat. Nu aţi jignit doar omul Cristian Bodnărescu , ci şi Academia.

Gabriela Mustaţa

Poemul babei agitate

Mă numesc Colţ Fabiola şi fac parte din echipa Zidul şi aş vrea să îmi exprim o părere  în ceea ce priveşte cuvintele adresate domnului Cristian Bodnărescu de către o reprezentantă a Vilei Speranţa.

Doamna spunea că nu este greu să scrii un poem lung ,eu zic că este greu ,dacă ar fi aşa uşor atunci am avea foarte multe cărţi cu poeme. Domnul Cristian Bodnărescu nu s-a comparat niciodată cu Luceafărul poeziei romaneşti, din contră are un mare respect pentru el .

E adevărat  că World Record Academy înregistrează multe alte recorduri, dar asta nu înseamnă că trebuie să fim invidioşi pe rezultatele altora şi nici să comparăm acest record cu acelea de genul ,,cea mai lungă barba,cei mai mari sâni naturali,cel mai mic penis ,etc.’’

Ar trebui să ne mândrim şi să promovăm tinerii din ţara noastră care au şi alte preocupări în afară de fotbal, manele şi alte activităţi care nu ne fac cinste deloc, dar e mai uşor să jignim decât să lăudăm.

Ca membru al acestei echipe eu sunt alături de domnul Cristian Bodnărescu şi dacă a luat atitudine este pentru că  a fost jignit .

Fabiola Colţ

Câinii latră ursul trece

Sunt şi eu alături de întreaga echipa Zidul, a doua mea familie şi evident şi de domnul Cristian Bodnărescu, care nu merita decât stima şi aprecierea tuturor persoanelor din jur.

Este păcat că se întâmplă asemenea lucruri, însă partea bună este că putem învăţa din toate  aceste întâmplări şi să evoluam spiritual.

Acuzele fără fundament nu trebuie ascultate pentru că ele nu au puterea să acopere sau să umbrească strălucirea geniului domnului Cristian Bodnarescu şi nici a realizărilor sale care sunt cunoscute şi admirate de noi toţi.

Aceasta ,,doamna” (Nas Mariana) care acuza este doar un suflet care suferă şi ca să scape de această durere ataca, nu putem decât să îi oferim compasiunea noastră şi să fim noi mai buni cu fiecare zi şi mai înţelegători.

Şi închei cu un proverb:” câinii latră ursul trece”. Câini care să latre o să găsim la tot pasul, însă nu trebuie să fim afectaţi ci să fim mai senini şi să învăţăm din provocarea pe care viaţa ne-o oferă.

Livia Popescu

Baba plescaitoare Nas Mariana reprezintă Vila Speranţa din satul Plescoi, comună Berca, judeţul Buzău.

Miercuri 27 iulie 2011 între orele 20 şi 22 profesorul universitar Viorel Dontu va invită să ascultaţi emisiunea ,,Baba Speranţa” (în cadrul Prostiei la Zid), la Radio Zidul- ziarulzidul.ro Emisiunea îi va avea ca invitaţi pe Cristian Bodnărescu, Nas Mariana şi toţi cei ce vor dori să intre-n direct. Trupa de heavy metal Riot (Revolta) va oferi fundalul sonor al emisiunii.

Autor: Adina Gabriela Mustaţa

Biografie

Anton Pann s-a născut dincolo de Dunăre, la o dată incertă, la Sliven, un târg vestit pentru meşterii săi arămari şi cojocari. Scriitorul nostru, al treilea fiu al familiei, nu era atras de aceste meşteşuguri ci era înclinat spre carte, intrând la un dascăl să deprindă cântările biserciceşti.

După mai multe necazuri, moartea tatălui său în 1806, apoi izbucnirea războiului dintre Rusia şi Turcia unde cei doi fraţi mai mari, înrolaţi în armata rusă, mor în timpul unei lupte, Anton Pann şi mama sa sunt nevoiţi să se stabilească la Chişinău, de unde ulterior pleacă spre Bucureşti unde se stabilesc definitiv. A lucrat ca paraclisier şi cântăreţ în biserică să se poată întreţine şi a urmat şcoala de psaltichie. Ca un semn al preţuirii meritelor sale (cunoştea câteva limbi străine precum şi complicatul sistem de note muzicale folosite la acea vreme), Anton Pann a fost numit director al tipografiei de muzică bisericească.

În 1821 trece munţii, ajungând la Braşov unde îl cunoaşte pe Ion Barac, autorul poveştii în versuri Istoria preafrumosului Arghir şi a preafrumoasei Elena. De la cărturarul ardelean şi din cărţile şi calendarele româneşti pe care le-a putut cerceta la Braşov, dascălul va căpăta îndemnul să alcătuiască şi el asemenea tipărituri.

