Ziua Limbii Române

timthumb.php

Ziua Limbii Române, sărbătorită pentru prima dată în acest an – 31 August 2013

Ziua Limbii Române va fi, începând cu acest an, o zi în care românii şi vorbitorii limbii române de pretutindeni cinstesc unul dintre cele mai importante simboluri ale identităţii noastre naţionale. Ziua de 31 august este data in care se sărbătorește Ziua Limbii Române, dupa ce o lege ce prevede acest lucru a fost publicată în luna martie în Monitorul Oficial.

Legea votată încă de la începutul acestui an prevede ca Ziua Limbii Române să fie sărbătorită de către autorităţile publice din România, de reprezentanțele diplomațiilor străine precum instituțiile culturale române sau alte instituții românești din străinătate. Vor avea loc programe și manifestări culturale și educative consacrate istoriei limbii române, urmând să fie arborat și drapelul României.

Chiar și fără existența unei legi în acest sens Limba Română a fost sărbătorită și în anii care au trecut. Preşedintele Traian Băsescu a transmis, sâmbătă, un mesaj cu ocazia sărbătoririi Zilei Limbii Române, menţionând că transmite susţinerea şi aprecierea sa românilor din străinătate pentru eforturile pe care le fac ca să păstreze vie în familiile şi în comunităţile lor limba română.

Este interesant de observat că legea aduce România și mai aproape de Republica Moldova, unde sărbătoarea a început sa fie celebrată încă din 1990, sub numele de „Limba noastră cea română” sau „Ziua limbii române”. În 1994 guvernul agrarian din Republica Moldova, a decis schimbarea denumirii inițiale în „Limba noastră”, modificare determinata de prevederile art.13 din Constituția Moldovei. În 2004 Parlamentul moldovean a decis comasarea sărbătorii cu Ziua Independenței, comasare care nu a mai avut loc, dar Ziua Independenței a primit un nou nume – Ziua Republicii. De la venirea administrației liberale în fruntea municipiului Chișinău, sărbătoarea și-a recăpătat numele de „Limba noastră cea română”, cel puțin în capitala republicii.

Radio Zidul cinstește Ziua Limbii Române așa cum se cuvine, programul acestui post de radio online derulând o pleiadă de capodopere ale muzicii bune românești, din program nelipsind cântece memorabile aparținând unor formații precum PHOENIX, IRIS sau ale altor legende ale muzicii noastre, muzică ușoară cât și diverse emisiuni dedicate spiritualității românești, recitări de poezie.

După cum se precizează pe site-ul Radio Zidul: “Patrioții români sunt invitați să serbeze ZIUA LIMBII ROMÂNE la Radio Zidul începând de la orele 20:00, prin emisiunea Spiritualitate Românească. Coordonatorul emisiunii, Cristian Bodnărescu, va dedica această ediție soților Doina și Ion Aldea Teodorovici, în memoriam.

 

