Cristian Bodnărescu îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte scriitorul  Cristian Bodnărescu denotă că este în primul rând roman!

profesor universitar Viorel Dontu

Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.

Cuvântul lui Cristian Bodnărescu

Luna noiembrie a anului 2011 este pentru scriitorul Cristian Bodnărescu una fructuoasă. Ea marchează apariţia sa în 3 volume, anume: în Atologia ,,Cuvântul în Timp”, în cartea ,,De vorbă cu Stelele” (fiind intervievat de academicianul George Roca, scriitor din Sidney) şi în Buletinul semestrial ,,Bibliotheca Septentrionalis” al Biblitecii Judeţene ,,Petre Dulfu” din Baia Mare.

Antologia Cuvântul în Timp apărută în noiembrie 2011 este foarte frumoasă. Este realizată artistic. Hârtia este de calitate şi tirajul cărţii este foarte mare. Cristian Bodnărescu figurează pe locul 3 în ierahie din cei 30 de scriitori aleşi. Poeziile sale mi s-au părut de o maturitate extraordinară, genialitatea regăsindu-se în spiritul acestor poezii. Stilul lui Cristian Bodnărescu este diferit faţă de ce aţi văzut dumneavoastră în alte poezii. Nu este un stil imitator precum adopta unii scriitori ce îi imitia pe Eminescu ori Arghezi.  Nu, domnul Cristian Bodnărescu este un el, un original şi asta este important. Degeaba mai apare aiurea câte un scriitoraş ieftin care se cam trage din mantaua lui Eminescu, parafrazându-l pe Gogol. Eu nu fac altceva decât să spun adevărul; iar adevărul curat este că domnul Cristian Bodnărescu scrie poezii valoaroase.

,,După moartea bunicului meu am simţit anumite trăiri şi nevoia de a scrie. Astfel, i-am dedicat o poezie, apoi o altă lui Iosif, personajul biblic; care a fost apreciată de profesoară de religie, nedorind însă să o citesc în clasă. Pe atunci aveam 9 ani.”, ne spune scriitorul.

,,Dorinţa de a depăşi prin scris lanţurile robiei temporalităţii şi spaţiale m-a determinat să mă apuc de scris, în anul 1992.” afirma domnia sa Cristian Bodnărescu.

Pe scriitorul Cristian Bodnărescu l-am cunoscut pentru prima dată la cenaclul Quasar în anul 2000. Este un om pe cât de valoros pe atât modest. Domnul Cristian Bodnărescu este realizator de şedinţe ale cenaclului Quasar până în anul 2008. Dumnealui face multe lucurri bune şi munceşte enorm de mult (unul din rezultatele dumnealui este Radio Zidul- www.radiozidul.ro).

Citind despre domnul Cristian Bodnărescu în prezentarea sa realizată în antologia ,,Cuvântul în timp” putem afla că este un tânăr academician în cadrul Camerei Deputaţilor a Academiei de Studii Înalte, Iaşi.

Poetul Cristian Bodnărescu intra prin apariţia dumnealui în această antologie a scriitorilor romani în rândul erudiţilor care nu întâmplător s-au născut pe tărâmurile româneşti, cu predilecţie.

Iubirea omniprezenta în poezia lui Cristian Bodnărescu depăşeşte granita esteticii, fiind o dorinţă a spiritului uman şi nu doar o simplă trăire pur emoţională, trivială.

,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e” scrie în Biblie, versuri preluate şi de Marin Preda în ,,Cel mai iubit dintre pamanteni”. Unele lucruri se scriu doar cu sânge. Plutirea indumenzeita prin sânge a poporului român atinge universalitatea în dor şi dragoste.

Poezia lingvistică a poeziei noastre româneşti o reprezintă creaţia lui Cristian Bodnărescu.

Rămânem în antologia poeziei româneşti prin acest mare poet care este Cristian Bodnărescu! Eu manifest respect şi dragoste faţă de poezia domnului Cristian Bodnărescu.

Nu în fiecare zi avem plăcerea de a citi această poezie care ne ajută să fim mai aproape de viaţă, de spirit şi de spiritualitatea românească.

Sunt mulţi oameni care au văzut în Cristan Bodnărescu valoarea unui poet adevărat, ce spune ceva eternităţii şi reprezintă o generaţie; între care şi consiliul consultativ al antologiei de faţă. Lumea s-a cam săturat de pseudocultura, de pseudoştiinţa, de pseudocunoastere şi e un lucru bun. Cristian îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte dumnealui este în primul rând roman!

Domnul Cristian Bodnărescu e un poet bun, care ştie ce vrea. Pentru a putea scrie o poezie trebuie să munceşti mult şi să ai multă cultura în spate. Munca şi talentul au făcut din domnul Cristian Bodnărescu să fie şi un poet antologic, de crestomatie.

Crestomatii

Antologiile sau crestomatiile sunt foarte puţine. Trebuie să recunosc că până în 1989 erau destul de numeroase. Eu am avut şansa din liceu să folosesc aceste antologii de texte literare, putând lua ce-i mai frumos de la aceşti mari scriitori romani. Prima crestomatie a fost a lui Timotei Cipariu, erudit roman, unul din membrii fondatori ai Academiei Romane şi omul care se apropie de titanul nostru Bogdan Petriceicu Haşdeu. Linia continua cu Dimitire Cantemir şi George Călinescu, omul care pune bazele teoriei literare româneşti , semnând istoria literaturii româneşti. Al Piru şi Marino de la Cluj sunt discipolii lui George Călinescu.

Al Piru era acid. Faţă de un scriitorul Boureanu şi-a permis să afirme: ,,Dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă poezia lui, analizaţi-i numele”. Adrian Păunescu are o poezie, ,,Calul calare” care tot repetă ,,Calul călare pe calul calare”; nemaiterminandu-se acel cal. Al Piru spunea ,,Aceasta este poezia lui Adrian Paunescu”. Pe Al piru l-am cunoscut, el venind acasă la mine. Eram prieteni de familie, domnul Al Piru fiind coleg cu tatăl meu, profesorul Dumitru Dontu. De atunci nu mai apar numeroase antologii, nu ştiu ce se întâmplă.

Antologia ,,Cuvântul în Timp” este uluitoare şi beneficiază de respectul meu. Este precum volumul ,,Cuvinte potrivite” semnat de Tudor Arghezi.

Poezia lui Cristian Bodnărescu

Oferim patru compozitii ale autorului drept cadou de Crăciun.

Poezia ,,Domino” este un domino al cuvintelor şi gândurilor domniei sale Cristian Bodnărescu, în ea fiind relevant spiritul rock-ului; dumnealui fiind un pasioant al acestui gen muzical, la fel ca şi mine. ,,Domino” este un ,,joc al cuvintelor” dacă alegem metafora argheziană.