După o a doua pribegie (1828) la Braşov, unde se dusese cu Anica, o tânără pe care o răpise dintr-o mânăstire pentru a şi-o face soţie, Pann ajunsese să publice câte o carte pe an. Pentru asta, având nevoie de bani, lucra ca dascăl şi profesor de muzică. Subiectele le împrumuta din cărţi, dar mai ales din nesecata bogăţie a literaturii populare, pe care a cunoscut-o din gura oamenilor. Avea multe de povestit, fiindcă aşa cum spunea el: Că d-alde aceste-n lume/De câte s-au săvârşit, /Fabule, istorii, glume, /N-au niciodată sfârşit.

Din cele vreo sută de cărţi pe care le-a publicat, o parte sunt cărţi de muzică bisericească, altele cuprind colinde, poezii populare sau poezii de diverşi autori, puse de el pe muzică. În timpul revoluţiei de la 1848 a condus corul pe care îl pregătise anume să intoneze o serie de cântece mobilizatoare, ca acela al lui Andrei Mureşan intitulat Un răsunet.

Creaţii

În alte opere ale sale a prelucrat scrieri populare ca Hristoitia (cuprinzând reguli de bună purtare), Înţeleptul Archir cu nepotul său Anadam, Noul Erotocrit. Scrierile sale cele mai de seamă sunt insă: Fabule şi istorioare, O şezătoare la ţară, Călătoria lui Moş Albu, Culegere de proverburi, Povestea vorbii precum şi Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea.

Fabule şi istorioare au apărut în 1841 şi sunt povestiri în versuri, multe dintre ele cu morală. Aceste povestiri arată ca autorul cunoştea bine lumea satelor, superstiţiile oamenilor, naivitatea ţăranilor care se lăsau păcăliţi pe la bâlciuri dar şi suferinţele îndurate de ţărani din partea boierilor. El îndemna oamenii să preţuiască munca, să se lepede de credinţe deşarte, să se ferească de făţărnicii. Sfaturile din fabulele lui sunt din cele mai folositoare: fereşte-te de făţarnici (Lupul pocăit), nu te lăsa ispitit de băutură (Aldămaşul), nu fi lăudăros (Muşcă şi ţânţarul), nu vinde pielea ursului din pădure (Vânătorul).

În Povestea vorbii întâlnim şi îndemnuri de supunere faţă de cei puternici. Alte zicători lasă să se înţeleagă că soarta omului este hotărâtă o dată pentru totdeauna şi că nu e nimic de făcut pentru a o schimba.

Nastratin Hogea, eroul principal din Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, este un fel de Păcală oriental, înţelept şi hâtru, pornit pe pozne, şiret, gata oricând să dea o lecţie, nu numai semenilor ci chiar sultanului. Nastratin îşi bătea joc de bogătaşi şi cârmuitori, de lacomi şi zgârciţi

Lucrarea Versuri muziceşti apare în 1830, fiind o culegere de cântece cărora le adaugă şi “câteva versuri politiceşti” de care spunea autorul: Socotesc că nimănui nu-i vor fi spre vătămare.

Urmează Poezii deosebite sau Cântece de lume 1831, Îndreptarul beţivilor 1832, Noul Erotocrit 1837, Poezii populare 1846.

Anton independentul

Alături de această bogată activitate de folclorist, compilator, traducător, în care talentul scriitorului îşi croieşte o parte originală din ce în ce mai întinsă, publică anual calendare, conţinând cronologii, istorioare morale în versuri – hrană spirituală elementară potrivită unui public larg.

Drumul activităţii creatoare a lui Anton Pann s-a desfăşurat într-o relativă izolare de mişcarea literară din Ţara Româneasca. El n-a publicat în Curierul Românesc, nu a figurat decât incidental printre colaboratorii revistelor vremii. Nu s-a învârtit în cercul lui Mircea Eliade, n-a trecut pe la Filarmonica, deşi cunoştinţele sale ar fi fost acolo de folos, n-a avut legătură cu tinerii de la Asociaţia literară, care după 1840 se străduiau să imprime literaturii o direcţie mai pronunţat naţională şi cetăţenească.

Pe la 1832, când modestul psalt de strană se afla la primii paşi ai activităţii sale de scriitor profane, Mircea Eliade afirmă: “Cu adevărat că noi nu mai suntem în vremea când numai nişte cântece de amor să fie destule a face a se mira lumea de noi. Duburile au trebuinţă de o hrană morală mai statornică şi mai cuviincioasă la vrednicia omului.” Se vizau aici noile căi croite literaturii prin apariţia traducerilor lui Eliade din Lamartine, a poeziilor lui Cîrlova şi elegiile lui Alexandrescu.

