Parteneri

G clef banner

Ziare

carti faine

aslrq350

 

3 thoughts on “Parteneri

  1. buna ziua. D-le Bodnarescu siteul ziarului matinal din petrosani este activ de ieri. Prin urmare, conform propunerii dvs, am putea face un schimb de linkuri pentru a incepe parteneriatul pe care mi l-ati propus. Va multumesc anticipat si astept un raspuns de la dvs. Cu stima,
    gheorghe chirvasa din Petrosani, jud. Hunedoara

  2. Într-un timp de căutări a unui mod fericit de a mă deconecta de la grijile nimicniciei fiindului nostru, pe care semeni dezumanizaţi ai locurilor în care, din păcate, ne târâm existenţa, am trecut spre aflare a tot ceea ce poate să facă “Zidul” pentru cei care se apleacă să-i cerceteze fisurile lăsate de gândurile acide ale reptilienilor.
    Am citit, parţial, însă am cutreierat cu o curiozitate şi un mare interes, un număr de articole publicate, rezumând pentru mine toate articolele conţinute în cele 26 de rubrici, supuse catalogului “Categorii articole” şi m-au impresionat, mişcat profund meu conţinutul acestora.
    Admir toată munca dvs. redacţională dedicată culturii, în special celei româneşti, şi sunt aproape în demersurile neezitării evidenţierii şi luminării conceptului de român, cu tot ceea ce a dat şi dă în continuare culturii şi civilizaţei lumii. Arta este o manifestare tainică a omluui şi puţini îi pătrund în câmpul energetic deusian, cu care unii dintre noi sunt înzestraţi şi foarte greu înţeleşi de profani.
    Succes şi mergeţi înainte, românii au nevoie de astfel de oameni, s-au săturat de hahalere: demagogi, înavuţiţi peste noapte, profani şi lume interlopă.
    Cu stimă, Ştefan Lucian MUREŞANU

  3. DE CE ÎMI PLÂNGE ZIUA CE-A TRECUT?
    de Ştefan Lucian MUREŞANU

    Moto: Nu se poate susţine stupiditatea că nu există cauze şi adevăruri care să merite să te pasionezi pentru ele, că totul e relativ şi indiferent, în raport cu… eternitatea. Totdeauna indiferenţa asta ideologică şi amabilă, prezentată… (Camil Petrescu)

    Cuvinte cheie: fulgi, transpirată, îngrozite, maiestuos, înscrisurile, răgaz, lumesc, profesor, studenţi, huzur, nepăsare, frig, amorţeală, moarte, nepăsători, ignoranţă.

