Telenovele morbide

telenovele

 

Prinos unor suferinte trecute, avertisment ca ele sa nu se mai repete

Printr-o curioasa intamplare, doua specii literar-artistice extrem de diferite, dar la fel de repudiate in imperiul sovietic, au intrat aproape concomitent in viata noastra, fiind primite de comunitate cu un interes si cu o placere marcate de sentimentul revelatiei. Perioada istorica de care este vorba s-ar numi conventional apusul politicii de “restucturare si transparenta” a lui Gorbaciov, sfarsitul anilor ’80 – inceputul anilor ’90 ai secolului trecut. Speciile sau poate chiar genurile literar-artistice la care ne referim sunt, poate ati si intuit, si – iertata sa-mi fie alaturarea! – telenovelele, initial exclusiv braziliene sau latino-americane.
Ce mai valva pe seama acestor seriale cu irezistibili masculi bruneti si cu dulci madone predispuse sa moara in orice clipa in numele dragostei – pentru sot sau pentru amant sau pentru copil! La ora cand incepea un nou episod, transportul in comun din Chisinau, Balti, Tiraspol, Cernauti, Cetatea Alba… era alcatuit numai din conducatori auto si din cativa rataciti! Chiar si taranii cu un acut simt de gospodar isi paraseau muncile de primavara sau de toamna, cele care nu sufera nicio amanare, lasau totul balta ca sa afle ce ispravi a mai facut Jose si de ce dureri mai e sfartecat sufletul Mariei.

Aminitirile deportatilor au fost atunci, in prima faza a aparitiilor lor in presa de la Chisinau, un adevarat dus rece pe constiinta noastra nationala si pur omeneasca, adormita sau atrofiata. Nu au fost date uitarii inca acele zile cand lumea facea coada la chioscuri, pentru a procura numere de Literatura si arta, Basarabia, Moldova, Columna, Glasul etc. in care se tipareau aduceri-aminte, interviuri sau chiar fotografii de pe Drumul patimirilor strabatut de romanii de la est de Prut, “ridicati” de autoritatile sovietice de ocupatie in 1941 si 1949 si manati ca niste vite in Siberia, unde, cine mai ramanea in viata, era tratat chiar mai rau decat vitele. Nu se poate uita cu cata insufletire erau comentate asemenea materiale: obiect al unor aprinse discutii devenea fiecare etapa de pe traseul suferintelor basarabene si nord-bucovinene in Siberia, fiecare destin romanesc schilodit de ocupantii rusi… Cei care scapasera cu zile din acest infern erau trecuti printre martiri si eroi; cei care se prapadisera prin trenurile mortii, prin ghetare, prin taigaua cu ursi, lupi sau cu fiare cu chip de om erau inscrisi in Cartea Memoriei Neamului. Interesul viu, nedisimulat, pentru asemenea gen de literatura a stimulat aparitia atunci a unui numar relativ mare de articole, culegeri de materiale tematice si carti intregi cu amintiri ale celor care au suferit si au supravietuit sau despre cei ce au patimit fara sansa de a ajunge sa-si povesteasca personal istoria calvarului in care au fost impinsi cu brutalitate de catre oaspetii nepoftiti ce ne-au pangarit casa in vara anului 1940, apoi, din nou, in primavara-vara anului 1944. Gratie acestor memorii, istoria noastra recenta devenea mai completa, mai palpabila, mai autentica.
Constat acum cu tristete ca intr-o neafisata competitie a telenovelelor cu memoriile deportatilor, au iesit invingatoare primele. […]

Vlad Pohila
Prefata la volumul “Lupii”, Margareta Cemartan-Spanu, Chisinau 2006

 

Leave a Comment