Anton sămănătoristul

Spre deosebire de această literatură cu pretenţii intelectuale, Anton Pann aduce în cărticelele sale viaţa poporului şi-şi propune ţelul modest de a oferi unui public mărunt o lectură distractivă şi moralizatoare. Formaţia lui Pann nu avea nimic comun cu aceea a altor autori contemporani. Aceia erau cărturari pe când Pann era autodidact. Anton Pann avea origine obscură şi văzuse lumina zilei printre străini. Eliade, Alexandrescu, Bolintineanu şi toţi ceilalţi cunoşteau limba franceză, Anton Pann a învăţat limba romană în anii adolescenţei, în schimb, el avusese ocazia în peregrinările primilor ani să deprindă turca, greaca şi rusa, era un om al meleagurilor dunărene, pe care nu-l ispiteau tânguielile ci plăcerile vieţii. La el folclorul era mediu de viaţă. Avea un spirit mucalit, ştia să prindă ridicolul situaţiilor şi le întorcea pe toate în glumă, dar fără gesticulaţie şi fără maliţie. Râsul său era indulgent uneori, acid alteori, dar niciodată crud. Acest râs aparţinea unui om sociabil care-şi iubeşte semenii şi care este conştient că, Om, oricum, întru toate/Fără cusur nu se poate.

Dimitrie Bolintineanu, într-o scriere informativă despre Ţările Române, destinată publicului francez, instituia o comparaţie sugestivă între o serie de poeţi cunoscuţi ai vremii şi Anton Pann. Cei dintâi, în loc să-şi caute inspiraţia în sânul patriei lor, în suferinţele şi speranţele ei, merg să se inspire pe malurile Senei sau ale Tamisei” croiesc versuri care respiră parfumul literaturii secolului al XIX-lea, senzualitatea, îndoiala şi descurajarea. Faţă de aceştia, Anton Pann reprezintă Poetul popular prin excelenţă. El scrie pentru popor, pe care-l face să râdă şi să plângă şi căruia îi vorbeşte limba. Nu e instruit dar e original; îşi caută subiecte ,,în jurul casei şi nu în jurul lumii”.

Moartea

Anton Pann s-a stins din viaţă la 2 noiembrie 1854. În urma sa au rămas se pare câteva lucrări inedite, care însă s-au pierdut. Două din ele se anunţau, prin titluri, de mare interes: Istoria lui Mihai Viteazul şi partea a treia din O şezătoare la ţară.

Osemintele scriitorului sunt îngropate în cimitirul Bisericii Lucaci din Bucureşti, străjuite de un epitaf pe o lespede modestă, a cărui slovă îmbină satisfacţia decentă pentru o viaţă dedicată unor osteneli rodnice cu sentimentul împăcării în soartă ce mai devreme sau mai târziu, ne egalizează pe toţi în umbra morţii:

Aici s-a mutat cu jale

În cel mai din urmă an

Care în cărţile sale

Se citeşte

Anton Pann

Acum mâna-i încetează

Ce la scris mereu şedea

Nopţi întregi nu mai lucrează

La lumină cărţi să dea

Împlinindu-şi datoria

Şi talentul ne-ngopând

Şi-a făcut călătoria

Dând în lume altor rând

(Anton Pann)

EXCLUSIV

Autor: Stan PĂŢITU Junior

Îngrijitor text: Cristian Bodnărescu

Cinshpe-saispe latai

Îmi aduc aminte că…

Prin ’69, stăteam într-o garsonieră minusculă… într-un bloc situat „la Pache”, adică lângă rondul de la Izvorul Rece, aflat la întretăierea bulevardului Dimitrov cu bulevardul Republicii din Bucureşti. Aveam prietenă de trup şi suflet o balerină… de nota cinşhpe care îşi făcea „dansul” prin trupa unui teatru de revistă din capitală. Într-o zi mă trezesc cu ea la uşă însoţită de o prietenă de „nota şaişpe”:

- Iubi dragă (ăsta eram eu!), Zizi (să-i zicem aşa junei de nota şaişpe) are o problemă intimă tare delicată!

- Auleo! Să nu îmi spui că a rămas gravidă şi trebuie să facă vreo boacănă pentru „a scăpa de plod” că eu nu mă pricep şi nici relaţii cu doctori dubioşi n-am! Era în epoca de aur a „decreţeilor”, când fetele rămâneau parcă şi mai abitir gravide decât în alte vremuri istorice, aducându-şi astfel aportul „muncitoresc” la dezvoltarea demografică a scumpei noastră patrii socialiste.

- Iubi, Iubi! Stai, nu te pripi… Nu e vorba de nicio ilegalitate. Alta e problema… Eu ţi-o spun fără ocolişuri. Pe Zizeta o mănâncă tare la păsărică şi se jenează să mergă la doctor… Poţi să o ajuţi tu?

