Măicuţa Ana

Steag Romania

În vara anului 1995 am făcut parte dintr-o delegaţie de români care a vizitat Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia să arate că românii nu sunt persecutaţi în ţara lui şi a acceptat ca cetăţeni din România să facă parte din delegaţiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în republica lui nerecunoscută oficial de nimeni în lume.
La ieşirea din Dubăsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieşit în cale o femeie bătrână.
– Hristos S-a înălţat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba română.
– Adevărat S-a înălţat, măicuţă! – i-am răspuns noi în cor.
– Veniţi din România, nu-i aşa? – ne-a întrebat apoi.
– Da, măicuţă, suntem din Bucureşti – i-am spus eu.
S-a apropiat de noi şi ne-a implorat cu multă smerenie:
– Vă rog cinstiţi-mi casa, dragi români!
Am intrat în casa ei – o căsuţă mică şi sărăcăcioasă, dar curată. În sufragerie pereţii erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjată, cu tacâmurile puse, cu pâine, vin, cozonac şi plăcinte, iar din cuptor ieşea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspăt făcută, de parcă tocmai aştepta pe cineva la masa de prânz.
– Pe voi vă aşteptam, dragii mei. Haideţi intraţi şi luaţi loc – ne-a îndemnat ea. Cum vă cheamă băieţi? – ne-a întrebat apoi.
După ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sărutat pe obraji şi la îmbăţişat cu mult dor, spunând că pe ea o cheamă Ana. La următorul a început să plângă, în timp ce faţa îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângă mine s-a aplecat şi i-a sărutat picioarele, neputând să se oprească din plâns.
– De ce plângi măicuţă? – a întrebat-o el mirat, încercând să o ridice de la picioarele lui, jenat de această situaţie.
– De fericire, dragul mamii, că aştept de ani buni să văd pe străzile noastre venind români. Spuneţi-mi cum mai arată Bucureştiul? S-a mai făcut vreun parc mai frumos ca Cişmigiul sau Herăstrăul?
Am început să-i povestim despre Bucureştiul pe care – am aflat apoi – ea l-a cunoscut în luna de miere în perioada interbelică. Ne întreba despre case din Cotroceni şi de la Şosea, în care ea a stat în 1937, despre troiţa din Herăstrău pe care ea a ridicat-o împreună cu soţul ei. Neştiind ce să-i răspundem, i-am spus:
– Haide cu noi în Bucureşti măicuţă să vezi ce s-a schimbat de când nu l-ai mai vizitat. Noi mai avem de mers în câteva localităţi, dar peste 2 zile venim şi te luăm cu noi în ţară.
– Mare şi Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea mai frumoasă sărbătoare de Înălţare din viaţa mea.
La plecare ne-a dat fiecăruia câte o iconiţă şi ne-a îmbăţişat picioarele, plângând într-una de bucurie, iar noi i-am lăsat câteva poze făcute cu Polaroidul, cu ea în mijlocul nostru.
– Ciudată femeia – comentam noi când ne-am depărtat de casa ei, apreciind însă ospitalitatea neobişnuită. Poimâine ne întoarcem în Dubăsari şi o luăm la Bucureşti, că prea plângea de dorul Capitalei.
Când am ajuns după două zile, măicuţa Ana era moartă, aşezată în sicriu pe masa la care recent ne ospătase. Preotul a venit spre noi şi a început să ne vorbească.
– Măicuţa Ana a murit fericită, după o viaţă tare chinuită. Bărbatul ei a murit la Cotul Donului în 1942 în războiul pentru reîntregirea neamului, iar fiul ei a murit în Ungaria în 1956, în timpul revoluţiei antibolşevice. De-atunci a trăit singură, fără să aibă nici măcar bucuria să aprindă o lumânare la mormintele celor dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei şi a Transnistriei de către români. Era o femeie credincioasă şi se pregătea să cinstească cum se cuvine nu numai marile sărbători creştine – de Paşte, de Crăciun, de Sfântă Măria şi de Sfinţii Petru şi Pavel – ci şi sărbătorile mari ale românilor – de 10 mai, de 1 decembrie. După ce voi l-aţi îndepărtat pe Ceauşescu de la putere, a sperat continuu că veţi ajunge curând în Basarabia şi la noi, la Dubăsari. Dar pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai abătută. ”Nu mai vin părinte românii la noi, aici” – îmi spunea tristă la spovedanie. ”Vin măicuţă, să nu te îndoieşti – o îmbărbătam eu. Stai să scape de comuniştii de la ei şi o să-i vezi curând pe străzile noastre. O să vină ca atunci, între războaie, în straie de sărbătoare şi o să cânte cu noi în biserică”. ”Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! – repeta ea cuvintele din Biblie, dar adu Doamne nişte români mai repede