               Domino

Marea gândurilor necuvântate

Din al tău ochi stins se varsă

Şoapte macabre se întrevăd

Sub pale măşti pe cerul negru.

Cuvântul damnat plin de extaz păşeşte

Pe umbra gândului beatic de primăvară

Descătuşat de orice robie temporală.

Atunci vocea de cenuşă lumină

A copiilor stafii tomnatice.

A fost într-un vis trecut, de mai târziu…

Şi n-am mai apucat împreună a păşi

În grădina noastră damnată

Pentru ultima oară…

Cu lacrimi de sânge ne plâng gargoilii

Urma paşilor pierduţi în neant.

Din flaut statuile micilor îngeri cântă

Fastuosul nostru concert de rock

…Ultimul concert de rock.

Suntem acum doi bătrâni

Batjocoriţi de Dumnezeu

Însă eu voi face o vrajă

Ultimă vrajă din această viaţă.

Deschide ochii şi luna ne va lumina

Tinerele chipuri angelice

La apus de orizont.

Buzele noastre vinete se vor lipi

Pentru ultima dată în noaptea necuvintelor

…Noaptea învierii noastre.

Acum închide ochii muza mea

Timpul nostru a trecut şi etern vom lumina

Întunecatul necuprins.

Cristian Bodnărescu

-2009-

Ana, cel mai simplu şi frumos nume. Nume de sfântă, Ana fiind mama Sfintei Fecioare Maria. Ce este mai frumos decât să-ţi iubeşti mama, ce este mai sfânt? În poezie poetul Cristian Bodnărescu retrăieşte dragostea eternă a eternului spirit. Este o trăire îndumnezeită, cutezând spre dragostea şi iubirea eternă. Nimic nu este mai frumos de a simţi dragostea ce-ţi vine din suflet şi e bine să avem un suflet de copil. Deschidem o cutie a inteligenţei umane prin poezia ,,Ana” a lui Cristian Bodnărescu.

Ana

   -cea care-a murit-

Pentru toţi cei care au dăruit tot

Pentru o clipă şi o clipă pentru tot,

Stingându-se dureros, la zori..

    Visul de apoi,durere

Taina goticelor ziduri

Mai păstrează lacrima

Dansului de muze virgine

Ce din a ta umbră apune.

Taine ale trecutului, meschine

Al măştilor chip iau.

Ele râd…

Cu sete ele beau suflul pereţilor

Săraci bătrâni,ce nu se-ncumetă

A muri, în taina de-altădată trăind

…a negrului trandafir.

Suflul greu al bătrânilor

Este luat de vechile candelabre…

Şi iată că perdeaua otrăveşte palida adiere tomnatică

Oferindu-i garoafele morţii.

Şi atunci…atunci glasul cavoului

Îţi murmură de crăiasă moartă nume,

Îngropat în el.

Tu aievea pluteai uşor

În paşii nestemaţilor narcişi.

În vis noi apăream,

Iar chipul pictat ne era

Pe umbrele a doi gargoili, dezbrăcaţi si

Decăzuţi.

Am îndrăznit…am îndrăznit să privim, cu sfială şi teamă,

Şovăielnica rază de minciună

A pierdutului paradis…

Am cutezat…am cutezat a fi doar o trecătoare clipă

A eternului chaos…

Am conştientizat…

Şi acum,prin cadavrele

Vremelnicelor miraje

Croi-ne-vom drum;

Doi îngeri izgoniţi şi goi

Din al paradisului vis neîmplinit de coşmar.

Iar pe tine te răpeşte

Tandra cântare a sufletelor moarte.

Ne vom revedea?

Tu,vis înfrigurat de toamnă pierdută.

Acum îţi sărut sângerândele-ţi buze

Care îngână cuvântul interzis

De moartă.

Plutind tu urmezi

Dulcea cântare a copiilor

Ce din glas mort curge

Rostindu-ţi numele:

Ana

Cristian Bodnărescu

-2003-

-cea eternă-

Freamătul vântului în pustiu

Îţi grăieşte conturul chipului;

Ai fost cândva, în eternul vid

De mai târziu.

În nopţile albe

Aievea de mână ne luam

Iar paşii de pustiul perpetuu

Ne erau absorbiţi,

Vântul besmetic pletele ne mângâia

Iar luna plină îţi grava nesfarsita-ţi expresie.

Chipurile statuare

Cu delir ne veghează

Grăbita noastră trecere

La ivirea razelor de soare

Între frunzele pământului.

Imaginea-ţi apare

Atunci când cizmele-mi le calcă

…În Grădina damnată

Susurul izvorului

Chipu-ţi curat păstrează

Atunci când sufletu-ţi revarsa

În spiritul fluviu.

Doar focul aztecilor

Spre cer te eliberează,

Pluteşti în tot şi toate.

Ne vom regăsi la final,

Atunci când timpul

Nu mai poate aştepta.

…Dar tu nu vei mai fi Ana

Cristian Bodnărescu

24 octombrie 2011

Durerea este cumplită în ,,Moarte şi praf”, ea uneori nu iartă nimic.  Dragostea platonică este sfâşietoare. Unii consideră dragostea un simplu sentiment, Cristian ne arată că este de fapt o contopire şi unificare în suflet şi simţiri. Aceste sentimente vin să ne redescopere iubirea ce o purtăm în suflet.

Moarte şi praf

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Priveşte-n jur!

Astăzi vom pleca în deşert,

Iar paşii adânci-ne-vom

În zăpada adevărată…

Trăind în basm noi vom zidi

Oaza de minciună, durere şi speranţă,

Unde vom căta spre palatul de Moarte Albă

…doar de noi zărit

Ne vom preface a bea vin, sorbind nisip…

Iar când ne vom pregăti a ne stinge,

Precum două lumânări abisale,

Norii fugari vor răsări.

Eu voi zâmbi, ca Moartea Albicioasă.

Şi-atunci când norii paradisiaci vor pieri, atunci…

Înseamnă ca m-am stins

Gândindu-mă la tine.

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Cristian Bodnărescu

-1999-

Poetul Cristian Bodnărescu revine intru eternitate şi-ntr-un spirit ce freamătă în noapte (poezia Spre Cer). Noaptea, cerul, cosmogoniile şi universurile paralele şi cele care vin  freamătă, regăsindu-se în această poezie. Toate aceastea vin din dorinţa domniei sale de a vedea cât mai multe. Cristian Bodnărescu explica voluptatea cerului. Bolta lui se numeşte poezie; este chiar bolta universului poetic. Nimic nu este mai frumos decât să rămâi în eternitatea sclipirii temporalităţii; doar timpul atestă valoarea poeziei.

         Spre Cer

Privesc la ceas de noapte

Spre cerul înstelat

Şi astrele-nchegate

Mă cheamă neuitat.

Acolo între ele

Răsare parcă una

Ea peste tot şi toate

E cea mai mândră-ntruna.