- Păi nu ştiu dragă cum? Eventual să o las în seama Doinei Scărpiniş să o scarpine, spun eu, vroind să fiu spiritual. Doina Cărpiniş, era o talentată dizeuză care cânta la restaurantul Ambasador, şi pe care, clienţii faimosului local o porecliseră Doina Scărpiniş…

- Măi Iubi dragă, ţie-ţi arde de glume! Nu-i vorba de niciun scărpinat, că ăsta poate să-l facă şi singură. Poate îi dai un sfat… că tu le ştii pe toate! Noi fetiţele de la balet suntem mai inocente… nu prea ştim multe.

- Mulţumesc pentru aprecieri, zic eu, umflându-mă-n pene. Zizica, roşie ca focul la faţă, stătea ruşinată, cu privirea în jos. Din când în când se mai atingea, ca din greşeală, utilizând colţul poşetei pe la părţile sensibile…

Domnul Misu

- Măi băiatule, nu mai chinui fata! Nu vezi că o mănâncă tare! Iar tu… nu mai face pe mironosiţa! Ia arată-i lu’ Iubi unde ai probleme!

Zizel fâstâcidu-se îşi ridică fustiţa, trage de chiloţel în jos şi îmi arată o bucăţică de Africă! Eu, cu o mină foarte serioasă, cu un ochi deschis şi cu unul închis, mă uit expert la bogăţia forestieră a domnişoarei de nota şaişpe.

- Mda, eşti cam iritată! N-oi fi având cumva lăţei?

- Ce-s ăia?

- Păduchi laţi!

- Auleo! Şi cum scap de ei, zise Zizi şi începând să plângă! Bine dispus, mă pune naiba şi încep să îi spun un banc tematic, fapt care a făcut-o pe tânăra domniţă suferindă să plângă în hohote. Eu sadic şi bravant continui: „Deci, de lăţei poţi scăpa în felul următor! Iei o cărămidă, o pisezi până o faci praf, apoi o amesteci cu alcool şi te ungi pe unde te mănâncă. Păduchii se îmbată şi se iau la bătaie cu cărămizi şi… până nu mai rămâne niciunul viu…” Zizi plânge, de se rupea „cămeşa” de pe ea!

- Hai măi fato, nu mai plâge ca o proastă, spune „Nota Cinşpe”… Iubi a vrut să fie spiritual, să te înveselească… Nu e nicio tragedie… Te scapă el de animăluţe!

- Cum o să mă duc acasă în halul acesta? Dacă află tata… mă omoaaaară!

Eu hoţoman, iau o lupă şi cu o figură de expert îi spun foarte serios să îşi dea jos chiloţeii! Executat! Într-adevăr, am constatat acolo foarte mulţi mişcători mişunând prin pădure! În cazul unui recensământ poate ar fi fost şi mai mulţi.

- Aşa e, dau eu verdictul… Pe-di-cu-lo-ză! Păduchi pubieni! De unde i-ai luat?

- De la… Mişu!

- Dar cine e Mişu?

- Mişu e actor la… Teatrul de…, în şopteşte „Nota Cinşpe”!

- Văleu! Şi el ştie?

- Nu cred… dar l-am surprins când se scărpina şi el! Nici nu mai vreau să-l văd! Şi iar începe să plângă-n hohote… Cum a putut să-mi facă una ca asta!?

Un viitor (fara latei)

Încercăm să linştim fata din nou, cu mângâieri, cu vorbe bune, cu exemple pozitive, cu speranţe de viitor, că deh, aşa trebuie să facă prietenii… încheind cu tradiţionalul „O să fie bine!”

- Chiar ziceţi că o să fie bine, spune ea printre sughiţuri. O să rămân recunoscătoare toată viaţa!

- Bine, să nu uiţi!

- Fac orice! Prietena mea se uită cam câş la ea… gândindu-se poate: De ce dracu am adus-o la Iubi al meu…?!

- Păi, zic eu foarte sigur pe mine, ar trebui nişte gaz şi… trece. Dar pentru asta trebuie să te râzi.

- Vai, şi… doare?

- Nu doare, doar ustură puţin.

- Bine, fac cum zici… Credeam că e mai complicat… Ai cumva o lamă?

- Desigur! Până te razi eu dau o fugă la caloriferistul blocului să fac rost de nişte gaz!

- Bine, mulţumesc!

