Cristian Bodnărescu pe Treptele Succesului

cristian bodnarescu

(fragmente din emisiune)

Nicio mare putere nu a încurajat formarea României (mari). Pseudo-românii îi pupa pe occidentali undeva, şi  nicidecum frontal!

Elena Toma: Marea majoritate a românilor, mai ales la această vreme gri, se jenează să recunoască faptul că sunt romani. Dvs. vă bucuraţi că sunteţi român?

Read more

Cainele din Montargis

Tin sa precizez de la inceput ca aceasta povestire nu imi apartine. Este o povestioara pe care mi-o spunea bunica mea, pe cand aveam doar cativa anisori. Zilele trecute, citind o carte, am dat peste ea si am considerat ca merita sa o citeasca si altii.

In vremuri demult uitate, in timpul domniei regelui Charles al V-lea al Frantei, cavalerul Aubry de Montdidier strabatea padurea de langa Montargis, insotit de cainele sau credincios.
Un talhar, pe nume Robert Macaire, apare din desisul padurii si cu o lovitura de pumnal ii ia viata cavalerului. Reusind sa tina si cainele la distanta, care inca incerca sa isi protejeze stapanul, Macaire i-a luat omului pe care tocmai il lasese fara viata, tot ce avea de valoare la el. Inainte sa se faca nevazut, talharul a ingropat trupul neinsufletit.
Odata ce talharul a disparut, cainele a inceput sa urle de durere, parca incercand sa-si trezeasca stapanul din morti. Multe zile in sir a urlat bietul animal, insa singurul martor al durerii lui, ca si al crimei, era padurea. Tacuta, asa cum fusese secole la rand, padurea nu putea depune marturie pentru aflarea adevarului. Insa dupa zile intregi de urlete de agonie, cainele a parasit mormantul stapanului sau si a plecat spre satul unde stia ca locuieste cel mai bun prieten al acestuia.
Ajuns in fata casei prietenului stapanului sau, plin de rani sangerande, cu putina forta care-i mai ramasese, cainele a scos un urlet care ar fi putut sa rupa cerul in doua. Toti satenii, printre care si omul pe care il cauta cainele, s-au adunat in jurul lui. Intelegand ca s-a intamplat ceva rau, acestia s-au inarmat si l-au urmat in padurea care veghea tacuta mormantul fara nume. Pe masura ce se apropiau de mormantul omului ucis, urletele cainelui deveneau tot mai sfasietoare. Acesta a inceput sa sape pamantul sub care se afla trupul stapanului sau, scotand la suprafata crudul adevar. Oamenii au dus trupul fara viata in sat, pentru a-l inmormanta cum se cuvine. Un mars funebru trecea prin padurea in care se lasase o liniste mormantala. Dupa inmormantare, cainele a continuat sa traiasca la casa prientenului stapanului sau, fiindu-i acestuia la fel de loial.
Insa intr-o zi, un strain trecu prin satul linistit. Cainele a inceput sa reproduca din nou acel urlet de groaza, ca atunci, cu multi in ani in urma, cand stapanul lui fusese ucis. De fiecare data cand starinul trecea prin sat, povestea se repeta.
Nedumeriti, oamenii au cerut sfaul regelui. Acesta ia pus in lupta, iar cel drept va castiga.
Acum, cainele si ucigasul se aflau fata in fata. Insa daca inainte de lupta, Macaire credea ca este imposibil sa piarda, acum cand se uita in ochii acestui animal, simtea cum frica pune stapanire pe el. In momentul cand frica i s-a vazut in ochi, cainele a atacat. Tinea cu dintii de gatul omului, insa nu ca sa-l omoare, dar suficient de tare incat sa-l faca sa marturiseasca:
– Eu sunt vinovatul! Eu l-am ucis pe omul acela in padure.
Odata cu adevarul scos la iveala, cainele a lasat gatul ucigasului, indreptandu-se catre casa noului sau stapan.
Macaire a fost pedepsit, iar cainele a murit ani mai tarziu, de batranete. Oamenii satului insa nu l-au uitat si i-au construit un mic monument. Monumentul inca exista, si oricine merge spre castelul Montargis il poate vedea.