Lumina-i ce străluce

Pe-ntunecate bolţi

Cuprinde viduri negre

Şi sorii dezinvolţi.

Sprea ea de mă voi duce,

De ea mă simt chemat

Să zbor acum în pace

Veşnic înaripat.

Astăzi o filă- ‘oi scrie

Şi mândru voi străluce

Doar o călătorie

Al meu gând să apuce.

Voi lumina abisul

Ce-n întuneric plânge

Astrele-mi sunt cuprinsul

Spre ele eu m-oi duce

În ultim ceas frenetic

Când voi simţi sfârşitul

Venind apocaliptic

La fel ca şi-nceputul

Lumina o voi strânge

Adulmecând agale

Noaptea de voi străluce

Cu voluptate mare.

La ultima sclipire

Ce o eman în lume

La steaua-amintire

Purced pe drum de spume.

Privind la tot şi toate

Eu am apus demult

Versuri îmbălsămate

Acuma se aud.

Pe cer în acea noapte

La stea eu mă arăt

Privind spre văi şi ape

În toate-s ancorat.

Mă cheamă neuitat

Şi astrele-nchegate

Spre cerul înstelat

Privesc la ceas de noapte.

Cristian Bodnărescu

-2009-

Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.

profesor universitar Viorel Dontu, critic literar

noiembrie 2011, Iaşi

Ioan LILA

PE MINE NU M-A IUBIT NICIO FEMEIE

Pe mine nu m-a iubit nicio femeie,

Toate au vrut de la mine câte ceva:

Unele sufletul meu, luându-mi speranţa,

Că va răsări soarele şi în inima mea.

Pe mine nu m-a iubit nicio femeie,

Nici cele caline, nici cele pline de pasiune.

Eu le eram umbrela pentru vremea cea rea,

Eu le transformam în zeiţe ca prin minune.

Pe mine nicio femeie nu m-a iubit.

Eu le-am iubit pe toate, ca un disperat.

Dar ele s-au risipit ca valurile mării

Şi am rămas singur,  când au plecat.

Pentru Maria-Diana

Pe tine te-aş iubi într-o grặdinặ.

Pe un morman de frunze te-aş iubi.

Tu nici nu ştii cât e de blîndặ frunza

Şi cât de tandrặ-n şopatặ ar foşni.

Iubirea şi pe ea o ameţeşte.

Când era verde ea a tremurat,

Pặtrunsặ blând de razele de soare,

Care o inundau cu-n vis curat.

Ce e iubirea, de nu-i împlinitặ ?

M-aş rặstingni în trupul tău smerit.

Şi tu te-ai risipi în templul meu,

Cutremuratặ de atât iubit.

Într-o grặdinặ te-aş iubi, minune,

Cum se revarsặ râul pe câmpie,

Cum  zburdặ cặprioara pe coline,

Când tremurặ sfioasa-ţi pặpặdie

Pe unde umblai tu, frumoasa mea mireasặ

dimanche 1er marş 2009

Pe unde umblai tu, frumoasa mea mireasặ

Cu trupul undios şi pielea de mặtasặ ?

Te aşteptam sặ intri, în viaţa mea, seninặ,

Dulceaţặ risipitặ în voaluri de luminặ.

Erai atât de blîndặ şi mi te risipeai

Cu zumzete de-albine în pặrul meu bặlai.

Ca o liană dulce te-ncolaceai pe mine,

Topindu-mặ în ceruri cu mîngieri divine.

Nici azi n-am uitat clipa în care mi te-ai dat,

Pe-o pajişte curatặ, tu, vis adevặrat.

De dorul fiinţei tale şi azi sufletu-mi plânge,

Dar ne-am trezit cu gândul c-aveam acelaşi sânge.

Şi, cine ştie, poate cặ noi am fost meniţi,

Sặ fim numai o clipặ de-a pururi fericiţi,

Sau sặ croim o altặ cărare de zặpadặ

Pentru umanitatea ce stặ din Rai sặ cadặ.

Ioan Lila

(Volum poeme 6)

Ioan LILA

Şi soarele a scăpătat

Frate Pituţ, iartă-mă că plâng

(în memoria lui Gheorghe Pituţ)

Şi soarele a scăpătat

Pe după dealul cu spinarea

Înfiptă-n ceruri precum marea

Învolburată pe-nserat

Şi a căzut din cer lumina

S-au stins şi stelele cernite

Şi toate par a fi silite

Să dea numai pe mine vina

&

Auzi cum se izbesc fluturii de noapte

E vremea cireşelor coapte.

Auzi cum se izbesc fluturii de noapte!

Îţi culeg un coş de gânduri, ca pe nişte fructe.

Cerul s-a sprijinit de fruntea unui munte.

E timpul să culegem muşeţel şi albăstrele.

Să adunăm din iarbă un coşuleţ cu stele,

Din care să îţi fac un colier,

Cât mai am timp, cât mai pot să sper…

Şi mai vreau să-ţi aduc o turmă de nori pufoşi,

Ca să ai din ce să faci gogoşi.

Şi de la zvârlugele alea de iele

Puţină pulbere dulce de stele…

Şi, dansând pe tâmpla mea, să dai timpul mai încet,

Că deja îl aud pe bătrânul ascet,

Care mă amăgeşte cu o eternitate…

Auzi cum se izbesc fluturii de noapte!

&

Poem BAROC DOI

Am reuşit, în fine, să construim, o, zei,

Un cerc perfect cu laturi ca pătratul

Şi-o să vă dăm o fată de zar având cifra trei

Să ne iertaţi definitiv păcatul

Priviţi ce armonie s-a revărsat din unghiuri,

Din linii verticale şi fără rotunjimi,

Care ne trag din umbra catifelate junghiuri

Ferite de ispite cu drepte-mprejmuiri.

Cu dogme, ilustraţii pierdute într-o gară

În care n-a oprit vreodată nici un tren.

Sirena ne sfâşie amurgul ca o fiară

Greu de închis în miezul anostului catren.

&

Strânge-mă la pieptul tău

(Gabrielei, iubitei mele)

Strânge-mă la pieptul tău

Şi ucide-mă c-un vis

Hai să fim perverşi, iubito, să fugim din paradis

Eu rămân, rămân în tine – blând, supus şi nătărău

E atât de dulce mierea ce mă-neacă şi-s nebun

De atâta frumuseţe sufletească mă sufoc

Tu mă mângâie trupeşte, mângâerile-ţi întorc

Ce-ar fi viaţa fără tine şi parfumul tău – un fum?