Gabriel Gaina

Sursa: GreenSphera click

Măicuţa Ana

Steag Romania

În vara anului 1995 am făcut parte dintr-o delegaţie de români care a vizitat Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia să arate că românii nu sunt persecutaţi în ţara lui şi a acceptat ca cetăţeni din România să facă parte din delegaţiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în republica lui nerecunoscută oficial de nimeni în lume.
La ieşirea din Dubăsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieşit în cale o femeie bătrână.
– Hristos S-a înălţat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba română.
– Adevărat S-a înălţat, măicuţă! – i-am răspuns noi în cor.
– Veniţi din România, nu-i aşa? – ne-a întrebat apoi.
– Da, măicuţă, suntem din Bucureşti – i-am spus eu.
S-a apropiat de noi şi ne-a implorat cu multă smerenie:
– Vă rog cinstiţi-mi casa, dragi români!
Am intrat în casa ei – o căsuţă mică şi sărăcăcioasă, dar curată. În sufragerie pereţii erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjată, cu tacâmurile puse, cu pâine, vin, cozonac şi plăcinte, iar din cuptor ieşea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspăt făcută, de parcă tocmai aştepta pe cineva la masa de prânz.
– Pe voi vă aşteptam, dragii mei. Haideţi intraţi şi luaţi loc – ne-a îndemnat ea. Cum vă cheamă băieţi? – ne-a întrebat apoi.
După ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sărutat pe obraji şi la îmbăţişat cu mult dor, spunând că pe ea o cheamă Ana. La următorul a început să plângă, în timp ce faţa îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângă mine s-a aplecat şi i-a sărutat picioarele, neputând să se oprească din plâns.
– De ce plângi măicuţă? – a întrebat-o el mirat, încercând să o ridice de la picioarele lui, jenat de această situaţie.
– De fericire, dragul mamii, că aştept de ani buni să văd pe străzile noastre venind români. Spuneţi-mi cum mai arată Bucureştiul? S-a mai făcut vreun parc mai frumos ca Cişmigiul sau Herăstrăul?
Am început să-i povestim despre Bucureştiul pe care – am aflat apoi – ea l-a cunoscut în luna de miere în perioada interbelică. Ne întreba despre case din Cotroceni şi de la Şosea, în care ea a stat în 1937, despre troiţa din Herăstrău pe care ea a ridicat-o împreună cu soţul ei. Neştiind ce să-i răspundem, i-am spus:
– Haide cu noi în Bucureşti măicuţă să vezi ce s-a schimbat de când nu l-ai mai vizitat. Noi mai avem de mers în câteva localităţi, dar peste 2 zile venim şi te luăm cu noi în ţară.
– Mare şi Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea mai frumoasă sărbătoare de Înălţare din viaţa mea.
La plecare ne-a dat fiecăruia câte o iconiţă şi ne-a îmbăţişat picioarele, plângând într-una de bucurie, iar noi i-am lăsat câteva poze făcute cu Polaroidul, cu ea în mijlocul nostru.
– Ciudată femeia – comentam noi când ne-am depărtat de casa ei, apreciind însă ospitalitatea neobişnuită. Poimâine ne întoarcem în Dubăsari şi o luăm la Bucureşti, că prea plângea de dorul Capitalei.
Când am ajuns după două zile, măicuţa Ana era moartă, aşezată în sicriu pe masa la care recent ne ospătase. Preotul a venit spre noi şi a început să ne vorbească.
– Măicuţa Ana a murit fericită, după o viaţă tare chinuită. Bărbatul ei a murit la Cotul Donului în 1942 în războiul pentru reîntregirea neamului, iar fiul ei a murit în Ungaria în 1956, în timpul revoluţiei antibolşevice. De-atunci a trăit singură, fără să aibă nici măcar bucuria să aprindă o lumânare la mormintele celor dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei şi a Transnistriei de către români. Era o femeie credincioasă şi se pregătea să cinstească cum se cuvine nu numai marile sărbători creştine – de Paşte, de Crăciun, de Sfântă Măria şi de Sfinţii Petru şi Pavel – ci şi sărbătorile mari ale românilor – de 10 mai, de 1 decembrie. După ce voi l-aţi îndepărtat pe Ceauşescu de la putere, a sperat continuu că veţi ajunge curând în Basarabia şi la noi, la Dubăsari. Dar pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai abătută. ”Nu mai vin părinte românii la noi, aici” – îmi spunea tristă la spovedanie. ”Vin măicuţă, să nu te îndoieşti – o îmbărbătam eu. Stai să scape de comuniştii de la ei şi o să-i vezi curând pe străzile noastre. O să vină ca atunci, între războaie, în straie de sărbătoare şi o să cânte cu noi în biserică”. ”Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! – repeta ea cuvintele din Biblie, dar adu Doamne nişte