 

Raluca DOCEA

Bibliografie
Puric, Dan, Fii demn!, editura Lumina Tipo, Bucuresti, 2011

Record mondial… la poem

Tânărul poet ieşean Cristian Bodnărescu a doborât recordul mondial la… poem. El a compus cel mai lung poem romantic din literatura universală, record care vine să-l „bată“ pe acela deţinut până de curând de poetul Mihai Eminescu, prin poemul „Luceafărul“, omologat la începutul lui 2009 de cea mai prestigioasă organizaţie de recunoaştere a recordurilor mondiale, World Records Academy, din Miami.
Poemul „Demoniţa“ reprezintă, pe lângă recordul mondial al poeziei romantice, „o lucrare artistică originală, o penetrare în lumea spiritelor demonice, o tentativă de plecare întru aflarea unui adevăr. În poem se observă influenţa romantismului, însă fantasticul domină perpetuu“, după cum constată prof.univ. dr. Teodor Marsalcovschi. Poemul va apărea, la începutul lunii octombrie, la Editura Renaissance din Bucureşti.
Mirela MARINESCU
Sursa: Gazeta de Sud

Mireasa lui Cristos

Raze de Românism

Maica Parascheva s-a născut în satul Epivat din Traci, nu departe de Constantinopol şi a trăit pe vremea despărţirii Bisericii de la Roma de Biserica Sobornicească Ortodoxă (1054). A fost crescută de părinţi în credinţă. De mai multe ori a ajutat săracii, oferindu-le hainele ei şi fiind aspru

Read more

Cuvântul lui Cristian Bodnărescu

Cristian Bodnărescu îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte scriitorul  Cristian Bodnărescu denotă că este în primul rând roman!

profesor universitar Viorel Dontu

 

Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.



Cuvântul lui Cristian Bodnărescu

 

Luna noiembrie a anului 2011 este pentru scriitorul Cristian Bodnărescu una fructuoasă. Ea marchează apariţia sa în 3 volume, anume: în Atologia ,,Cuvântul în Timp”, în cartea ,,De vorbă cu Stelele” (fiind intervievat de academicianul George Roca, scriitor din Sidney) şi în Buletinul semestrial ,,Bibliotheca Septentrionalis” al Bibliotecii Judeţene ,,Petre Dulfu” din Baia Mare.

Antologia Cuvântul în Timp apărută în noiembrie 2011 este foarte frumoasă. Este realizată artistic. Hârtia este de calitate şi tirajul cărţii este foarte mare. Cristian Bodnărescu figurează pe locul 3 în ierahie din cei 30 de scriitori aleşi. Poeziile sale mi s-au părut de o maturitate extraordinară, genialitatea regăsindu-se în spiritul acestor poezii. Stilul lui Cristian Bodnărescu este diferit faţă de ce aţi văzut dumneavoastră în alte poezii. Nu este un stil imitator precum adopta unii scriitori ce îi imitia pe Eminescu ori Arghezi.  Nu, domnul Cristian Bodnărescu este un el, un original şi asta este important. Degeaba mai apare aiurea câte un scriitoraş ieftin care se cam trage din mantaua lui Eminescu, parafrazându-l pe Gogol. Eu nu fac altceva decât să spun adevărul; iar adevărul curat este că domnul Cristian Bodnărescu scrie poezii valoaroase.

,,După moartea bunicului meu am simţit anumite trăiri şi nevoia de a scrie. Astfel, i-am dedicat o poezie, apoi o altă lui Iosif, personajul biblic; care a fost apreciată de profesoară de religie, nedorind însă să o citesc în clasă. Pe atunci aveam 9 ani.”, ne spune scriitorul.