Peste pântecul tău dulce mă aplec îndrăgostit

Tu eşti o minune vie, eu sunt cel ce te-a iubit

Şi mă lasă, mă mai lasă, să mă pierd printre arini

Tu suspini, mă strângi în braţe, mă scufund adânc în tine

Tremuri şi dulceaţa vieţii curge-n valuri cristaline

Când te frângi ca ceru-n două şi pe umăr îmi suspini

Ioan Lila

-va urma-

Cristina LILA

LUMEA

Lumea ce-mi cade pe frunte

Ca un vis croit de înger

Mă striveşte ca un munte

Şi d-aia tânjesc şi sânger

Şi-i mai tristă depărtarea-

Mai aproape-ţi e să speri

Că în clipa asta marea,

O să fie tot ca ieri.

Lucrurile zac năsprite -

Acre, reci, dintotdeauna,

Peste fruntea unui munte

În care s-a spart şi luna

Nu puteam să văd mai bine

Broderia de mătasă

Ca un zumzet de albine

Ce îmi dă imboldul  ca să

Împletesc culoarea sacră

Dintr-un vis acum amar,

Viaţa dulce, viaţa acră

Pe câmpia de mărar !

POEM ROCOCO

Dacă plouă şi se duce

Toată apa la canal

Adăpaţi caii cu rouă

Şi plecaţi la carnaval

Vrăbii, diademe, funde

Perle şi agrafe dulci-

Să nu te întrebe unde

Vei dori ca să te culci

Şi de ce să dormi, când cerul

A şi devenit un ring

În care doar flori amare

Cad din ceruri, ploua, ning!

Prinde din lumină neagră

Doar acele broderii

Care vor tânjii să zacă

Într-un vis cu reverii.

Şi flori înspumate ziua,

Valuri moi de peruzea-

Unde-mi este amintirea

Cu şalvari de catifea ?

FIN

Ioan LILA

Tu erai… te-am zărit de departe

Tu erai… te-am zărit de departe,

Silueta ta de liană se unduia

Ca aburii zilei pe o şosea

Care ne uneşte şi ne desparte

Tu erai… nu puteam să-ţi confund

Mersul graţios, legănat, nostalgic

Respirând o lumină de borangic

Ce îţi luneca mângâioasa din străfund

Şi de funduleţul tău îmi era dor

Însetat de curburile lui excitante

Tu te tot duceai aproape departe

De unduirile lui graţioase şi-acum mă-nfior

Şi, apoi, stelele catifelate

Mi se topeau argintii peste pleoape

Noi doi risipiţi între noapte şi ape

Aprindeam orele  ninse de şoapte

Tu erai, nu puteam să te las…

Însetat ca iarba să nu-ţi sorb făptura

Mi-aş mai pune înc-o dată gura

Ca în ultima clipă dintr-un ultim ceas…

&

UN FULG DE PĂPĂDIE DE AI FI

Un fulg de păpădie de ai fi,

Te-aş mângâia, mireasa mea eternă,

Şi, mult mai mult, de-aceea te-aş iubi,

Deşi fiinţa mea e mult mai ternă!

Imaculată, pură… delicată,

Să te ating cu gândul aş muri,

Când tu eşti o lumină-adevarată,

Eu mă întreb, atunci, de ce-aş mai fi?!

Ce-i fericirea? Poate o scânteie…

Un fir de iarbă ce a amuţit,

Atunci când tu, iubire, ca o fee,

Ca o lumină-n viaţa-mi te-ai ivit!

Şi cerul… o scânteie înflorită

În tâmpla mea, pe tine te iubeşte!

Secunda are gust de aguridă,

Şi ca un vis în sufletul meu creşte…

Şi sufletul, el ce-ar putea fi oare?

O tresărire de acorduri fine

A unor amintiri vagi, trecătoare,

Scâncind în trestii reci şi vagi suspine!

Suntem eterni?! Şi floarea mai tresare,

Sub un sărut mai delicat ca boarea…

De ce ar fi iubirea trecătoare,

Când amintirea florii mă mai doare?

&

VERSURI ISTERICE

marţi, 1 noiembrie 2011

1

Eu te iubesc şi azi, Semiramida

Ca focul care arde cărămida

Din zidul ce susţine-un edificiu

Fără de implicare, din oficiu

Iubirea noastră e o epopee

Cu poalele în cap ca o femeie

Cu coapse de gazelă fin bronzate

La fel ca ale tale, dar mai adevărate

2

Tot adăstând în cerul albastru de niciunde

În care se reflectă istorii ancestrale

Mi-am regăsit menirea păşind spăşit pe unde

Şi chiar am scris istorii din vremuri cavernale

3

Eram corăbierul ce dispărea în valuri

Eram şi marinarul legat de un catarg

Ce-şi risipea durerea ca valul între maluri

De care cu-ndurare şi astăzi eu mai trag

4

Săriţi în disperare, corabia ia apă

Şi nu mai este dulce, sărată e şi rece

Rechinii au cadavre de mateloţi, se-adapă

Când simt că timpul nostru în neguri se petrece

5

Dar nu-s toate trecute, mai respirăm odată

Cu ultima sforţare de-a fi în veci eroi

De care se îmbată de-a pururi orice fată

Ce şi-a pierdut condurii în cel mai pur noroi

6

Şi urma, bunăoară, strivită e ca stema

În care se scufundă natura cea stârnită

În marşul spre niciunde ea este anatema

Psalmodiată-n spaţiul cu iz de stalactită

&

« Visages »

(Un article moins connu păru en 1939 sous le titre « Visage »)

« Dans leş sociétés d’hommes, les visages règnent. Le corps est serf, on

l’emmaillote, on le déguise, son rôle est de porter, comme un mulet, une relique cireuse. »

(Sartre)

1

Te-ai îmbrăcat într-o rochie din spumă de mare

Şi ai plecat pe valuri la plimbare

2

Căzut în trup ca îngerii din cer

Sufletul meu curat s-a întinat

Şi tot ce pot acestei vieţi să-i cer

Este să lăcrimez cu-adevărat

Să râd când plouă, să mă bucur doar

Când nu mi-e greu să simt că fericirea

Nu-i doar un vis, ci e un corolar

Pe care mi l-a prins la piept iubirea

Şi-apoi şi îngerii când se înalţă

Din nou la cer, ei duc cu ei păcate

Ce stau pe ei ca pe un trup o zdreanţă

Dar, vai, ce dulci au fost şi minunate

Eu, ce am strâns în suflet doar un vis,

Că într-o zi mă voi simţii ales,

Să trec râul cel negru-n paradis -

Oricum, o altă cale n-am de-ales!

3

Şi te-am privit mult timp până când zarea

S-a risipit pe cer şi pe pământ

Ce mângâiere blânda, înserarea,

Cu viața din iubire să facem legământ

fin

Ioan LILA

Ioan LILA

SONETE EROTICE

jeudi 27 octobre 2011

France

Te-am văzut ieşind din valuri -

Sculpturală, goală, udă.

Mi-am simţit dorinţa crudă

Ca valu-nghiţit de maluri.

Şi sfioasă ţi-ai pus iute

Palmele strînse-ntre coapse,

Nici o umbră să nu-mi lase

Din misterele avute.