români mai repede aici, ca să cred şi mai mult”. În ultimii ani era tot mai bolnavă şi la fiecare spovedanie mă temeam că era ultima dată când o vedeam în viaţă, dar ea, citindu-mi parcă gândurile, îmi spunea: ”Nu mor părinte până nu văd venind români pe uliţa noastră”. Alaltăieri la slujba de Înălţare a venit la mine şi mi-a spus că i S-a arătat Dumnezeu şi I-a spus să se pregătească. Am mers la ea cu coana preoteasă să o ajut să facă friptură şi plăcintă cu brânză şi cozonac cu nuci şi îi tot spuneam: ”Măicuţă Ana, n-au venit români la noi în Transnistria de jumate de secol şi dac-or veni, de unde ştii că or să vină la casa ta?” Ea se ruga şi plângea într-una, iar noi am plecat de la ea convinşi că nu o să vină nimeni. Dar aţi venit voi în urma noastră. Doamne, cum îi mai sălta inima de bucurie când m-a sunat pe seară să-mi spună. ”Dumnezeu nu m-a părăsit. Dumnezeu mă iubeşte, părinte. Ei n-au venit la întâmplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma pot să mor şi ştiu că mă duc la Domnul fericită”. În noaptea aia a murit, dar vă spun că n-am văzut pe nimeni să moară mai fericit aşa cum a murit ea. Uitaţi-vă la chipul ei să-i vedeţi zâmbetul pe faţă.
Am condus-o pe ultimul drum la cimitir şi atunci am simţit că s-a născut în noi o dragoste faţă de Basarabia şi faţă de românii de peste Nistru care niciodată nu s-a stins. Atunci inima mea a rămas în Basarabia şi Basarabia a rămas în inima mea cu mare dor. În toţi anii aceştia i-am tratat pe toţi basarabenii cunoscuţi ca fiind copiii măicuţei Ana – pe toţi studenţii de peste Prut i-am ajutat mai mult decât pe studenţii noştri români, cu colegii moldoveni din breasla mea am lucrat cu multă dăruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt basarabeni refugiaţi în Bucureşti, iar unora le-am botezat copiii. Și la ceilalţi membri ai delegaţiei am văzut aceiași dragoste neostoită faţă de basarabeni: unul s-a căsătorit cu o transnistriancă, altul a adus foarte multe fonduri europene și americane în proiectele unor fundaţii basarabene, altul a devenit unul din cei mai cunoscuţi pro-unioniști români scriind numeroase articole favorabile despre Moldova. Dar parcă nu era de-ajuns. Simţeam că toate discursurile noastre pro-unioniste erau luate în răspăr de ceilalţi şi vedeam din sondaje că tema Basarabiei devenea pe an ce trecea tot mai neînsemnată pentru cei din România.
Săptămâna trecută am fost pe Muntele Athos împreună cu un prieten care a făcut parte din acea delegaţie din Transnistria, iar la chilia unui pustnic basarabean am fost abordaţi de un părinte.
– Nu mă mai cunoaşteţi? – ne-a întrebat. L-am privit nedumerit, căci nu ştiam dacă şi de unde-l cunoaștem. Sunt părintele Vasile, duhovnicul măicuţei Ana din Dubăsari. Vă mai aduceţi aminte de ea? Azi se împlinesc 18 ani de la înălţarea ei la Domnul.
Am rememorat împreună ziua morţii ei, uimit de memoria extraordinară a părintelui.
– Ce-aţi făcut pentru românii din Basarabia şi din Transnistria în aceşti 18 ani? – ne-a întrebat apoi. I-am spus de sumarele noastre legături cu cei de peste Prut.
– Aţi plâns vreodată de dorul vreunui moldovean, aşa cum măicuţa Ana v-a udat picioarele cu lacrimile ei?
Am dat ruşinaţi din cap în semn că nu.
– De aceea voi nu meritaţi unirea cu Moldova, căci nu-i puteţi iubi pe cei de-acolo aşa cum vă iubesc ei pe voi. Pentru voi Basarabia e doar un trofeu, un motiv de mândrie. Pentru moldoveni România este inima lor smulsă din piept, iar voi sunteţi carne din carnea lor şi şi-ar da şi viaţa pentru voi.
Bănuind că ne-a jignit şi nedorind să ne supere, părintele Vasile ne-a propus să facem împreună o slujbă pentru pomenirea măicuţei Ana. I-am spus că nu suntem preoţi şi nu ştim ce trebuie să facem la o slujbă religioasă.
– Staţi liniştiţi, vă arăt eu ce să citiţi.
În paraclisul din chilia athonită a pustnicului basarabean am citit şi am cântat pentru prima oară o slujbă pentru pomenirea morţilor. Mai întâi timid, îngânându-i pe cei doi, apoi cu voce din ce în ce mai puternică şi mai sigur pe mine. Simţeam cum inima mi se înflăcărează şi în faţa ochilor îmi apărea chipul măicuţei Ana cum plângea şi radia de fericire când ne spunea: ”Acum ştiu că Dumnezeu e viu!” Am început să lăcrimez. La sfârşitul slujbei l-am văzut pe prietenul meu cu lacrimi în ochi apropiindu-se de părintele Vasile.
– Iartă-mi părinte puţina mea credinţă – i-a spus el. Acum ştiu şi eu că Dumnezeu e pururea viu!
Bruno Ștefan
17 iunie 2013