aici, ca să cred şi mai mult”. În ultimii ani era tot mai bolnavă şi la fiecare spovedanie mă temeam că era ultima dată când o vedeam în viaţă, dar ea, citindu-mi parcă gândurile, îmi spunea: ”Nu mor părinte până nu văd venind români pe uliţa noastră”. Alaltăieri la slujba de Înălţare a venit la mine şi mi-a spus că i S-a arătat Dumnezeu şi I-a spus să se pregătească. Am mers la ea cu coana preoteasă să o ajut să facă friptură şi plăcintă cu brânză şi cozonac cu nuci şi îi tot spuneam: ”Măicuţă Ana, n-au venit români la noi în Transnistria de jumate de secol şi dac-or veni, de unde ştii că or să vină la casa ta?” Ea se ruga şi plângea într-una, iar noi am plecat de la ea convinşi că nu o să vină nimeni. Dar aţi venit voi în urma noastră. Doamne, cum îi mai sălta inima de bucurie când m-a sunat pe seară să-mi spună. ”Dumnezeu nu m-a părăsit. Dumnezeu mă iubeşte, părinte. Ei n-au venit la întâmplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma pot să mor şi ştiu că mă duc la Domnul fericită”. În noaptea aia a murit, dar vă spun că n-am văzut pe nimeni să moară mai fericit aşa cum a murit ea. Uitaţi-vă la chipul ei să-i vedeţi zâmbetul pe faţă.
Am condus-o pe ultimul drum la cimitir şi atunci am simţit că s-a născut în noi o dragoste faţă de Basarabia şi faţă de românii de peste Nistru care niciodată nu s-a stins. Atunci inima mea a rămas în Basarabia şi Basarabia a rămas în inima mea cu mare dor. În toţi anii aceştia i-am tratat pe toţi basarabenii cunoscuţi ca fiind copiii măicuţei Ana – pe toţi studenţii de peste Prut i-am ajutat mai mult decât pe studenţii noştri români, cu colegii moldoveni din breasla mea am lucrat cu multă dăruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt basarabeni refugiaţi în Bucureşti, iar unora le-am botezat copiii. Și la ceilalţi membri ai delegaţiei am văzut aceiași dragoste neostoită faţă de basarabeni: unul s-a căsătorit cu o transnistriancă, altul a adus foarte multe fonduri europene și americane în proiectele unor fundaţii basarabene, altul a devenit unul din cei mai cunoscuţi pro-unioniști români scriind numeroase articole favorabile despre Moldova. Dar parcă nu era de-ajuns. Simţeam că toate discursurile noastre pro-unioniste erau luate în răspăr de ceilalţi şi vedeam din sondaje că tema Basarabiei devenea pe an ce trecea tot mai neînsemnată pentru cei din România.
Săptămâna trecută am fost pe Muntele Athos împreună cu un prieten care a făcut parte din acea delegaţie din Transnistria, iar la chilia unui pustnic basarabean am fost abordaţi de un părinte.
– Nu mă mai cunoaşteţi? – ne-a întrebat. L-am privit nedumerit, căci nu ştiam dacă şi de unde-l cunoaștem. Sunt părintele Vasile, duhovnicul măicuţei Ana din Dubăsari. Vă mai aduceţi aminte de ea? Azi se împlinesc 18 ani de la înălţarea ei la Domnul.
Am rememorat împreună ziua morţii ei, uimit de memoria extraordinară a părintelui.
– Ce-aţi făcut pentru românii din Basarabia şi din Transnistria în aceşti 18 ani? – ne-a întrebat apoi. I-am spus de sumarele noastre legături cu cei de peste Prut.
– Aţi plâns vreodată de dorul vreunui moldovean, aşa cum măicuţa Ana v-a udat picioarele cu lacrimile ei?
Am dat ruşinaţi din cap în semn că nu.
– De aceea voi nu meritaţi unirea cu Moldova, căci nu-i puteţi iubi pe cei de-acolo aşa cum vă iubesc ei pe voi. Pentru voi Basarabia e doar un trofeu, un motiv de mândrie. Pentru moldoveni România este inima lor smulsă din piept, iar voi sunteţi carne din carnea lor şi şi-ar da şi viaţa pentru voi.
Bănuind că ne-a jignit şi nedorind să ne supere, părintele Vasile ne-a propus să facem împreună o slujbă pentru pomenirea măicuţei Ana. I-am spus că nu suntem preoţi şi nu ştim ce trebuie să facem la o slujbă religioasă.
– Staţi liniştiţi, vă arăt eu ce să citiţi.
În paraclisul din chilia athonită a pustnicului basarabean am citit şi am cântat pentru prima oară o slujbă pentru pomenirea morţilor. Mai întâi timid, îngânându-i pe cei doi, apoi cu voce din ce în ce mai puternică şi mai sigur pe mine. Simţeam cum inima mi se înflăcărează şi în faţa ochilor îmi apărea chipul măicuţei Ana cum plângea şi radia de fericire când ne spunea: ”Acum ştiu că Dumnezeu e viu!” Am început să lăcrimez. La sfârşitul slujbei l-am văzut pe prietenul meu cu lacrimi în ochi apropiindu-se de părintele Vasile.
– Iartă-mi părinte puţina mea credinţă – i-a spus el. Acum ştiu şi eu că Dumnezeu e pururea viu!
Bruno Ștefan
17 iunie 2013