Dar a început furtuna

Şi te-ai repezit sfioasă,

Luminoasă cum e luna…

Şi te-am luat, erai frumoasă,

Şi te-am cercetat într-una,

Până te-am făcut mireasă.

2.

Ce ascundeai între picioare

Şi-n sânii tăi cei dulci-amari

Erai o zână în şalvari

Cu buzele de fată mare

Ştiai să cânţi la instrumentul

La care era meşter Pan

Eu te-am râvnit mai mult de-un an

Purtându-mă ca indecentul

Dar a venit şi clipa dulce

În care am vibrat cuprins

De voluptăţi de nedescris

Şi nu ştiu visul ce-mi aduce

Dar clipa ştiu că-mi este vis

În care tu deja m-ai prins

3.

O băutură cum doar zeii

Cuprinşi de voluptăţi eterne

Ştiu din arome cum se cerne

I-a fost dată în veci femeii

Şi ce dulceaţă voluptoasă

Ne-a fost dată etern pre limbă

În timp ce ea coapsele-şi plimbă

Pură, eternă, voluptoasă

Desfă picioarele, iubito,

Să fim şi noi astăzi ca zeii

Şi cred că eu am nimerit-o

Era în clipele femeii

În care ea, cu voluptate,

A prins-o iute şi-a jertfit-o!!

&

Ţi-am cules de pe buze un fulg de zăpadă

20/08/2009

Ţi-am cules de pe buze un fulg de zăpadă

Ce s-a topit de ardoarea iubirii mele

Nins auriu era părul tău În inele

Din care zăpada nu voia să mai cadă

Te iubeam ca un vânt tăios, ca o cutremurare

A munţilor când le cade cerul peste spinările lor de bouri

Se îngrămădeau dincolo de orizont alte turme de nouri

Asfinţitul crapă întru-n pântec de mare

Ce dulce, tulburătoare, a fost iubirea noastră

A durat numai un zâmbet, o eternitate

Un fulg de zăpadă din amintirile uitate

Risipit ca raza de soare-n fereastră.

&

Toride (de vară)

1

Am crezut că bate vântul

În mesteacănul de-afară

Că te-aud cântând duioasă

Dulce ca o primăvară

Dar eram singur sub cerul

Încremenit într-o frunză

Ca o pasăre pierdută

Care tremură confuză

Tu erai tare departe

Singură ṣi poate tristă

Ţinând pe genunchi o carte

Răsfoind poate-o revistă

Eṣti atât de pură, dulce

Mi-e ṣi teamă să respir

Ca să nu te pierd, iubito,

Risipită-ntr-un zefir

2

Se strecoară vântul

Vesel pe sub fuste

Fetelor răcoarea

Dîndu-le-o s-o guste

Fetele bronzate

Sunt mai mlădioase

Mângâiate tainic

Vara peste coapse

Şi plutesc frumoase

Crude păpădii

Cu priviri sfioase

Şi trupuri mlădii

Ioan LILA

-Va urma-

Grădina Botanică din Iaşi, 2004

Foto: Cristian Bodnărescu

Ioan LILA

TA FLEUR DE PISSENLIT

On entend un chant lointain,

Et seul un rêve entre nous…

Le ciel aux étoiles mûres

Me séduit avec ses chuchotements.

Je les regarde toutes les nuits

Et me demande si elles sont mûres

Comme tes seins doux,

Où mon baiser veut être bercé…

Et entre tes cuisses veloutées,

Je désire boire mon café au lait.

Ta douce fleur de pissenlit

Donne-la moi, mon amour, à moi seul…

Seul un rêve entre nous…

Le ciel aux étoiles mûres

Floarea ta de-a păpădie

Se-aude un cânt de departe.

Numai un vis ne mai desparte…

Cerul cu stelele coapte

Mă amăgeşte cu şoapte.

Le privesc noapte de noapte

Şi mă întreb dacă sunt coapte,

Ca sânii tăi dulci,

În care vreau sărutul să mi-l culci…

Şi, dintre coapsele tale catifelate,

Vreau să-mi beau cafeaua cu lapte.

Floarea ta dulce de păpădie

Să mi-o dai, iubito, numai mie…

Numai un vis ne mai desparte…

Cerul cu stelele coapte…

&

Te luam de mană şi ne plimbam

Te luam de mană şi ne plimbam

Pe străzile inundate de ploile toamnei

Desculţi ne plimbăm cu sandalele în mana

Şi ce tineri eram pe atunci ne iubeam

Apoi am pleacat amândoi într-o lungă călătorie

Printre valurile de trandafiri risipite de mare

Sânii tăi speriaţi porumbei

Coapsele tale catifelate

Părul tău în care stelele străluceau

Toate astea vor fi fost cândva adevărate ?

&

Te-am iubit de tânăr
2006-05-26

Te-am iubit de tânăr, mai eram imberb,
Luam luna în coarne ca un pui de cerb,
Aiuram pe stradă şi visam frumos:
Că te ţin de mană şi mergem pe jos

Că foşneşte frunza când îţi pun în păr
Flori de iasomie, ramură de măr
Chiar şi ploaia dulce presărată rece
Cu o fericire grea vrea să mă-nece.

Dulcea ta făptură îmi plăcea nespus
Nici nu mai ţin minte dacă ţi-oi fi spus
Şi când ţi-am prins sânul m-am înfiorat
Era mic şi dulce şi m-a îmbătat

Altădată, Tina, te-am văzut pe stradă
Îngeri de zăpadă veneau să te vadă…
Te-am iubit de tânăr, mai eram imberb,
Luam luna în coarne ca un pui de cerb.

&

Te-am zărit într-o grădină

Te-am zărit într-o zi în grădină

Păsări de aur străluceau în lumină

Te-am luat de mană şi am zburat

Spre cerul acela îndepărtat

Graţioasă păşeai prin iarba albastră

În sufletul tău priveam ca printr-o fereastră

Mă tulburau ochii tăi mari şi suavi

În care cad bărbaţii şi-ţi devin sclavi

Apoi ne-am întâlnit în livada cu pere

Şi ţi-am gustat sânii, i-am lins de miere

Mai încolo m-am pierdut pe o alee

Printre chiparoşi şi azalee

Mirosea frumos şi nu mă înduram să plec

Voiam în lacul tău să mă înec

Şi apoi te-am luat în braţe şi te-am iubit

Până la nesfârşit…

&

Ţinându-te de mână, parcă în zbor treceam

Ţinându-te de mână, parcă în zbor treceam

Din noapte-n zi, iubito, dar cred că m-amăgeam.

Iubire de o viaţă eu nu am întâlnit.

Eu te iubeam ca zeii, tu nu m-oi fi iubit…

Erai un vis din care nu mai voiam să ies,

Din ochii tăi precum cerul acum povestea-mi ţes.