Un ieşean vrea să îl detroneze pe Eminescu

Un ieşean vrea să îl detroneze pe Eminescu din World Records Academy

Cristian Bodnărescu a scris un poem cu 11 strofe mai lung decât Luceafărul.
Preşedintele unei edituri din Bucureşti, care îi va tipări un volum, îl creditează pe ieşean cu şanse maxime.

Ieşeanul Cristian Bodnărescu poate spune că, într-o anumită privinţă, l-a ,,detronat” pe Mihai Eminescu. Bodnărescu a scris o poezie mai lungă ci 11 strofe decât Luceafărul lui Eminescu. A trimis poemul său, ,,Demoniţa”, la World Records Academy, care îi va înmâna, susţine preşedintele care îi va publica lucrarea, un premiu pentru noul său record mondial. Nu am dorit să depăşesc poemul lui Eminescu. Am văzut un material pe un post de televiziune despre recordul lui şi am decis să îmi trimit poemul la World Record Academy a explicat Cristian Bodnărescu. Poemul a fost scris în luna iulie. Poemul este, fără dorinţa autorului, cel mai lung poem romantic din literatura universală. Ideea centrală o reprezintă iubirea imposibilă dintre un tânăr şi o demoniţă. Eroina îl caută pe tânărul de care s-a îndrăgostit şi vine din alte dimnesiuni, pentru a-i lua sufletul, doar astfel putând exista împreună, îşi descrie Cristian poemul. Poezia sa prezintă lupta dintre cele trei lumi: terestră, demonică şi celestă.
Aşteptăm să fie omologat de World Records Academy, apoi vom lansa volumul care va avea o ţinută grafică inedită, ilustraţii speciale. Am decis să îl lansăm deoarece cred că poemul merită această şansă , a spus Sorin Alexandu Şontea, preşedintele Editurii Renaissance din Bucureşti. (Claudia Craiu)

Sursa: Ziarul de Iaşi

Record mondial… la poem

Tânărul poet ieşean Cristian Bodnărescu a doborât recordul mondial la… poem. El a compus cel mai lung poem romantic din literatura universală, record care vine să-l „bată“ pe acela deţinut până de curând de poetul Mihai Eminescu, prin poemul „Luceafărul“, omologat la începutul lui 2009 de cea mai prestigioasă organizaţie de recunoaştere a recordurilor mondiale, World Records Academy, din Miami.
Poemul „Demoniţa“ reprezintă, pe lângă recordul mondial al poeziei romantice, „o lucrare artistică originală, o penetrare în lumea spiritelor demonice, o tentativă de plecare întru aflarea unui adevăr. În poem se observă influenţa romantismului, însă fantasticul domină perpetuu“, după cum constată prof.univ. dr. Teodor Marsalcovschi. Poemul va apărea, la începutul lunii octombrie, la Editura Renaissance din Bucureşti.
Mirela MARINESCU
Sursa: Gazeta de Sud

FANTASY &SCIENCE FICTION

george ceausu quasar

Despre Quasar cu George Ceauşu

Autor: Michael HAULICĂ

Cenaclul Quasar, al cărui membru fondator eşti, alături de Dan şi Lucian Merişca, a împlinit 30 de ani de existenţă. Cum au fost începuturile?

Fondatori ai cenaclului mai sînt graficianul Radu Gavrilescu, povestitorul Sorin Simion şi criticii Doru Pruteanu şi Sorin Antohi. Aş spune că era mai degrabă un club – încă de la început, fundalul muzical era aproape omniprezent la şedinţe şi se vizionau filme. În privinţa conţinutului activităţii noastre, Doru Pruteanu a preferat încă de la început formula „F, SF şi A“, ultima iniţială desemnînd avangarda. În colocviul care tocmai a avut loc la Iaşi, în perioada 5-7 iunie, am încercat „resuscitarea“ formulei lui Pruteanu – în sensul că fantasticul e trecutul, SF-ul prezentul, iar avangarda, viitorul artei. Dacă îţi aminteşti structura almanahului Fantastic Magazin, 1 (Casa de Cultură a Studenţilor, 1981), cele trei secţiuni sînt prezente ca atare, iar persoanele amintite de mine în calitate de fondatori figurează în colectivul de redacţie.

Colaborarea cu Sorin Antohi a fost esenţială pentru cei care nu aveau competenţă filologică. Deşi trecea destul de rar prin cenaclu, Sorin ne aproviziona cu texte şi, de asemenea, lua texte pentru publicare la Dialog şi Opinia studenţească. În 1986 am scos împreună cu el suplimentul Holograma al revistei Dialog. Să nu uităm că, împreună cu Virgil Scurtu, Sorin fondase la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi Cercul de astronomie Urania, ai cărui membri s-au mutat apoi in corpore la Quasar.