,,Dorinţa de a depăşi prin scris lanţurile robiei temporalităţii şi spaţiale m-a determinat să mă apuc de scris, în anul 1992.” afirma domnia sa Cristian Bodnărescu.

Pe scriitorul Cristian Bodnărescu l-am cunoscut pentru prima dată la cenaclul Quasar în anul 2000. Este un om pe cât de valoros pe atât modest. Domnul Cristian Bodnărescu este realizator de şedinţe ale cenaclului Quasar până în anul 2008. Dumnealui face multe lucurri bune şi munceşte enorm de mult (unul din rezultatele dumnealui este Radio Zidul- www.radiozidul.ro).

Citind despre domnul Cristian Bodnărescu în prezentarea sa realizată în antologia ,,Cuvântul în timp” putem afla că este un tânăr academician în cadrul Camerei Deputaţilor a Academiei de Studii Înalte, Iaşi.

Poetul Cristian Bodnărescu intra prin apariţia dumnealui în această antologie a scriitorilor romani în rândul erudiţilor care nu întâmplător s-au născut pe tărâmurile româneşti, cu predilecţie.

Iubirea omniprezenta în poezia lui Cristian Bodnărescu depăşeşte granita esteticii, fiind o dorinţă a spiritului uman şi nu doar o simplă trăire pur emoţională, trivială.

,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e” scrie în Biblie, versuri preluate şi de Marin Preda în ,,Cel mai iubit dintre pamanteni”. Unele lucruri se scriu doar cu sânge. Plutirea indumenzeita prin sânge a poporului român atinge universalitatea în dor şi dragoste.

Poezia lingvistică a poeziei noastre româneşti o reprezintă creaţia lui Cristian Bodnărescu.

Rămânem în antologia poeziei româneşti prin acest mare poet care este Cristian Bodnărescu! Eu manifest respect şi dragoste faţă de poezia domnului Cristian Bodnărescu.

Nu în fiecare zi avem plăcerea de a citi această poezie care ne ajută să fim mai aproape de viaţă, de spirit şi de spiritualitatea românească.

Sunt mulţi oameni care au văzut în Cristan Bodnărescu valoarea unui poet adevărat, ce spune ceva eternităţii şi reprezintă o generaţie; între care şi consiliul consultativ al antologiei de faţă. Lumea s-a cam săturat de pseudocultura, de pseudoştiinţa, de pseudocunoastere şi e un lucru bun. Cristian îi ajută pe oameni să îşi găsească spiritualitatea lor şi pe romani pe cea românească. Prin tot ceea ce face şi gândeşte dumnealui este în primul rând roman!

Domnul Cristian Bodnărescu e un poet bun, care ştie ce vrea. Pentru a putea scrie o poezie trebuie să munceşti mult şi să ai multă cultura în spate. Munca şi talentul au făcut din domnul Cristian Bodnărescu să fie şi un poet antologic, de crestomatie.

 

 

Crestomatii

 

Antologiile sau crestomatiile sunt foarte puţine. Trebuie să recunosc că până în 1989 erau destul de numeroase. Eu am avut şansa din liceu să folosesc aceste antologii de texte literare, putând lua ce-i mai frumos de la aceşti mari scriitori romani. Prima crestomatie a fost a lui Timotei Cipariu, erudit roman, unul din membrii fondatori ai Academiei Romane şi omul care se apropie de titanul nostru Bogdan Petriceicu Haşdeu. Linia continua cu Dimitire Cantemir şi George Călinescu, omul care pune bazele teoriei literare româneşti , semnând istoria literaturii româneşti. Al Piru şi Marino de la Cluj sunt discipolii lui George Călinescu.

Al Piru era acid. Faţă de un scriitorul Boureanu şi-a permis să afirme: ,,Dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă poezia lui, analizaţi-i numele”. Adrian Păunescu are o poezie, ,,Calul calare” care tot repetă ,,Calul călare pe calul calare”; nemaiterminandu-se acel cal. Al Piru spunea ,,Aceasta este poezia lui Adrian Paunescu”. Pe Al piru l-am cunoscut, el venind acasă la mine. Eram prieteni de familie, domnul Al Piru fiind coleg cu tatăl meu, profesorul Dumitru Dontu. De atunci nu mai apar numeroase antologii, nu ştiu ce se întâmplă.