Erai ca o liană, mă sufocam cu tine,

O lacrimă amară acum pe gene-mi vine…

Eram nebun de viaţă, de vânt, de libertate,

Simţeam inima-ţi dulce în pieptul meu cum bate.

Când te iubeam şi cerul părea a se opri,

În visul meu nostalgic de-o noapte şi de-o zi!

Azi toate astea-s umbre, poveşti care mă dor.

Şi, să se stângă-n pace, nu pot sau chiar nu vor!

Tu ai fost o minune în viaţa mea odată…

Ca în orice poveste cu un băiat şi-o fată…

Dar totul se termină, ca într-un film anost,

Şi doar să-i vezi sfârşitul nu cred că are rost!

Mai bine să rămână doar clipa aia pură,

În care mă pierdusem în dulcea ta făptură…

&

Trupul tău iubito este un fulg de zăpadă

Trupul tău iubito este un fulg de zăpadă

Mi se topeşte pe limbă nufărul tău graţios

Pântecul tău catifelat este ca o gradină

Dulce şi pur şi atât de duios

Gleznele tale de gazelă  mă ameţesc

Coapsele tale se deschid ca şi cerurile nopţii

Primeşte-mă în dulceaţa lor, iubire,

Că vreau să îţi descui iar lacătele porţii

Petalele tale ca nişte dantele tremurătoare

Se înfioară de plăcere când le prind între buze

Tu  te cutremuri toată când simţi că eşti pătrunsă

Cum dă năvală vântul, adesea, printre frunze

Şi-apoi când stai pe burtă nu ştiu ce să-ţi admir,

Fundu-ţi rotund ca marea m-a ameţit deja

Pe buze-i simt dulceaţa şi parcă zbor în ceruri

Când îl desfac în două şi-ţi ling frumoasa stea

Apoi pătrund cu grijă ca printr-o poartă sacră

Pe cerul minţii tale sunt mii de galaxii

Care se sparg în cioburi de stele parfumate

Născând alte imperii de nuferi străvezii

Ca un ocean cu valuri abia învolburate

Tu te răsfeţi la urmă cântând o melodie

La flautul din care scoţi sunete curate

În timp ce eu îţi sorb dulceaţa, păpădie

Ioan LILA

-Va urma-

Cristian BODNĂRESCU

(I)   D E M O N I I   S T I N G H E R I

Adio!

Şi vocea brutală din sanctuar

a spart cristelniţa paradisiacă.

Eram într-un răsărit macabru,

al sublimei noastre deveniri.

Peste nori timpul nostru intens trecea.

Albastrul uşor pălea

în contopirea cu imensul alb al cerului,

atingând porţile zeilor.

Noi le deschidem uşor

impresionaţi de zorii unei zile fragede.

Duiosul vânt văratic

unduia infinitul în care domneam,

peste timp şi spaţiu.

Un colţ de soare,

în trainica noastră împărăţie,

unde un el şi o ea au atins infinitul celest.

Descifrând taina neantului am auzit:

„Doar noi mereu vom fi,

doi demoni stingheri în a infinitului miraje.

Mult timp vom colinda de-a pururi,

tu frumosul meu Domn

 ţinându-mă în braţe

vom zbura pe a norilor cale”.

(II)   E T E R N U L   S Ă R U T

Încet ochii mi-i deschid şi te zăresc.

Lin apa lacului freamătă atunci când

buzele ni se contopesc într-un etern sărut.

Doar noi doi suntem,

am păcălit Tatăl timp care a uitat de noi.

Ne-am clădit Universul nostru,

din iubire şi speranţe.

 Încet mă ridic cu tine-n braţe

şi-n parcul luminat paşii ni se pierd.

O pată de întuneric apare,

ea se măreşte şi te înghite.

Mă ridic,

spre ea mă arunc

pentru a veni cu tine.

„Să nu mă uiţi şi a ta voi fi”.

Tatăl timp ne-a uitat,

însă întunericul infinit a venit după tine.

Haide să fugim,

te aştept să vii în vechiul cimitir,

acolo spiritele noastre se vor uni.

(III)   D E   C E   P L E C I ?

Sinistrul ceas miezul nopţii îl cântă.

Te zăresc la marginea porţii,

ai venit emoţionată,

pentru a păcăli întunericul şi mintea.

Spre tine mă îndrept şi de mână eu te iau.

Paşii noştri printre morminte ni se pierd,

spre cărare.

În braţe pe banca uscată eu te ridic,

iar buzele-mi îţi sorb lacrima cristalină

ce din frumosu-ţi ochi se prelinge.

Ai venit la întâlnire,

la întâlnirea sufletelor noastre.

În vis tu m-ai chemat

şi acum împreună

zburăm peste tot şi toate,

cu un frenetic echilibru…

Frica am depăşit-o,

trupul mi l-ai luat însă în vis

nimeni nu-mi poate lua chipu-ţi angelic.

În această lume suntem doar noi doi,

de-a pururi.

Din zbuciumu-ţi vocea de cenuşă îmi spune:

„Trebuie să plec.

Nu mai simt nimic acum,

mă întorc la imensul gol din mine.”

Dar rămâi!

Lângă mine,

 razele pale ale lunii

ocrotesc nemuritoarele noastre suflete

în curtea cimitirului,

în visul nostru fără de sfârşit…

De ce pleci?

(IV)   V A L S   DE   VARĂ

A venit ziua…

ziua în care ne căsătorim.

În giulgi,

treptele castelului le cobor cu emoţie,

casa sufletelor noastre.

Spre capela cimitirului cu alai de tineri poeţi

eu mă duc

iar pletele noastre de vânt besmetic

ne sunt luate.

Cuvântul damnat eu îl şoptesc şi atunci…

atunci

din întunericul necuprins

trupul tău în alb voal răsare,

la miez de noapte.

Florile nopţii pălesc atunci când

frumuseţea ta morbidă renaşte

şi buzele-ţi sfios mă cheamă.

La vals eu te invit

şi spinii florilor din tălpi sânge-ţi varsă

în duiosul nostru vals de vară.

Clopotul vechi bate

şi spre capelă de mână noi pornim.

Trecem printre manechinele pale

ce ne însoţesc la unirea noastră nocturnă…

Preotul rosteşte cuvinte neînţelese

şi sânge picură

din ochii albi ai gargoililor

ce ne stau de veghe.

Se opreşte,

a venit momentul

în care trebuie sărutată mireasa.

Încet îţi ridic negrul voal

şi frumosul chip de moartă

pare să-ţi întipărească

nemuritoarea frumuseţe

în sufletul meu.

(V)   A D I O

Valurile tomnatice ale mării de apoi te cheamă înspre mine.

Încet te prelingi din soarele-lună ce răsare deasupra necuvintelor.

 Trupu-ţi dezvelit înjunghie funebrul cuvânt care mă cheamă spre tine,

spre zări…

Deschid ochii şi aievea în faţa mea răsari.