Cristian Bodnarescu si Ziarul Zidul

cristian bodnarescu

Sursa: Revista Zeit
1. Stimate d-le Cristian Bodnarescu, despre activitatile dvs. multiple s-a
scris in presa, atat in cea din tara, cat si strainatate. Exista o linie
comuna, un element care sa uneasca sahul, filosofia, modelingul, medicina,
filosofia, poezia?
Sahul este recunosct a fi sportul rege

Read more

Cristian Bodnărescu pe Treptele Succesului

cristian bodnarescu

(fragmente din emisiune)

Nicio mare putere nu a încurajat formarea României (mari). Pseudo-românii îi pupa pe occidentali undeva, şi  nicidecum frontal!

Elena Toma: Marea majoritate a românilor, mai ales la această vreme gri, se jenează să recunoască faptul că sunt romani. Dvs. vă bucuraţi că sunteţi român?

Read more

Trofeul Treptele Succesului

Trofeul Treptele Succesului
Emisiunea  Treptele Succesului a marcat trecerea dintre anii 2012-2013 prin invitatul Cristian Bodnărescu, căruia i s-a oferit Trofeul Treptele Succesului pentru întreaga carieră.

Toţi cei care doresc să urmărească primul film biografic despre poetul Cristian Bodnărescu, interviul luat acestuia

Read more

Film biografic despre Cristian Bodnărescu

Cristian Bodnarescu

Sâmbătă 15 decembrie 2012 emisiunea ,,Treptele Succesului” realizată de Elena Toma îl va avea ca invitat special pe scriitorul Cristian Bodnărescu.

Cei ce vor urmări emisiunea la postul Curier TV  sâmbăta între orele 18 şi 19, fiind reluată duminică de la ora 13 la 14 vor putea viziona un film biografic despre scriitorul şi

Read more

Cainele din Montargis

Tin sa precizez de la inceput ca aceasta povestire nu imi apartine. Este o povestioara pe care mi-o spunea bunica mea, pe cand aveam doar cativa anisori. Zilele trecute, citind o carte, am dat peste ea si am considerat ca merita sa o citeasca si altii.