Antologia ,,Cuvântul în Timp” este uluitoare şi beneficiază de respectul meu. Este precum volumul ,,Cuvinte potrivite” semnat de Tudor Arghezi.

 

 

Poezia lui Cristian Bodnărescu

 

Oferim patru compozitii ale autorului drept cadou de Crăciun.

 

 

Poezia ,,Domino” este un domino al cuvintelor şi gândurilor domniei sale Cristian Bodnărescu, în ea fiind relevant spiritul rock-ului; dumnealui fiind un pasioant al acestui gen muzical, la fel ca şi mine. ,,Domino” este un ,,joc al cuvintelor” dacă alegem metafora argheziană.

 

 

 

               Domino

 

Marea gândurilor necuvântate

Din al tău ochi stins se varsă

Şoapte macabre se întrevăd

Sub pale măşti pe cerul negru.

Cuvântul damnat plin de extaz păşeşte

Pe umbra gândului beatic de primăvară

Descătuşat de orice robie temporală.

Atunci vocea de cenuşă lumină

A copiilor stafii tomnatice.

A fost într-un vis trecut, de mai târziu…

 

Şi n-am mai apucat împreună a păşi

În grădina noastră damnată

Pentru ultima oară…

Cu lacrimi de sânge ne plâng gargoilii

Urma paşilor pierduţi în neant.

Din flaut statuile micilor îngeri cântă

Fastuosul nostru concert de rock

…Ultimul concert de rock.

 

Suntem acum doi bătrâni

Batjocoriţi de Dumnezeu

Însă eu voi face o vrajă

Ultimă vrajă din această viaţă.

Deschide ochii şi luna ne va lumina

Tinerele chipuri angelice

La apus de orizont.

Buzele noastre vinete se vor lipi

Pentru ultima dată în noaptea necuvintelor

…Noaptea învierii noastre.

Acum închide ochii muza mea

Timpul nostru a trecut şi etern vom lumina

Întunecatul necuprins.

 

Cristian Bodnărescu

-2009-

 

 

 

Ana, cel mai simplu şi frumos nume. Nume de sfântă, Ana fiind mama Sfintei Fecioare Maria. Ce este mai frumos decât să-ţi iubeşti mama, ce este mai sfânt? În poezie poetul Cristian Bodnărescu retrăieşte dragostea eternă a eternului spirit. Este o trăire îndumnezeită, cutezând spre dragostea şi iubirea eternă. Nimic nu este mai frumos de a simţi dragostea ce-ţi vine din suflet şi e bine să avem un suflet de copil. Deschidem o cutie a inteligenţei umane prin poezia ,,Ana” a lui Cristian Bodnărescu.

 

 

Ana

   –cea care-a murit-

                                            

Pentru toţi cei care au dăruit tot

Pentru o clipă şi o clipă pentru tot,

Stingându-se dureros, la zori..

 

    Visul de apoi,durere

Taina goticelor ziduri

Mai păstrează lacrima

Dansului de muze virgine

Ce din a ta umbră apune.

Taine ale trecutului, meschine

Al măştilor chip iau.

Ele râd…

Cu sete ele beau suflul pereţilor

Săraci bătrâni,ce nu se-ncumetă

A muri, în taina de-altădată trăind

…a negrului trandafir.

Suflul greu al bătrânilor

Este luat de vechile candelabre…

Şi iată că perdeaua otrăveşte palida adiere tomnatică

Oferindu-i garoafele morţii.

Şi atunci…atunci glasul cavoului

Îţi murmură de crăiasă moartă nume,

Îngropat în el.

Tu aievea pluteai uşor

În paşii nestemaţilor narcişi.