Bunul samaritean

Îi dau o lamă nouă şi o trimit la baie să se radă. Eu, după gaz la Nea Cutare-caloriferistul… Când revin… găsesc fetele înveselite! Adio lacrimi! Îi dau gazul şi un cocoloş de vată… domniţa intră pudică din nou în baie. Auzim un ţipăt scurt şi din nou plânsete. Ne repezim în baie să-i ridicăm moralul…

- Au ce tare ustură, şi Zizi iar atinge cu vată câmpia proaspăt rasă. Biata martiră, începe să pufăie, să se schimonosească şi să danseze un fel de charleston, ca deh, d-aia era balerină la… (Ei, prea multe vreţi să ştiţi curioşilor la care teatru! N.a.) Sâsâie, pâsâie, gâfâie, ţipă, urlă, dar se freacă… cu mult elan tineresc. Eu cu prietena mea suflăm precum mistralul spre colinele dezţelenite ale montparnasului pentru a-i mai uşura usturimile. După o vreme se calmează, devine din nou veselă şi relaxată, se îmbracă, îmi dă un pupic pe frunte şi pleacă! Mission Accomplished! Eu, ca un bun samaritean, mă felicit că am putut să ajut un biet om aflat la ananghie.

***

Maimuţele din Valea Plângerii
A doua zi mă trezesc cu Zizi la uşă… Singură de data asta! Tot ruşinată şi cu privirea în pământ!
- Tot mă mai mănâncă… spune ea smiorcăindu-se! Dar nu sub burtică, ci între picioare…
Îi spun să dea jos textilele şi… să trecem la „aparate”! Iau lupa – că deh, abia aşteptam să fac cercetări mai amănunţite – şi încep să o studiez… Africa rasă ca-n palmă… dar în Valea Plângerii palmierii erau înţesaţi cu maimuţe!

- Păi trebuia să te razi şi „acolo”! Altfel nu trece… spun eu compătimitor.

- Păi nu pot, nu ajung, mi-e frică să nu mă tai! Am vrut să o fac acasă dar tata se rade cu aparat electric. M-am temut să nu rămână vreun lăţel (învăţase diminutivul! N.a.) prin sita maşinii şi să îşi facă mai apoi cuib în barba lui tata. Ar fi fost un dezastru! Mă omora! Şi apoi, nu aveam nici gaz…

- Şi ce propui, vrei să te rad eu?

- Nu ştiu… mi-e aşa ruşine!

- Păi atunci roagă-l pe Mişu, fac eu pe niznaiu.

- Nici nu mai vreau să-l văd. Mizerabilul! Mă gândesc că… oare nevastă-sa s-o fi scărpinând şi ea!?

- Ohoho, depinde de simbioza dintre ei! Deci ce propui…

- Păi dacă nu spui la nimeni te las să mă râzi!

Şi uite aşa, am pus-o pe un taburet… în cada de baie şi vorba formaţiei Phoenix: „Hei cancan, cu picioarele-n tavan…” şi am ras-o! Dansul cu gazul l-a mai executat o dată, plângând, ţipând, urlând, gâfâind, pufăind, sâsâind, ş.a.m.d. Iar eu eram de serviciu cu suflatul, şeful vânturilor… cu mistralul, foenul, crivăţul, briză… mai abitir ca un ventilator. Noroc că făcusem ceva înot pe vremuri şi stătem bine cu respiraţia diafragmatică. Fata s-a calmat şi pus fustiţa, mi-a dat un pupic pe frunte şi a plecat în pas maiestuos, legănându-se ca raţele… precum păşesc suratele balerine. Mi-a făcut cu ochiul, spunându-mi cu subînţeles că ne vom vedea într-o zi. Mi-a lăsat cadou chiloţeii pe marginea căzii de la baie. Cred că a vrut să scape de ei… ca să nu mai ducă vreun lăţel acasă!

***

Spectacol (fara latei)

Anii au trecut… „Nota cinşpe” m-a părăsit cu regrete… după ce s-a măritat cu un veteran italian locuitor al mafioticei Sicilii. Pe scrupuloasa Zizi nu am mai întâlnit-o „face to face” precum zice englezul, de la ultima bărbereală. Am văzut-o însă de câteva ori pe scenă dansând în spectacole de revistă. În sală era prea întuneric să-mi poată vedea privirea, iar telepatic nu puteam să-i trasmit ceea ce gândeam. În culise nu intram din principiu.

După un timp… eu am emigrat spre ţările calde şi uitată a fost această poveste pentru mai bine de patru decenii. Anul trecut am vizitat România. Ajung la Bucureşti in luna Septembrie 2009, dornic de cultura românească. Prea multe spectacole nu am putut vedea, deoarece încă nu se deschisese stagiunea teatrală. Bântuind prin capitală, în amintirea anilor tinereţii, cobor într-o după-masă de la Intercontinental – Piaţa Universităţii, pe fostul Bulevard 6 Martie, apoi o iau spre dreapta, pe Calea Victoriei către Piaţa Revoluţiei. Ajung la statuia „Ţepuşa cu cartoful înfipt în ea” – după cum este poreclită de cârcotaşi. Sincer să fiu, mie îmi place! În primul rând că e un fel de obelisc, şi toate capitalele care se respectă trebuie să aibă câte un obelisc. Vezi Washigton, Roma, Paris, Buenos Aires, ş.a.! Apoi, pentru că statuia e lucrată îngrijit, cu talent, de către sculptorul Constantin Ghilduş. Critici, răutăţi, invidii… la adresa ei? Cu duiumul! Dar câinii latră, caravana trece. C-aşa-i la noi la români! Cum faci un lucru bun sar zece egoişti să-l dărâme!