    Fulgi mari se jucaseră în văzduh, bătând toată ziua în geamurile prăfuite ale camerei mele de lucru. Rece şi transpirată ziua trecuse, înclinându-se maiestuos nopţii, care punea stăpânire peste Bucureştiul zdrenţuit de nelinişti şi păreri îngrozite de trăire neclară. Strada locuinţei mele zăcea nemişcată, acoperită de valtrapurile ude ale neputinţei de a înţelege mesajul de linişte şi răbdare, faţă de tot răul impus vieţii de fiecare zi, a celor care au prins, prin vrerea unora dintre noi să ţină, până la noile alegeri, frâiele trăsurii ţării noastre. Eram oare pregătit să înţeleg rolul acestor lacrimi prelinse pe geamurile camerei?
    M-am ridicat de la biroul meu, lăsându-mi cartea şi ochelarii, nu înainte de a-mi salva toate înscrisurile de pe ecranul monitorului. Îmi împreunasem mâinile şi priveam în noapte strada prin fereastra a căror geamuri, prinse în tocurile albe ale termopanelor la modă, îmi dădeau libertatea, aparentă, de a vedea ce se petrece dincolo de spaţiul meu protector. Câţi paşi nu or fi bătut această stradă, legându-se în destin cu praful, pietrele sau asfaltul, pe care astăzi îl aveam sub priviri şi peste care călcasem, fără să încerc măcar a-i înţelege rostul? Câte neajunsuri ne-au putut pricinui acest conţinut bituminos, aruncat ca o pătură flenduroasă peste pământul străvechi al celor care, în timp, au locuit aceste aşezări? O, Doamne! Ce vremuri, ce răgaz a mai trecut peste oamenii locului de-a lungul infinit al timpului.
    Noi suntem o stăruinţă a întregului lumesc, care au trăit şi numai sunt, o verigă a continuităţii entităţii noastre, cu binele, cu necazurile şi neîmplinirile noastre. Unele dintre ele au fost preluate de cei ce-au urmat, altele şi-au păstrat rândul, intrând în variaţii puternice cu timpul, nepărăsind niciodată mediul, trăind doar şi aşteptând un moment propice pentru a se lega de aura slăbită a unora dintre oameni, pentru a-şi continua prin aceştia existenţa.
    La drept vorbind, câţi dintre cei care se află în freamătul stupid al agoniei banilor, au răgazul de a se întreba ce înseamnă viaţa unui om de rând? În aşezământul trupului lor, învelit cu o dermă groasă ca făpturile lipsite de griji, ei se cred nemuritori şi aşteaptă umilinţa semenilor lor?
    Ce este ziua care a trecut pentru un nevoiaş iniţiat în drumul nevoilor vieţii şi cum trece ziua unui profan încolăcit în blănuri şi huzur?
    Conştient de existenţa sa, se întreba: de ce sicriul are aceeaşi formă pentru toţi, iar groapa, în care trupurile neînsufleţite ale nevoiaşului sau profanului bogat, mestecă într-o odihnă aparentă carnea şi oasele dăruite de Moarte?
    Erau întrebări pe care el, profesorul, şi le punea de fiecare dată când se întorcea de la facultate, când mintea lui mesteca gândurile creierului secat de nevoi.
    Obosit de a se mai lupta cu boala, care îi răpusese din greu trupul, cândva viguros, omul simţi deodată cum totul se învârteşte în jurul lui şi căzu pe trotuar cu capul sprijinit de o lespede. Nu mişca, privea doar cum maşinile luxoase, ce îi treceau prin faţa ochilor împăienjeniţi de durere, îl luminau cu farurile lor orbitoare, nesinchisindu-se nicicum să staţioneze o clipă şi unde din dreptul geamului coborât să îl întrebe ce are. Nici oamenii, care au trecut pe lângă el, nu au binevoit să se oprească, din drumul lor plin de griji şi de nevoi, să-i privească faţa plină de durere. Zăcea, trecându-şi prin minte vorbele uneia dintre cele care au păşit săltând pe lângă trupul lui rostogolit şi lipsit de vlagă: un beţiv nenorocit. Ochii îi lăcrimau şi figura îi surâdea trist, aşteptând sub ceaţa serii căzută ca o pătură de gheaţă peste trupu-i amorţit, un semn de ajutor.
    Într-un târziu, cu ultimele sale puteri, vru să se ridice însă capul i se lăsă greu rezemat de zidul rece al clădirii aceleia dezafectate. Privea înceţoşat şi simţea cum ochii i se umezesc de răcoarea care îi cuprinsese trupul. Era frig, foarte frig iar gerul îl înţepenea. Nu mai putea striga căci gura îi rămăsese încleştată de la căzătura puternică, ce îl făcuse să îi amorţească braţul stâng. Valtrapurile nopţii cuprinsese oraşul iar el gemea din ce în ce mai rar.