În vis noi apăream,

Iar chipul pictat ne era

Pe umbrele a doi gargoili, dezbrăcaţi si

Decăzuţi.

Am îndrăznit…am îndrăznit să privim, cu sfială şi teamă,

Şovăielnica rază de minciună

A pierdutului paradis…

Am cutezat…am cutezat a fi doar o trecătoare clipă

A eternului chaos…

Am conştientizat…

Şi acum,prin cadavrele

Vremelnicelor miraje

Croi-ne-vom drum;

Doi îngeri izgoniţi şi goi

Din al paradisului vis neîmplinit de coşmar.

Iar pe tine te răpeşte

Tandra cântare a sufletelor moarte.

Ne vom revedea?

Tu,vis înfrigurat de toamnă pierdută.

Acum îţi sărut sângerândele-ţi buze

Care îngână cuvântul interzis

De moartă.

Plutind tu urmezi

Dulcea cântare a copiilor

Ce din glas mort curge

Rostindu-ţi numele:

Ana

 

Cristian Bodnărescu

-2003-

 

 

 

 

cea eternă

 

Freamătul vântului în pustiu

Îţi grăieşte conturul chipului;

Ai fost cândva, în eternul vid

De mai târziu.

 

În nopţile albe

Aievea de mână ne luam

Iar paşii de pustiul perpetuu

Ne erau absorbiţi,

Vântul besmetic pletele ne mângâia

Iar luna plină îţi grava nesfarsita-ţi expresie.

 

Chipurile statuare

Cu delir ne veghează

Grăbita noastră trecere

La ivirea razelor de soare

Între frunzele pământului.

Imaginea-ţi apare

Atunci când cizmele-mi le calcă

…În Grădina damnată

 

Susurul izvorului

Chipu-ţi curat păstrează

Atunci când sufletu-ţi revarsa

În spiritul fluviu.

 

Doar focul aztecilor

Spre cer te eliberează,

Pluteşti în tot şi toate.

Ne vom regăsi la final,

Atunci când timpul

Nu mai poate aştepta.

…Dar tu nu vei mai fi Ana

 

Cristian Bodnărescu

24 octombrie 2011

 

 

Durerea este cumplită în ,,Moarte şi praf”, ea uneori nu iartă nimic.  Dragostea platonică este sfâşietoare. Unii consideră dragostea un simplu sentiment, Cristian ne arată că este de fapt o contopire şi unificare în suflet şi simţiri. Aceste sentimente vin să ne redescopere iubirea ce o purtăm în suflet.

 

 

Moarte şi praf

 

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

Priveşte-n jur!

Astăzi vom pleca în deşert,

Iar paşii adânci-ne-vom

În zăpada adevărată…

Trăind în basm noi vom zidi

Oaza de minciună, durere şi speranţă,

Unde vom căta spre palatul de Moarte Albă

…doar de noi zărit

Ne vom preface a bea vin, sorbind nisip…

Iar când ne vom pregăti a ne stinge,

Precum două lumânări abisale,

Norii fugari vor răsări.

Eu voi zâmbi, ca Moartea Albicioasă.

Şi-atunci când norii paradisiaci vor pieri, atunci…

Înseamnă ca m-am stins

Gândindu-mă la tine.

Pluteai uşor, iubita mea

Pe calea-mperecheată,

Pe nori fugari tu-mi dezmierdai

Durerea întrupată.

 

Cristian Bodnărescu

-1999-

 

 

 

Poetul Cristian Bodnărescu revine intru eternitate şi-ntr-un spirit ce freamătă în noapte (poezia Spre Cer). Noaptea, cerul, cosmogoniile şi universurile paralele şi cele care vin  freamătă, regăsindu-se în această poezie. Toate aceastea vin din dorinţa domniei sale de a vedea cât mai multe. Cristian Bodnărescu explica voluptatea cerului. Bolta lui se numeşte poezie; este chiar bolta universului poetic. Nimic nu este mai frumos decât să rămâi în eternitatea sclipirii temporalităţii; doar timpul atestă valoarea poeziei.