O iau spre Ateneu… Dau o privire lungă în zare spre hotelul Athenée Palace şi şoptesc în gând câteva versuri pe care le ştiam din anii studenţiei când eram stâlp de cafenea la braseria de la parter… „hai la atenepalace, /unde nouă mult ne place!…” Apoi, dau un ochi pe acoperişul Palatului Regal să văd de unde şi-a luat zborul „neanicu-geniulcarpaţilor”. Când să dau colţul de la Bibilioteca Centrală Universitară cu strada C.A. Rosetti… Bingo! Văd în dreapta mea, în piaţeta care se deschidea de la parcul Ateneu până la restaurantul Cina, o scenă în aer liber şi o mulţime de scaune albe de plastic aşezate în ordine pentru a-şi aştepta spectatorii. Văd afişe, şi un ecran enorm de televizor plasmă pe care rulau imagini explicative cu programul artistic al serii. Se desfăşura acolo Festivalul „George Enescu”, ediţia a XVIII-a. Ce minunată iniţiativă au avut organizatorii!

Neavând ce face, mă aşez pe un scaun marginal în aşteptarea spectacolului. În programul din acea seară: „Recital extraordinar Grigore Leşe”. Magnific. Aştept. Se adună lumea. Se ocupă toate scaunele, vine maestrul Leşe, ne uimeşte cu muzica lui arhaică… Superb spectacol! Mi-e sete/ Mă scol şi mă duc la un chioşc din apropiere să îmi iau ceva de băut. În aglomeraţia de acolo, îmi apare în faţă o doamnă cu o figură cunoscută. Moletă, pudrată, puţin ridată… cu buzele botoxate. Se uită şi dânsa la mine şi îmi zâmbeşte… O recunosc vag… Parcă seamănă la ochi cu „Nota Şaişpe”. Îi spun „sărutmâna”. Răspunde la salut.. E însoţită de un domn… Mă întreabă abia şoptit:

- Ce mai faci?

- Bine! Doamna Zizi?

- Da! Îmi mai reţii numele!? Ai memorie bună! Ţi-l prezint pe soţul meu, doctorul…

- Încântat de cunoştinţă! Îngaim eu…

- Nu te-am văzut de foarte mulţi ani. Pe unde îţi mai duci veacul? Mă întreabă Zizeta…

- Prin ţările calde, distinsă doamnă… răspund eu.

- Şi cum e pe-acolo, cald?

- Da! Destul de cald… Aproape ca-n Africa!!!

- Ei, nu te mai plânge… Sunt convinsă că nu duci lipsă de ventilator sau de un aparat de aer condiţionat!

Îşi ţuguie buzele şi suflă spre mine un jet de aer rece. Îmi face cu ochiul, îl ia pe doctorul-soţ de braţ, ambii îmi spun politicoşi „la revedere” şi se îndreaptă spre scaunele albe. Desigur, doamna se deplasează tot în pas maiestuos, legănându-se ca raţele… precum păşesc suratele balerine. De data asta însă… fără pupic pe frunte.

Stan PĂŢITU

1 aprilie 2011

Nu sunt de acord cu spusele tale, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune

Francois-Marie Arouet, care va lua încă din tinereţe pseudonimul literar de Voltaire, s-a născut la Paris în anul 1694, în anii grei de domnie ai lui Ludovic al XIV-lea, când Franţa, vlăguită de războaie, începuse să deteste regalitatea absolută.

Datorită tatălui său, care era jurist, Voltaire ajunge să studieze în cadrul celui mai mare colegiu iezuit din Paris, unde capătă o solidă cultură clasică. El nu răspunde dorinţei părintelui său de a urma apoi studii juridice pentru a deveni magistrat. Îl atrăgea în schimb literatura. După câteva scrieri satirice în versuri, care i-au pricinuit închiderea la Bastilia (1717-1718), compune o tragedie Edip apoi poemul Liga, evocare a lui Henric al IV-lea, pacificator al Franţei după Războaiele religioase de la sfârşitul secolului al XVI-lea.