In vremuri demult uitate, in timpul domniei regelui Charles al V-lea al Frantei, cavalerul Aubry de Montdidier strabatea padurea de langa Montargis, insotit de cainele sau credincios.
Un talhar, pe nume Robert Macaire, apare din desisul padurii si cu o lovitura de pumnal ii ia viata cavalerului. Reusind sa tina si cainele la distanta, care inca incerca sa isi protejeze stapanul, Macaire i-a luat omului pe care tocmai il lasese fara viata, tot ce avea de valoare la el. Inainte sa se faca nevazut, talharul a ingropat trupul neinsufletit.
Odata ce talharul a disparut, cainele a inceput sa urle de durere, parca incercand sa-si trezeasca stapanul din morti. Multe zile in sir a urlat bietul animal, insa singurul martor al durerii lui, ca si al crimei, era padurea. Tacuta, asa cum fusese secole la rand, padurea nu putea depune marturie pentru aflarea adevarului. Insa dupa zile intregi de urlete de agonie, cainele a parasit mormantul stapanului sau si a plecat spre satul unde stia ca locuieste cel mai bun prieten al acestuia.
Ajuns in fata casei prietenului stapanului sau, plin de rani sangerande, cu putina forta care-i mai ramasese, cainele a scos un urlet care ar fi putut sa rupa cerul in doua. Toti satenii, printre care si omul pe care il cauta cainele, s-au adunat in jurul lui. Intelegand ca s-a intamplat ceva rau, acestia s-au inarmat si l-au urmat in padurea care veghea tacuta mormantul fara nume. Pe masura ce se apropiau de mormantul omului ucis, urletele cainelui deveneau tot mai sfasietoare. Acesta a inceput sa sape pamantul sub care se afla trupul stapanului sau, scotand la suprafata crudul adevar. Oamenii au dus trupul fara viata in sat, pentru a-l inmormanta cum se cuvine. Un mars funebru trecea prin padurea in care se lasase o liniste mormantala. Dupa inmormantare, cainele a continuat sa traiasca la casa prientenului stapanului sau, fiindu-i acestuia la fel de loial.
Insa intr-o zi, un strain trecu prin satul linistit. Cainele a inceput sa reproduca din nou acel urlet de groaza, ca atunci, cu multi in ani in urma, cand stapanul lui fusese ucis. De fiecare data cand starinul trecea prin sat, povestea se repeta.
Nedumeriti, oamenii au cerut sfaul regelui. Acesta ia pus in lupta, iar cel drept va castiga.
Acum, cainele si ucigasul se aflau fata in fata. Insa daca inainte de lupta, Macaire credea ca este imposibil sa piarda, acum cand se uita in ochii acestui animal, simtea cum frica pune stapanire pe el. In momentul cand frica i s-a vazut in ochi, cainele a atacat. Tinea cu dintii de gatul omului, insa nu ca sa-l omoare, dar suficient de tare incat sa-l faca sa marturiseasca:
– Eu sunt vinovatul! Eu l-am ucis pe omul acela in padure.
Odata cu adevarul scos la iveala, cainele a lasat gatul ucigasului, indreptandu-se catre casa noului sau stapan.
Macaire a fost pedepsit, iar cainele a murit ani mai tarziu, de batranete. Oamenii satului insa nu l-au uitat si i-au construit un mic monument. Monumentul inca exista, si oricine merge spre castelul Montargis il poate vedea.