 

 

         Spre Cer

 

Privesc la ceas de noapte

Spre cerul înstelat

Şi astrele-nchegate

Mă cheamă neuitat.

 

Acolo între ele

Răsare parcă una

Ea peste tot şi toate

E cea mai mândră-ntruna.

 

Lumina-i ce străluce

Pe-ntunecate bolţi

Cuprinde viduri negre

Şi sorii dezinvolţi.

 

Sprea ea de mă voi duce,

De ea mă simt chemat

Să zbor acum în pace

Veşnic înaripat.

 

Astăzi o filă- ‘oi scrie

Şi mândru voi străluce

Doar o călătorie

Al meu gând să apuce.

 

Voi lumina abisul

Ce-n întuneric plânge

Astrele-mi sunt cuprinsul

Spre ele eu m-oi duce

 

În ultim ceas frenetic

Când voi simţi sfârşitul

Venind apocaliptic

La fel ca şi-nceputul

 

Lumina o voi strânge

Adulmecând agale

Noaptea de voi străluce

Cu voluptate mare.

 

La ultima sclipire

Ce o eman în lume

La steaua-amintire

Purced pe drum de spume.

 

Privind la tot şi toate

Eu am apus demult

Versuri îmbălsămate

Acuma se aud.

 

Pe cer în acea noapte

La stea eu mă arăt

Privind spre văi şi ape

În toate-s ancorat.

 

Mă cheamă neuitat

Şi astrele-nchegate

Spre cerul înstelat

Privesc la ceas de noapte.

 

Cristian Bodnărescu

-2009-

 

Miercuri 21 decembrie 2011 Viorel Dontu va invita la emisiunea Antologii vechi şi noi la Radio Zidul- www.radiozidul.ro între orele 20 şi 23.

 

profesor universitar Viorel Dontu, critic literar

noiembrie 2011, Iaşi

Raze de romanism

        

Cu mila lui Dumnezeu, în 1989 s-au redeschis uşile Sfântului nostru lăcaş.

Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat, nu ne-am urât: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.

Sunt născut în nordul Moldovei. Cu binecuvântarea înaltpreasfinţitului nostru Agafanghel şi cu mila lui Dumnezeu, timp de opt ani am găsit în  această parohie pacea sufletească şi totodată susţinere de la enoriaşii acestei parohii.

Amintindu-ne de grelele timpuri ale regimului comunist, fiind închisă în anul 1962, Sfânta Biserică timp de 27 de ani nu a mai funcţionat. Creştinii noştri drept credincioşi deseori parcurgeau distanţe mari pe jos iarna pe frig,  mergând în satele apropiate, unde funcţionau bisericile, dovedindu-şi prin aceasta marea lor dragoste faţă de Dumnezeu.

Cu mila lui Dumnezeu, în anul 1989 s-au redeschis uşile Sfântului nostru lăcaş.

Neuitându-ne la regimul comunist, consătenii noştri aflându-se în alt stat cu altă limbă nu şi-au pierdut limba şi obiceiurile de român moştenite din strămoşi, de care fapt mă bucur.

Limba românească a fost menţinută în Biserică şi şcoală, acest fapt întâlnindu-se rareori în Ucraina.

Foarte bine s-au păstrat, după spusele bătrânilor, obiceiurile româneşti în parohie, cu predilecţie în satul nostru.

Colindele, urăturile, ziua hramului, dansurile tradiţionale româneşti şi obiceiurile Sfintei Biserici au fost păstrate.

Unul dintre luptătorii pentru menţinerea românismului este preşedintele asociaţiei românilor din raionul Tatarbunar, domnul Nicolae Iacob Moşu, asociaţia numindu-se:,,Valul lui Traian”.