Cum era Dan Merişca? Ce a însemnat el pentru Quasar şi pentru sefeul românesc?

Dan a lucrat mai întîi ca inginer electro la vreo două fabrici de zahăr din Moldova şi, cam prin 1984, a devenit referent cultural la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi, profesie pe care a exercitat-o pînă la sfîrşitul scurtei sale vieţi, în 1991. Dan a editat primul almanah de science fiction din România, Fantastic Magazin (1981), prima publicaţie informativă pentru fandomul SF românesc, infzinul Quark (1982-1990), buletinul de teorie şi critică literară SF Contact şi alte cîteva publicaţii. A fost scriitor, traducător, antologator, instructor de dans şi organizator nu numai al şedinţelor Quasarului; prin 1990 coordona şi activitatea altor cluburi, între care Invent Terra Nova şi Quasar dance. A organizat înainte de 1990 două convenţii naţionale de SF (în 1981 şi 1986) şi două tabere de creaţie (în 1984 şi 1986).

După părerea mea, convenţia din 1986, la care au participat peste 500 de oameni, a fost şi a rămas un vîrf al convenţiilor SF româneşti. A iniţiat, împreună cu Stelian Neagu, tabăra de creaţie Guranda (cu ediţiile din 1981-1983), fiind şi în colectivul fondator al taberei Atlantykron (prima ediţie a fost în vara lui 1989). Pentru SF-ul românesc, Dan a însemnat un model de organizare şi un garant al calităţii.

Hai să ajungem în zilele noastre. Tot aşa sînt şedinţele, cum erau pe vremuri? Crezi că rolul cenaclului a rămas neschimbat şi acum, în era Internetului?

Fără texte, cenaclul este o formă fără fond. Ceea ce ne-a ţinut legaţi unii de alţii, săptămînă de săptămînă, au fost textele şi tematicile pe care le-am discutat. Mai mereu am avut de citit, în special texte eseistice şi de poezie – am propus la lectură de cenaclu şi poezie, atrăgîndu-mi critici din partea unor membri. Aceştia spuneau că părăsesc teritoriul F&SF. Trebuie să recunosc însă că în anii 2007 şi 2008 textele de ficţiune apăreau foarte greu în cenaclu, dar am refuzat cu obstinaţie să răresc şedinţele, aşa cum mă sfătuiau Lucian Merişca şi Vlad Frânghiu, colaboratorii mei apropiaţi.

Mergeam ca un robot la cenaclu pînă cînd, în luna aprilie 2009, Quasar a cunoscut un reviriment: un singur student filolog a început să ofere, săptămînă de săptămînă, o nuvelă SF sau F spre lectură! Apoi textele noi de ficţiune sau non-ficţiune au început să curgă în valuri. Au apărut şi cîţiva vorbitori buni, punîndu-mi în dificultate luările de cuvînt: în calitate de coordonator, mizam pe vocea mea de profesor, prin care îi puneam la punct mai pe toţi. Aşa ne-a prins vara, dar ne-a cuprins şi febra activităţii creatoare.

Clubul nostru a rămas singurul cenaclu din cadrul Muzeului Literaturii Române – deoarece noi am considerat că activitatea literară cuprinde un spectru larg de competenţe, fiind una destul de specializată. Tematizînd fiecare şedinţă şi chiar discutînd tematica de pe afiş, am reuşit să evităm bătutul apei în piuă.

George Ceauşu, Lucian Merişca, Dan Merişca, Dan Doboş, Cătălin Sandu, Marian Coman sînt cîţiva dintre quasariştii care au publicat cărţi. Mai sînt şi alţii? Generaţia tînără cum se prezintă? Spune-mi cîteva nume pe care le recomanzi editorilor.

La ora actuală, oferta literară a Quasarului este destul de largă, mai ales în privinţa generaţiei tinere. În poezie s-au ilustrat Bogdan Baghiu, Daniela Bădărău, Paul Gorban şi Adriana Moruzi; în proză, Mircea Boboc, Cristian Bodnărescu, Felicia Ceauşu, Marius Iuraşcu şi Matei Hutopilă; în textul dramatic, Ciprian Şoptică şi Luminiţa Manole; în eseu şi studiu ştiinţific, Radu-Vasile Chialda, Horia Chiriac, Paul Sava şi Nicole Vasilcovschi.