Suntem din nou tineri şi frumoşi,

cuprinşi de boarea de argint a noului răsărit.

Simt cum sufletu-ţi etern sălbatic mă învăluie odată cu vântul spre larg.

Chemarea către corabia viselor mă cheamă spre tine perpetuu.

„Tu vei pleca, vei dispărea din nou?

Cum putem să păstrăm această clipă de-a pururi?

Nu vreau să ne despărţim,

este totul atât de frumos…”

(VI)   V O C E A   D I N   S A N C T U A R

Împreună,

sufletele noastre păşesc în corabia de iubire şi visare,

ele pornesc spre larg.

Am atins nemurirea preţ de o clipă.

Peste nori timpul nostru intens trecea.

Eram într-un răsărit macabru,

al sublimei noastre deveniri.

A

D

 I

O

Şi vocea

brutală

din sanctuar

a spart

cristelniţa

paradisiacă…

—————————————————————

Cristian BODNĂRESCU

Aranjare text: George ROCA

Iaşi

25 iulie 2010

Nota critică

Poemul Alpha nu se derulează firesc,  pentru că se petrece într-o dimensiune atemporală. De fapt, sfîrşitul poemului poate fi dedus din titlu, pentru că Alpha reprezintă opusul Adioul-ui care marchează finalul şi previzibilul deznodământ al acţiunii. Poemul foloseşte două non-culori, alb şi negru. Sunt multe teme grafice gotice care folosesc această combinaţie.

De ce titlul poemului nu este Omega? Pentru că acţiunea nu va epuiza niciodată eterna clipă a începutului. Timpul, acţiunea, trecerea, evoluţia şi tot sensul vieţii sunt inferioare; şi asta graţie clipei, atunci când personajele poemului se ating. Glasul preotului îşi pierde valoarea, lumea devine o iluzie (folosirea repetată a cuvântului păcălire în sensul iluziei).  Nuntaşii devin sângerii,  însă mireasa dispare. Există un crud adio care marchează finalul poemului. Un zgomot care sparge feeria paradisului. O moarte! Un mister…
Poate că poemul este ciclic, poate începe de la final, unde Adio devine Alpha, şi poemul renaşte pentru a fi reînţeles.

Cât priveşte structura lui, în poemul Alpha am sesizat inversarea ordinii fireşti între subiect şi verb, pentu a  accentua importanţa imaginii, a cadrului static în pofida dinamicului. Poemul este construit din imagini, el este foarte greu de înţeles şi poate fi pătruns doar de un om cu viziuni profunde.

Cristian Alexandrescu

Stan PĂŢITU Jr

De câte ori îmi aduc aminte de această povestire din copilărie… încep să râd cu hohote! Sper să vă molipsesc şi pe dumneavoastră!

Când eram mic locuiam la Oradia Mare pe strada Poştei. Vis-à-vis de casa noastră îşi avea cabinetul doctorul Ungureanu, un medic foarte bun, dar cam zăpăcit… şi veşnic ocupat… Un excelent internist şi chirurg. Prin anii ’50 mai avea încă parte de cabinet particular.

Doctorul îşi terminase programul şi se pregătea să plece în spital unde avea de făcut o operaţie. Secretara sa, o jună domnişoara era şi ea pe picior de plecare… Deodată se aud bătăi puternice în uşa de la intrare…

- Cine-i acolo!? (întreabă doctorul iritat…)

- Io!

- Care „io”, mă omule?

- D’apo io, Ioane!

- Care Ioane?

- A lu’ Petrinjel să trăit…

Doctorul Ungureanu supărat până peste măsură deschide cu putere uşa, care  deschizându-se înspre afară îl loveşte puternic pe Petrinjel în piept. Acesta îşi pierde echilibrul şi cade în fund… Se ridica, se uită speriat la doctor, ţinându-se cu mânile de piept, cam în locul unde îl pălise clanţa uşii!

- Ce-i mă? Eşti beteag?

- D’apo’ mă doare un pic… da nu-i bai!

- Hai intră… dacă te doare!

- Da nu mă doare pre’ tare! N-oi muri…

- Nu-i muri că-s eu aici, dar la ora asta se vine? N-ai văzut orarul de pe uşă?

- Doumnu’ doftor, îl văzui… Vă cer iertare… dar…

- Mai! Minte scurtă… păi dacă îl văzuşi atunci de ce vii la ora asta?

- D-apoi.. păntru că am…

- Noa ştii ceva? Dezbracă-te! Dar iute!

- Tulai Doamne, dar di ce? (se uită speriat cu coada ochiului la secretară…)

- Măi omule, tu ştii unde ai venit?

- Da, să trăit, la doftor!

- Noa atunci dez-bra-ca-rea! Dar cât mai iute, până nu mă mânii!

- Ioai păcatile mele! (şi se uită necăjit spre uşa cu pricina… ducând iar mâinile la piept!)

- Măi Ioane, tu eşti bolnav…! Văd că te doare pieptul?

- Nu mă doare prè tare… Ş-apoi dacă mă doare… mi-a trèce…!

- Eu mă grăbesc. N-am timp de vorbărie… Trebuie să plec!

- Da’ mer’eţ’ dom’ doftor…Nu-i bai, oi vini io altădată!

- Acum dacă eşti aici, lasă că te fac eu bine…

- Da nu trabă că nu mai am nimic! Nu mă mai doare… (ţanţoş, îşi umflă pieptul şi duce demonstrativ mâinile la spate!)

- Petrinjel, tu mă înebuneşti! De ce ţi-e frică? Nu ţi-am spus să te dezbraci? Mă mai ţii mult de vorbă… că-s aşteptat la spital! Am zîs, am zîs! Dez-bră-ca-rea!!! Unu-doi!

Omul nostru începe să se dezbrace încet, uitându-se cu tristeţe în ochii doctorului şi din când în când pieziş la tânăra secretară! Îşi pune clopul pe un scaun, apoi îşi dă jos vesta, o împătureşte cu meticulozitate şi o pune sub pălărie. Apoi se ridică pe vârfuri şi se uită fix spre fereastră de parcă ar vrea să comunice cu vreunul din stradă!

- Măi! Ce te injimbi aşa…? Mai iute… că trece timpu’ şi te costă!

- D’apoi N-am bani dom’ doftor… că-s sărac!

- Nu-i bai! Lasă că mi-i plăti altădată, numa dezbracă-te mai iute…

Omul îşi dezbracă cu mare precauţie cămaşa… întorcându-se cu spatele la secretară!

- Mă! Dă jos bocancii şi nădragii! Dar mai iute!

- Şi nădragii… şi bocoancele? Tulai, da cu ce greşii dom’ doftor?