 

Raluca DOCEA

Bibliografie
Puric, Dan, Fii demn!, editura Lumina Tipo, Bucuresti, 2011

Pana cand…

PREMIERA

Pentru Dumnezeu, pentru ţara lui

Legea este sfântă, grija orişicui,
Nu mai este vreme, nu vrem împrumut
Apărăm cu cinste tot ce am avut.
Ne zâmbesc străinii hulpavi la hotar
Stropii cu otravă întind în pahar,
Copii îi adună de pe strazi, din case
Mame privesc jalea, plâng neputincioase.
Soarele nu-i soare, raze pârjolesc
S-a întins prea mult pustiul grotesc,
Bucăţi din ţarină s-au vândut bizar
Lacrimi, umilinţă, seceta, amar.
Până când se strânge lanţul umilinţei
Până când se întinde timpul neputinţei,
Până când cu toţii în genunchi vom sta
Până când, o Doamne, mai putem răbda?!
Români, România-grădina sfinţită
Vin alţii, o lasă mereu neîngrijită,
Neghina tot creşte iar bobul de grâu
Se scutură-n locul secatului râu.
Umiliţi atâta,trupu’ istovit
Pare fără vlagă, TU ne-ai părăsit
Întristaţi am spune în necazu’ nost;
– Iisuse reînalţă NEAMUL cum a fost.
Asta ni-i rugarea, fie în bun ceas
Oricine s-audă lacrima din glas,
Inima ce plânge, zbuciumul firesc
Din suflet strigarea în grai românesc.         
Autor :  Omu’ de sub cruce

Staryi Melnik


Cristian BODNARESCU

În amintirea Staryi Melnik

Moldova- parte a României

Chişinău… capitala aşa-numitei ,,Republici Moldova”, unde lupta se dă pe mai multe fronturi.
Republica Moldova este o mare parte a ceea ce a fost odată Moldova mare, parte furată din România. După încheierea celui de-al doilea Război

Read more

Ilie Cleopa şi un grup de ofiţeri

ilie cleopa cu oile

Mergeam odată cu trenul de la Paşcani spre Bacău.

Eu, ca să nu mă duc în vagoane unde se fumează, mi-am luat bilet şi m-am suit în tren în vagoane de astea mai ferite. Zic: „Mă duc măcar

Read more

Fresca de mesteceni

Ioan LILA

PREMIERA

Omagiul nebuniei de a fi!

25 februarie 2012

France

 

E-o nebunie de a fi

În apa zilei zi de zi

Când pasărea cu pene mov

Zace apatică-n alcov

Şi, totuşi, ea îşi are locul

Ades bătut şi de norocul

De-a nu fi unduioasă-gri

În nopţile deja târzii

Şi-i cu atât mai împlinită

În ceasul reavăn de ispită

Zglobie şi aromitoare

Din creştet până la picioare

 

 

MESTECENI BLÂNZI

 

În codrul de mesteceni eu mi-am găsit tăcerea

Care îmi spală mintea de gânduri și idei

Mesteceni blânzi la pipăit ca mierea

Voi mi-aţi redat iubirea și doar firea

Mă mai oprește să nu pot să fiu

Şi eu ca voi, umbrind duioși pământul

Şi ascultând smerit cum bate vântul

Să-ncărunţesc ca voi într-un târziu

 

 

Frescă mondializată

15 X 2010

 

PENTRU GABRIELA

 

Nevrând să-i dea ideii consonanţă,

Belepheron, tot pedalând în gol,

Cânta ades la un acordeon,

Care avea hymerică substanţă –

De care absorbiţi vom fi cu toţi

În ritmul învârtit de roţi.

 

Aşa că-n historie suntem toţi

Pedale pedalate cinic de idioţi !

 

Nici nu ştiu cum au trecut pe lângă mine,

Pe atunci, pe când eram nemuritor,

Zilele, ca nişte roiuri de albine,

Frumoasele nopţilor cu miez dogorâtor.

 

Au dispărut din viaţa mea încet, cu răbdare,

Caii şi câinii de rasă şi visurile toate.

Le admiram femeilor aliura delicată de floare,

Trupurile lor unditoare, dulci ca perele coapte.

 

Azi mai străbat străzile amintirilor presărate,

Cu frunze uscate ce foşnind s-au prelins…

Şi simt cum şi sufletul meu astăzi străbate,

Printr-o lumină difuză… sub un cer palid, stins…

 

Ioan Lila