    Nepăsarea este una dintre stările de fapt ale îndestulatului, a aceluia care ignoră sau, mai bine spus, a celor care se protejează pe sine descoperindu-se în faţa unor energii frânte.
    Au trecut prin faţa lui oameni cu grijile şi cu graba vieţii lor. Niciunul nu s-a oprit însă să îl întrebe dacă îl doare ceva, doar un câine îi suflase un timp aerul cald al gurii sale după care, răpus de gerul care se înteţise, plecă agale, cu teamă pentru clipele de chin ale celui căzut, întorcându-se din drumul său de două ori, poate pentru a pleca liniştit că omul încă mai trăieşte.
    În casa în care era aşteptat, era cald şi bine. Masa era pregătită pentru că toţi ştiau că avusese o zi plină, cu multe activităţi la care studenţii lui, cum îi plăcea să le spună, se pregăteau pentru un drum al vieţii destul de anevoios, cel al pregătirii lucrării de licenţă. În preajma lor era mereu iar vorba-i caldă, ca o tânguire părintească îi făcea să aibă curaj şi le spunea cum va să fie, atunci când vor ieşi pe meserie. Sunt oameni şi semeni, le spunea adesea, dar mai mult neoameni cei care vor căuta să vă pună piedici în drumul vostru spre înainte. Îi îndemna să fie răbdători cu ei şi cu cei din jur, dar insistenţi, pentru că altfel, vor fi loviţi, iar loviturile omului cu mintea odihnită sunt grele, de multe ori ducându-te la pierzanie.
    În amorţeala frigului, care pusese stăpânire pe trupul lui, îşi aduse aminte că în servieta ce se afla la o distanţă apreciabilă de neputinţa de a ajunge la ea, se găseşte mobilul său, dar cine să i-o aducă aproape de el şi cine să-i formeze numărul pentru a putea vorbi cu cei de-acasă?
    Se întunecase, poate că orologiul cerului bătuse de mult de ora zece şi nimeni nu mai trecea pe stradă. Vorbea cu sine iar vorbele se înălţau tremurânde spre înaltul cerului plumburiu: mi-e aşa de rău şi nimeni nu vine să mă ia. Voi muri curând… şi mai aveam atâtea de făcut. Făcu o pauză, îşi roti privirea, crezând că cineva se apropie de el, după care continuă: Mi-am terminat oare misiunea pe Pământ? Of, Doamne, unde-mi sunt cei dragi?, privea bolta imensă a oceanului deusian şi se întreba: ce lumină coboară spre mine?…Chiar trebuie să plec…Dragii mei vă las şi-mi pare rău că drumul meu se-ntrerupe aici fără să vă mai văd măcar o dată. Respiră adânc conştient de sfârşitul său însă resemnat iar lacrimile începuseră să i se prelingă pe la colţurile ochilor, alunecându-i pe obraji: e noapte şi e frig, mi-e aşa de rău şi toate îmi sunt atât de străine în jurul meu. Începu să murmure ceva ce nu mai Cei de Sus îl mai puteau înţelege: Tatăl Nostru, carele eşti în Ceruri, / Sfinţească-se împărăţia Ta, / Facă-se voia Ta…, se opri şi zâmbi, zâmbea şi plângea.
    În noapte, trei maşini străbăteau Bucureştiul încorsetat în dilema lipsei de cuget, căutând un om, în fapt un trup din interiorul căruia sufletul se înălţase de mult din lumea celor vii.
    A doua zi, când încă zorii nu se iviseră, maşina Salvării ducea spre Morga un corp lipsit de viaţă a cărui figură îngheţată zâmbea sfidător, iar lacrimile îi împietriseră de ger la colţurile ochilor larg deschişi, parcă cu dorinţa istovitoare de a se lupta cu somnul lung al morţii.
    Zâmbetul lui îngrozise până şi medicii care l-au preluat pentru diagnosticare. Criminaliştii îl priveau trişti la vestea că inima îi cedase din cauza gerului năprasnic din noaptea trecută, dar şi a zăpezii, care se aşternuse peste trupul lui, acoperit doar de paltonu-i negru şi lung, ce îl ferise de fulgii mari, ce nu mai conteneau.
    Cei care îl priviseră îi căutau identitate şi se întrebau cine poate fi enigmaticul om, căzut în stradă şi unde nimănui, dintre cei care au trecut pe lângă el, nu i se înduioşase inima să se aplece, doar pentru un minut, oprindu-se din drumul lor, să îl întrebe ce are?. Clipa aceea de aplecare îi putea fi benefică şi azi ar fi fost alături de cei dragi. S-a stins uşor, ca o lumânare, chemat de Cel de Sus să se odihnească în frumuseţea şi liniştea Grădinii Edenului. Acolo a găsit căldura şi grija veşnică, curăţat de toate nevoile pământeşti.
    De ce-aţi trecut pe lângă el nepăsători, oameni ai ignoranţei şi de ce acceptaţi să vi se spună semeni?

    05.02.2011

Leave a Comment