Şi o întrebare personală: ce mai scrie George Ceauşu? Pe cînd o nouă carte?

Scriu în primul rînd studii de filozofia minţii, ştiinţa cogniţiei, logică şi semiotică, pentru că m-ar interesa să nu rămîn conferenţiar pînă la pensie, ci să şi evo-luez pe linie didactică. Proiectele mele literare sînt destul de nebuloase, nu prea ştiu cum să-mi grupez povestirile şi nuvelele apărute pînă acum, iar un roman aflat în proiect, Om contra biomatEchipajul Val-Vîrtej se întoarce, s-a publicat cîndva, în foileton, în suplimentul Argonaut al Convorbirilor literare. Vă amintiţi, cred, de autorul colectiv, înţeleptul chinez Cea Frân Şka (George Ceauşu, Vlad Frânghiu şi Dan Merişca).

 

Sursa: Observator Cultural

Multi ani de romanism

La mulţi ani România! Jos România! Trăiască Republica Moldova comunistă!

27 martie 2009 este data ce marchează cea de-a 91-a aniversare a Unirii Basarabiei cu România. Aşadar,

Read more

Golanul

Abuzul republicii comuniste Moldova, nepăsarea României postcomuniste

Am primit de la Simion George Nicolae, omul arestat şi trimis cu forţa în România din Republica Moldova, istorisirea evenimentelor prin care a trecut. Vă invităm să citiţi în premieră interesantele întâmplări.
Pe data de 25 martie 2009 am trecut frontiera dintre România si Republica Moldova. Am fost cazat în Chişinau, la prietenul meu Eugeniu Rusu, cetăţean al Republicii Moldova. Pe data de 26 martie 2009, în jurul orelor 22.00 am fost oprit pe stradă, în apropierea locuinţei lui Eugen Rusu, de poliţişti în civil ce m-au invitat să merg la comisariatul Botanica, motivând că a fost comis un jaf şi sunt unul din suspecţi. Am mers de bunăvoie, fără să creez vreun incident, supunându-mă organelor de ordine. La comisariat nu mi s-a adus la cunoştinţă vreo acuzaţie, mi s-au luat toate bunurile şi am fost închis în celula de arest, fără a fi lasat să anunţ pe cineva de faptul că fusesem reţinut.

A doua zi, de dimineaţă, am fost dus de poliţişti la Judecătoria Botanică, unde, în ciuda insistenţelor mele de a primi un avocat care să mă reprezinte, nu am primit asistenţă juridică. La Judecătorie mi-a fost spus ca sunt cercetat pentru injurii aduse poliţiştilor şi pentru huliganism în stare agravantă. Nu am putut citi acuzaţiile care mi-au fost aduse, în acuzarea mea au venit doi martori, cetăţeni turci, care nu ştiau limba română dar au fost ghidaţi de judecătorul ce instrumenta cazul meu să depună mărturie falsă, cum că aş fi făcut scandal în zona de unde am fost ridicat şi cum că aş fi înjurat organele de poliţie. Nu am putut să mă apăr în niciun fel, după 5 minute judecătorul citindu-mi un verdict pe care nu l-am înţeles. Fusesem amendat cu suma de 140 de lei moldoveneşti dar nu am primit nici o hârtie în care să văd despre ce e vorba şi unde pot achita amenda în cauză. După verdictul judecătorului, deşi nu primisem vreun ordin de expulzare, cetăţeni ce s-au recomandat ca fiind de la SIS (Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova) m-au dus la vama Albiţa – Leuşeni, pe unde m-au obligat să părăsesc Republica Moldova.

Aş dori să ştiu ce acuzaţii au fost formulate împotriva mea, care sunt căile de atac ale deciziilor luate şi cum pot trage la răspundere autorităţile din republica Moldova pentru nerespectarea drepturilor omului, precum şi cum pot autorităţile române să mă ajute în acest demers.