Opera lui Voltaire se impune în primul rând atenţiei posterităţii prin proporţiile ei. Ca om de litere, Voltaire a iubit mai mult teatrul, în deosebi tragedia. Tragedia lui Voltaire, deşi păstrează cadrul tradiţional al celor cinci acte în versuri alexandrine, de douăsprezece silabe, precum şi caracterul psihologic, pasiunile omeneşti- iubirea, ura, ambiţia, patriotismul- servindu-i drept resorturi dramatice, are originalitatea ei. Principala trăsătură a tragediei lui rămâne caracterul militant. A transformat genul într-o tribună elocventă a ideilor noi, iluministe. Zaira arată cum prejudecăţile religioase au curmat tragic iubirea dintre un musulman şi fiica ultimului rege francez al Ierusalimului. Mahomet stigmatizează procedeele de înşelare a mulţimilor de către făuritorii de religii, pretinşi inspiraţi de divinitate. Piesa Ghebrii are numele unei secte religioase din Iran şi pledează pentru o largă toleranţă faţă de culte.

Poemele lui Voltaire sunt, la rândul lor, versificări clare şi elegante ale aceloraşi idei. De la Pentru şi Contra, expunere a deismului şi până la Poemul, trecând prin Discursurile asupra omului, scriitorul dezbate problemele de filosofie şi morală care-l preocupă. Din necesitatea de a polemiza cu detractorii săi, verva mişcătoare a lui Voltaire s-a manifestat şi în versuri. În 1763 scrie satira Educaţia unui prinţ – contra bigotismului de la curţile regale, Marsiliezul şi leul, îndreptată împotriva feudalilor hrăpăreţi şi Finanţele, denunţarea curajoasă a fiscalităţii excesive care apărea în acea vreme tocmai asupra celor mai productive pături sociale din Franţa.

Un gen literar propriu secolului al XVIII-lea, pe care Voltaire l-a înălţat pe culmile perfecţiunii artistice, este romanul filosofic, ilustrare a unui adevăr, combatere a unor erori sau denunţare a unor fărădelegi printr-o povestire atrăgătoare. La Voltaire, romanul Filosofic îmbraca forme variate: povestea orientală Zodig; închipuite călătorii interplanetare Micromegas ori aventuri, precum Istoria călătoriilor lui Scaramentado şi Candid.

Doctorii prescriu medicamente despre care ştiu foarte puţin ca să vindece boli despre care ştiu şi mai puţin, ale unor fiinţe omeneşti despre care nu ştiu nimic.

Candid rămâne capodopera incontestabilă a romanului filosofic al lui Voltaire pentru că îmbina realitatea respingătoare că produsul unei imaginaţii feerice, cu scopul de a arăta că mirajul închipuit de filosofii idealişti germani, că oamenii ar trăi în cea mai bună societate posibilă; nu este numai o iluzie dezminţită de fapte dar şi o doctrină.

Opera filosofică a lui Voltaire, aceea care expune direct idei iluministe, fără intermediul teatrului, romanului sau istoriei, este şi ea, de dimensiuni şi conţinut variat. Scrisorile filosofice din 1734 pot fi asemănate că gen literar cu reportajul. Tratatul de metafizică este o altă lucrare filosofică de explicare a omului şi a naturii.

Operele istorice ale lui Voltaire se impun atât prin conştiinciozitatea documentării cât şi prin concepţia progresistă pentru acea vreme, despre felul cum trebuie reconstituit şi înfăţişat trecutul unui popor. Istoria lui Carol al XII-lea (1731), este o naraţiune având în centrul ei războaiele dintre ruşi şi suedezi de la începutul secolului. În secolul al XIII-lea, concepţia lui Voltaire despre istorie însemna un progres faţă de cea teologică, dominantă până atunci. În lucrările: Secolul lui Ludovic al XIV-lea; Încercare asupra moravurilor; Istoria Rusiei- interesele economice, viaţa religioasă şi faptele de civilizaţie ocupă un loc considerabil.

Ca şi teatrul, romanul sau poezia lui Voltaire, monografiile şi sintezele sale istorice, poartă pecetea timpului şi mai ales poziţia de clasă a scriitorului. Sunt opere iluministe cu idei progresiste, condamnă războiul de agresiune în scopul înrobirii popoarelor. Mai presus de toate scrierile istorice sunt anticlericale, demascând răul pricinuit omenirii de intrigile politice ale clericilor.

Întreaga operă a lui Voltaire, variată ca modalităţi de exprimare, se impune prin unitatea ei ideologică. În afara hotarelor Franţei, scrierile lui au devenit arsenale bogate în argument împotriva despotismului şi a intoleranţei. Prin lucrările sale a influenţat puternic conştiinţa multor intelectuali români din generaţia de la 1848, pătrunsă de ideea luptei împotriva orânduirii feudale.

