Printesa-n anotimpuri

Georgeta Muscă-Oană

Tu, prinţesă-n anotimpuri

 

Laşi pe clape-nmugurite

Melodii ameţitoare,

Baţi la geamul dinspre suflet

Doar cu lacrimă de floare.

 

Tu, prinţesă-n anotimpuri

Întrupată din culoare,

Te strecori trezind parfumuri

Prin petale temătoare.

 

Pasu-ţi saltă-n zbor de fluturi,

Glasu-i murmur de izvoare,

De zăpezi târzii te scuturi

Şi naşti ploile de soare.

 

Cată zarea desfătare

În privirea-ţi de fecioară

Şi în palma înfrunzită

Filomele se-nfioară.

 

Trupul verde şerpuieşte

Peste munţi şi peste ape,

Braţe-ntinse către stele

Vor spre linişte să scape.

 

Ninge-mă pe veci, iubito,

Cu arome şi culoare

Şi-n durerea vieţii-oi plânge

Doar cu lacrimă de floare!

 

 

Piatră de-aţi fi, tot aţi vibra!

 

Păpuşi de humă, deşert fără hotare,

În vene vă curg râuri, râuri de venin,

De viclenie, dispreţ şi nepăsare,

Iar de nimic vă este sufletul preaplin!

 

În haosul din voi nu-i loc de lumină

Şi-nspre iubire pasul e anevoios,

Vă ridicaţi pe socluri ce-s în ruină

Şi ameţiţi de ne priviţi, suntem prea jos?

 

Din piatra cea mai dură parc-aţi fi sculptaţi,

Doar interesul mercantil vă dă fiori;

De adevăr, de omenie despuiaţi,

Vă credeţi zei! Speraţi să fiţi nemuritori?

 

Până şi apa cursul îşi poate schimba,

Chiar nopţile se-aud lumina invocând.

Dar pentru voi… salvare nu se poate-afla,

Nimicniciei leac nu-i vom găsi nicicând!

 

Mai lesne poţi vedea şi stânca lăcrimând,

Decât născând iubire-n sufletul arid!