Am sunat la Comisariatul şi Judecătoria Botanică, însă nu a răspuns nimeni. Probabil că în Republica Moldova oamenii pot muri, însă poliţia nu poate fi contactată. Am încercat şi la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova pentru a cere unele explicaţii privitoare la cele întâmplate, însă se pare că Republica Moldova nu are instituţii funcţionale.
Situaţia nu stă mai bine deloc nici în cazul României. Am încercat să iau legătura cu Birolu Relaţii cu Publicul din cadrul Ministerului Afacerilor Externe din România. Mi-a răspuns o doamnă. M-am recomandat, am menţionat ziarul pe care îl reprezint, situaţia domnului Simion George şi am cerut un punct de vedere. Stimabila doamna după această istorisire a început să ţipe şi mi-a spus pe un ton indignat că ea nu înţelege ce doresc eu, apoi mi-a făcut legătura cu nu ştiu ce birou sau cabinet (nu mi-a spus şi nici nu s-a recomandat). A sunat însă n-a răspuns nimeni. Mi-am luat inima-n dinţi şi am revenit cu un alt telefon, pentru a-i auzi vocea-i cristalină. De această dată mi-a făcut legătura telefonică către ofiţerul de serviciu, menţionând că nu vede cum mă poate acesta ajuta. A răspuns un domn binevoitor, care însă nu s-a recomandat. I-am explicat şi dumnealui problema, dânsul trimiţându-mă la declaraţiile oficiale ale ministerului, pe care le voi posta mai jos. Şi-a exprimat pe bună dreptate supărarea legat de cele ce se întâmplă acolo şi pasivitatea românilor, care nu celebrează Unirea României cu Basarabia. Avea dreptate, însă nici nu vreau să mă gândesc la ce s-ar întâmpla dacă un om anunţă o situaţie de urgenţă naţională Ministerului Afacerilor Externe şi răspunde o doamnă inteligentă şi sictirită precum cea care m-a onorat atunci când am sunat pe 28 martie în jurul orei 19 : 30. Oare chiar nu se mai găsesc oameni inteligenţi şi capabili în ţara asta pentru a reglementa relaţiile cu publicul ale ministerului?

 

Vă prezint în continuare comunicatul MAE referitor la poziţia acestuia faţă de obstrucţionarea accesului unor cetăţeni români în Republica Moldova (se pare că relaţiile ministerului cu publicul se rezumă la trântirea unui comunicat pe site şi atât).

Ministerul Afacerilor Externe îşi exprimă preocuparea faţă de recentele acţiuni de obstrucţionare a accesului unor cetăţeni români în Republica Moldova. Prin Ambasada României la Chişinău, MAE a solicitat clarificări autorităţilor de la Chişinău în legătura cu motivele care au determinat returnarea unor cetăţeni români de la frontieră.
MAE consideră că acest tratament aplicat cetăţenilor români este inacceptabil şi neconform cu statutul acestora de cetăţeni europeni, cu normele Uniunii Europene la care Republica Moldova doreşte să adere şi, cu atât mai mult, cu principiile de ocrotire a drepturilor fundamentale ale omului care stau la baza unor organizaţii internaţionale din care ambele state fac parte.
Subliniem că regimul de călătorii al cetăţenilor români în Republica Moldova este reglementat prin Acordul de facilitare a vizelor între Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Respectarea strictă a Acordului de către autorităţile de la Chişinău este absolut necesară, în vederea îndeplinirii obiectivului asumat de acestea şi sprijinit ferm de România, privind viitoarea liberalizare a regimului de vize între UE şi Republica Moldova.
MAE subliniază că România, ca stat membru UE, îşi construieşte relaţia cu ţările vecine, inclusiv cu Republica Moldova, respectând întru totul normele şi principiile europene. În aceste condiţii, MAE respinge orice acuzaţie la adresa României care este formulată în actualul context electoral din Republica Moldova şi solicită ca cetăţenii români să fie trataţi cu respect şi în conformitate cu normele europene şi cu acordurile în vigoare.

 

Cristian Bodnărescu

Staryi Melnik


Cristian BODNARESCU

În amintirea Staryi Melnik

Moldova- parte a României

Chişinău… capitala aşa-numitei ,,Republici Moldova”, unde lupta se dă pe mai multe fronturi.
Republica Moldova este o mare parte a ceea ce a fost odată Moldova mare, parte furată din România. După încheierea celui de-al doilea Război

Read more

Mireasa lui Cristos

Raze de Românism

Maica Parascheva s-a născut în satul Epivat din Traci, nu departe de Constantinopol şi a trăit pe vremea despărţirii Bisericii de la Roma de Biserica Sobornicească Ortodoxă (1054). A fost crescută de părinţi în credinţă. De mai multe ori a ajutat săracii, oferindu-le hainele ei şi fiind aspru

Read more