- Da mult mai vorbeşti fârtate! Dă jos şi ismenele…

- Ioai… tulai, numa alè nu! (roşu la faţă ca un rac se uită speriat la secretară şi îşi acoperă ochii cu palmele…)

- Hai, lasă, lasă! Nu trebuie să te ruşinezi! A mai văzut fata şi alţi oameni dezbrăcaţi!

- Io nu pot… Îs însurat, mă vede Dumnezo şi mă bate!

- Dez-bră-ca-te am zis! Nu înţelegi! Vrei să pun fata să te dezbrace?

- Ioai Doamne fereşte… că de află Lodovica me’ mă omoară! Lasă că mă dezbrac io   sîngur!

În sfârşit, omul se despoaie de tot… îşi împreunează palmele şi îşi acoperă cu ele părţile sensibile… precum fac copiii când se duc la scaldă… Nu mai poate scoate însă
nici un cuvânt!

- Petrinjel, vezi patul acela?

- Vă-vă-văd! Ce trabă să fac…?

- Noa culcă-te pe el!

- Doamne Dumnezeule iartă-mă! Numa asta nu… Aşe în piele’ goală!

- Ioane, tu nu ai mai fost niciodată la doctor!? Suie-te odată pe pat şi întinde-te cu faţa  în sus ca trebe să te vijgălesc!

Ţăranul, livid, se întinde pe pat cu mare neîncredere…

- Noa amu spune ce ai! Care ţi-e baiu?

- D’apoi dom’ doftor… am un car cu lemne afară… nu vreţ’ să le cumpărat’ că-s de  vânzare?

Doctorul Ungureanu se trezeşte la realitate şi râde ca un nebun… Îşi dă seama de comicul situaţiei! Secretara pufneşte şi ea în râs… Bietul Petrinjel se uită nedumirit la doctorul Ungureanu şi-l întreabă:

- Noa, aşe-i că nu-s beteag?

- Nu eşti Ioane, nu eşti! Io-s cel beteag!

- Tulai! Şi… ce vi-i baiu?

- D-apoi Petrinjel dragă, este un car cu lemne afară şi vreau să-l cumpăr!

Ungureanu i-a cumpărat toate lemnele, ba i-a mai dat şi nişte bani în plus pentru bună  dispoziţie creată… Desigur povestea a răsuflat… nu numai de la tânăra secretară ci mai ales din gura doctorului pe care îl apucă râsul de fiecare dată când vedea vreo căruţă trecând pe stradă… Râdea ca un nebun fără să ţină cont de cine era însoţit… Cei care nu îi ştiau povestea se uitau la el nedumiriţi… şi îl întrebau:

- Domnule doctor, vă simţiţi bine!?

Iar doctorul răspundea:

- Taci şi dezbracă-te!

Stan PĂŢITU Jr.

19 iulie 2011

Ştefan Doru DĂNCUŞ

Editura „Grinta” împreună cu editura „Singur” va edita şi va tipări până la data de 15.08.2011, volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” – antologie de poezie, proză şi eseistică.

Cartea va avea un număr de 384 de pagini dintre care 24 color (cu pozele autorilor), format 15x22cm., coperta policromie, plastifiată lucios. Textele, CV-urile şi fotografiile color ale autorilor se vor expedia în format electronic pe adresa [email protected] până la data de 25.07.2011. De asemenea, autorii vor trimite şi un scurt răspuns la întrebarea:

CE V-A ÎNDEMNAT SĂ VĂ APUCAŢI DE SCRIS?

Fiecare autor va beneficia de un spaţiu tipografic de 10-16 pagini, ceea ce înseamnă că va trebui să trimită texte în format A4 între 8 şi 10 pagini; de asemenea fotografiile color vor avea dimensiunea minimă de 5x7cm.

Antologia va fi mediatizată de către GRUPUL MEDIA SINGUR şi AGENŢIA LITERARĂ „SINGUR” şi va fi prezentată în lunile septembrie şi octombrie în cadrul unor emisiuni la Radio România Actualităţi.

Taxa de coeditare este de 500,00 lei pentru fiecare autor, care va primi 20 de exemplare din tirajul tipărit. Această sumă se va achita în contul editurii „GRINTA” (cod fiscal RO6081420) IBAN RO34 CARP 0130 0003 0203 RO01 deschis la Banca Carpatică, filiala Cluj, până la data de 25.07.2011.

Autorii care vor intra în această antologie vor fi validaţi de un Grup Consultativ format din: Gabriel Cojocaru, Ştefan Doru Dăncuş, Ioan Pavel Azap şi Felix Nicolau.

Volumul va fi lansat şi în cadrul Târgului de Carte „GAUDEAMUS” care va avea loc la sfârşitul lunii noiembrie la Bucureşti.

În primele etape au fost validaţi următorii autori: SILVIA KATZ (PROZĂ); SILVANA COJOCĂRAŞU (POEZIE); VASILE LUŢAI (POEZIE); ADRIAN BOTEZ (POEZIE ŞI PROZĂ); DAN MARIUS DRĂGAN (POEZIE); ADRIAN SUCIU (POEZIE); MIRCEA GĂLĂŢEAN (ESEU); ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ (PROZĂ); FELIX NICOLAU (PROZĂ); GELU DRAGOŞ (POEZIE); MENUŢ MAXIMINIAN (PROZĂ), IOAN DRAGOŞ (POEZIE), CARMEN MĂRCEAN (POEZIE), DORA ALINA ROMANESCU (POEZIE), VICTORIA FĂTU NALAŢIU (PROZĂ), ADALBERT GYURIS (POEZIE ŞI PROZĂ), CRISTIAN BODNĂRESCU (POEZIE) şi EUGEN AXINTE (POEZIE).

Aceştia sunt rugaţi să ne transmită adresele precum şi datele de identificare (serie şi nr. buletin, C.I., CNP).

AUTORII DIN DIASPORA VOR ACHITA TAXA DE COEDITARE ÎN VALOARE DE 150 EU ÎN CONTUL IBAN RO88CARP013000030203EU01 DESCHIS LA Banca Comercială “CARPATICA” S.A. fil. Cluj.

Volumul „CUVÂNTUL ÎN TIMP” va fi realizat împreună cu următorii parteneri media:

RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI, Lithera.ro (site), FDL.ro -Fabrica de Literatură (site), Bocancul Literar (site), Proiectul Cititor de proză (site), revista „Algoritm Literar” (Hunedoara), revista „Nouă Provincia Corvina” (Hunedoara).

Ştefan Doru DĂNCUŞ
Gabriel COJOCARU

S.C. EDITURA “GRINTA” S.R.L.,
400536 CLUJ-NAPOCA, Str. Primăverii 22/23;
Ţel.: 0744/777 883
Cont IBAN: RO34CARP013000030203RO01
Cont IBAN: RO88CARP013000030203EU01
Banca Comercială “CARPATICA” S.A. fil. Cluj
www.edituragrinta.ro