Voltaire este gânditorul Franţei, scriitor celebru şi glorie a poporului francez. Voltairianismul s-a pierdut, dar Voltaire a rămas o eternă şi nemuritoare întruchipare a luptei împotriva obscurantismului şi a intoleranţei din Europa secolului al XVIII-lea. El s-a definit cel mai bine: Îmi place grozav de mult să spun un adevăr pe care ceilalţi nu îndrăznesc să-l spună şi să-mi îndeplinesc obligaţiile pe care alţii nu îndrăznesc să şi le îndeplinească.

Exerciţiu de imaginaţie cu Salvadore Dali

În anul 1940 Salvadore Dali realizează tabloul intitulat, Piaţa de sclavi cu bustul lui Voltaire dispărând” (The slave market with dissapering bust of Voltaire).

Nuanţând ideile de libertate ale lui Voltaire, maestrul realizează acest tablou reliefând o iluzie optică (privindu-l de aproape veţi observa o piaţă de sclavi, însă de la distanţa veţi sesiza bustul lui Voltaire). Deci, după ce priviţi pictura de pe scaunul monitorului ridicaţi-vă şi deplasaţi-vă în spate cu 2 metri pentru a sesiza iluzia.

În general, arta de a guverna constă în capacitatea de a lua cât mai mulţi bani de la o parte de cetăţeni, pentru a o da altora. (Voltaire)

Adina Gabriela Mustaţa, Cristian Bodnărescu

Versiunea elveţiană

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.

Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.

Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.

Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.

Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat!

Ende-Fine-Fin

***

Versiunea românească

(I)

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.

Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.

Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.

Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.

(II)

Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame. Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldură într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Românii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur. Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească „cât se cuvine”. Se organizează manifestaţii în faţa casei furnicii. Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată. Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu sistemul represiv a lui Ceauşescu. Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare. Impozitele furnicii sunt mărite şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent. Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.

(III)

Furnica pleacă din România şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia conomică. Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.
Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga. Cântăreţul Icksulesku compune cântecul „Furnică, opreşte-te!” Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine. Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor. Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 50 milioane de euro. Greierele moare de supradoză cu etnobotanice.

(IV)

Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale. Casa este invadată de o bandă de gândaci veniţi clandestin cu TIR-urile din ţările calde. Gândacii organizează cămatăria, prostituţia, taxele de protecţie, traficul de droguri şi terorizează comunitatea. Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a României.

Sfârşit – Konieţ– Vege

***

Versiunea americană

(Făra furnică! Doar cu greiere…)

Un indian american era impreună cu prietenul său în centrul Chicago-ului. Era ora amiezii iar străzile erau pline de oameni. Maşini claxonând, taximetre ce luau curbele cu viteză, sirene ce se apropiau sau se depărtau, toate aceste sunete ale orasului parcă te asurzeau. Dintr-o dată indianul a spus:

- Am auzit un greiere!

- N-ai cum să auzi un greiere în tot vacarmul ăsta! i-a spus prietenul lui.

- Sunt sigur, am auzit un greiere! a insistat indianul.

- Asta-i o nebunie! a răspuns prietenul.

Indianul a ascultat cu atenţie un moment, după care a trecut strada spre o zona unde se aflau câţiva copaci. A căutat împrejur, sub ramuri şi a găsit micul greiere. Prietenul său a rămas uimit.

- E incredibil! Trebuie să ai un auz supraomenesc!

- Nu, a spus indianul. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde de ce asculţi cu ele.

- Dar nu se poate! a continuat prietenul. Eu n-as putea auzi un greiere în acest vacarm!

- Depinde de ceea ce este important pentru tine, a venit imediat raspunsul. Dă-mi voie  să-ţi arăt.
A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Atunci, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, au remarcat că toţi oamenii de pe o rază de cinci metri au întors capul privind în jur dacă nu cumva banii căzuţi erau ai lor.

- Înţelegi ce am vrut să spun? a continuat indianul. Totul depinde de ceea ce este important pentru tine.

Ascultând zi de zi la televizor  gâlceava, crimele, tragediile, URECHEA, CARE ESTE PRELUNGIREA CREIERULUI NOSTRU, se fixează pe tot ce este urât şi rău. Ni se induce FRICA! Devenim neputincioşi, temători (de avion, de frig, de vânt, de mâncare, de oamenii de lângă noi, de sentimentele noastre… Ascultând aşa zisele informaţii nu ne dăm seama că de fapt sunt otravă verbală pentru urechile noastre! După care spunem: e greu, oamenii sunt răi, trăim într-o lume nesigură, urâtă, nu mai am încredere în nimeni…

Între timp greierii cântă, frunzele foşnesc, apele curg iar noi nu le auzim.

*NOTĂ: Textul relatat reprezintă o satiră şi trebuie considerat ca atare.

Stan PĂŢITU Junior

Bucureşti

Început de primăvară 2011