Preot Nicodim Caraus

-2005-

Vârf de lance în mări învolburate

Nicodim Cărăuş, vârf de lance în mări învolburate

Cu deosebită plăcere păstrez amintirea prietenului Nicodim, preotul care mi-a oferit găzduire o noapte în satul Borisovca. În mijlocul nopţii se arată turnurile mari şi albe ale Bisericii construită în stil gotic neamestecat cu altele moderne. Ele se completează armonios cu parcul Bisericii, în mijlocul căruia răsare o fântână arteziană, vegheată de privirile neânsufleţite ale copiilor ce privesc liniştea din trupuri statuare. Peisajul este însufleţit de apariţia tânărului Nicodim, un romantic păstor îmbrăcat în neagră mantie duhovnicească, peste care pletele-i mari îi curg şiroaie.

Părintele Nicodim Cărăuş slujeşte prin voia Domnului la Biserica ,,Cuvioasa Parascheva”, Borisovca. Slujbele şi le ţine în limba română, în ciuda ameninţărilor pe care le primeşte şi a marii presiuni exercitate de sistemul bisericesc ucrainean, care doreşte să îşi impună limba. Acest om şi păstor este mult iubit de oamenii satului, de români, care îi apreciază toate eforturile şi realizările pe care acesta le-a avut legate de Biserică. Renovarea  şi îmbunătăţirea stării Bisericii l-au costat pe părinte starea de sănătate. La această Biserică au fost schimbaţi mai mulţi preoţi, fără o anumită justificare.  Părintele Nicodim Cărăuş a reuşit şi încă reuşeşte să rămână preot aici, în ciuda marii presiuni ucrainene.Nu de puţine ori a primit scrisori de ameninţare, părintele adresându-se poliţiei, care nu a făcut prea multe, ele continuând să fie scrise de aceeaşi persoană.

Omul Nicodim Cărăuş trăieşte în curtea Bisericii împreună cu familia sa,  formată din soţie şi cei trei copii.Căsătorit la doar 20 de ani, Nicodim a avut grijă timp de 11 ani de zile atât de familia sa, cât şi de cele preasfinte.

Iată ce ne transmite un om minunat, cu un suflet de aur:

Suntem un neam român în mijlocul ucrainenilor şi a altor multor naţii, care niciodată nu ne-am trădat: tradiţiile, limba, obiceiurile şi sângele.

Cristian Bodnărescu: Descrieţi cultura românească şi credinţa românilor din satul Borisovca, situat în raionul Tatarbunar, din regiunea Odesa.

Nicodim Cărăuş: Domnule Cristian, multstimate oaspete al satului nostru şi totodată al bisericii noastre al cărei nume îl poartă pe cel al Preacuvioasei Maici Parascheva, cu bucurie duhovnicească sunt bucuros să am ca oaspeţi în lăcaşul nostru sfânt pe fraţii noştri români de la: Botoşani,  Dorohoi şi Iaşi, care ne-au adus mare bucurie în ziua sărbătorii satului nostru, Sfânta Cuvioasa Parascheva şi ne-au încălzit sufletele prin muzica tradiţională românească pe care au cântat-o şi care a fost primită cu mare bucurie de săteni.

Cristian Bodnărescu

(2005)

 

-Va urma-

Moliere, Jean- Baptiste Poquelin

Origini

În secolul al XVII-lea, teatrul tinde să devină, la Paris şi în câteva mari oraşe ale Franţei, ceea ce fusese în evul mediu: o instituţie socială, o pasiune colectivă. Meseria de actor

Read more

Omul Adrian Pârvu

Autor: Cristian Bodnărescu
Eu nu m-am considerat niciodată un erou, mi-am făcut doar datoria faţă de ţară. (Adrian Pârvu)
Aceste vorbe îmi sună clar în minte şi după un an, le voi păstra în suflet întreaga viaţă. Ar trebui să intre în istorie sau în manualele şcolare; asta dacă ar mai avea loc lângă spaţiul acordat crainicilor de televiziune.

Read more