Frica

frica

Există un singur popor universal: nenorociţii.

TRAIAN DEMETRESCU

Încă de la începutul secolului XIX [Beard, 1880], s-a lansat la New York (USA) noţiunea de neurastenie (SISN =„slăbiciune iritabilă a sistemului nervos”), ce se atribuie clinic unei stări de epuizare psihică apărute în condiţiile „luptei angoasante cu viaţa cotidiană”, adică a unui reflex negativ/pozitiv (distres/eustres ) al civilizaţiei moderne.
Frecvenţa acestui diagnostic – lapidar şi expresiv: neurastenie -devine remarcabilă relativ repede, notând [Blocq, 1891] în cadrul consultaţiilor de la Salpêtrière (Franţa sec. XX), 1 neurastenic din 12 bolnavi, număr considerat în aceeaşi epocă ca fiind încă mai mare, chiar în condiţiile de „calm provincial” al majorităţii populaţiei terestre de atunci. În faţa acestei situaţii se punea întrebarea ce va aduce sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX [Brânzei, 1979].
Ritmul extrem de trepidant al civilizaţiei industrializate, tehnicizate, apoi informatizate şi sedentarizate, ce caracterizează din nefericire progresiv secolele XX şi XXI comportă desigur, ca un complex negativ, şi o creştere manifestă a frecvenţei obsesiilor, fricii şi stresului (ca un corolar); în ultimă instanţă alienarea colectivă, tendinţa preexistentă la onirofilie şi indiferenţă socială prin egofilie sau dezinteres patologic faţa de aproapele tău. Astfel, faţă de indicele actual de morbiditate prin boli psihice (care este de ≥ 20‰ pe plan internaţional), coeficientul diagnosticului de nevroză obsesivo-fobică se înscrie ≤ 75% din totalul bolnavilor înregistraţi la internarea în clinicile de specialitate pe plan mondial [Şelaru, 1998].
Amploarea progresivă a diagnosticului de nevroză obsesivo-fobică nu apare totuşi în mod convingător ca expresie integrală a dezorganizărilor mintale induse propriu-zis de civilizaţia umană modernă, implicit a sec. XXI (ca şi psihopatia, nevroza este limitrofă normalităţii, iar individul afectat răspunde juridic, faţă de propriile decizii în opoziţie cu societatea omeneasca actuală, prin efectul legii). Creşterea frecvenţei diagnosticului de nevroză ar exprima, în primul rând dezvoltarea conştiinţei de sănătate transpusă în consumul intensiv (chiar intempestiv) de asistenţă medicală în general (inclusiv prin homeopatie) şi psihiatrică în special, în condiţiile unei deosebite accesibilităţi impuse de asigurările sociale de sănătate mondializate; în al doilea rând, datorită dificultăţii aparente în diferenţierea obiectivă a diagnosticului de nevroză vera atât faţă de reacţiile de refulare în boală, cât şi faţă de reacţiile psihogene şi psihologice adaptative impuse în mod firesc de exigenţele vieţii contidiene – a omului timpurilor noastre. În sfârşit, datorită acordării curente a aceleiaşi semnificaţii psihogenetice sindroamelor nevrotiforme induse prin suferinţe viscero-hormonale [Botez, 2006], ce s-ar pretinde în mod implicit şi explicit formulate şi abreactiv analizate pe plan psihoterapeutic sau ca manifestare socială. În acest mod nou de abordare principială, în cadrul neurasteniei s-au descris la sfârşit de mileniu aşa-numitele „pseudo-organopatii”, ajungându-se apoi la ”nevroza de organ” (nevroza cardiacă, hepatică etc.) concept care dacă nu facilitează erorile de diagnostic pentru unii medici (mai ales nepsihiatri), cu siguranţă că poate contribui la iatrogenizarea egofobilor şi confuzii privind deosebirea fiziologicului de patologic în sensul celor menţionate.

A fi sau a nu fi (obiect social)
Altă cauză ce a favorizat abuzurile de diagnostice (neurastenie) a constituit-o şi termenul ambiguu de nevroză astenică (semantic); nici o nevroză nu este generatoare de vitalitate, după cum nici astenia nu este generatoare de o bună dispoziţie – reală. Incertitudinea acestei noţiuni ambivalente favorizează în plus rolul acordat diagnosticului de nevroză pentru diverse acuze neprecizate (psiho-somatice) rol pe care în trecut îl îndeplinea cândva cu deplin succes isteria [Lasèque, 1864]. Utilizarea ulterioară a noţiunii de psihastenie [Janet, 1981], spre a delimita particularitatea nevrotică predominată a trăirilor obsesivo – fobice, implicarea anxietăţii, a incertitudinii zilei de mâine, insatisfacţia psiho-socială a lui „a fi sau a nu fi” şi diminuarea simţului realităţii ca rezultat al psiholepsiei (scăderea cu vârsta a implicării tensiunii psihologice şi strâmtorarea conştiinţei individuale), este cuprinsă astăzi ca noţiune şi determinantă pentru concepte patologice grave: schizofrenie, psihoze etc.
Obsesia se caracterizează prin prevalenţa unei cunoaşteri (sub formă de idee, imagine ori cuvânt) ce parazitează încifrat câmpul conştiinţei umane (alteori sub/conştient) fără a perturba esenţial şi ireversibil discernământul şi inserţia socială propriu-zisă. Se oferă, înainte de a fi prea târziu, alternative ecologice de vindecare, homeopatia reprezentând desigur în contexul dezvoltării psiho-sociale prima ofertă de luat în seamă datorită efectului modular şi modulat, prin lipsa adicţiei atât de proprii alopatiei, ca şi perioadelor de sevraj consecutive polipragmaziei (v. farmacovigilenţa), efecte secundare eterogene etc.
Orice individ anxios (indiferent de sursa fricii), obsedat devine neliniştit în timp deoarece îşi analizează fobic propria persoană, după cum orice stare obsesivo-fobică determină o perturbare senzorial-motorie, mai mult sau mai puţin evidentă la un moment dat (stres), iar accidentul nevrotic reactiv, ca oscilaţie abnormală în domeniul trăirilor psihologice adaptative, cu sau fără preexistenţa unei simptomatologii maladive reale, se impune morbid asupra unei dizarmonii egofobe a personalităţii individuale. Se polarizează spre neurastenie când se realizează aspectul clinic predominant cenestopat-hipocondriac (se visceralizează obsesia – de unde nu părea veridic până atunci), sau spre psihastenie când se realizează o prevalenţă obsesivo-fobică stagnantă în câmpul conştiinţei conflictuale (se psihogenizează o afecţiune histopatologic preexistentă – iniţial fără vreo aură psihică decelabilă clinic) şi „strâmtorarea câmpului conştiinţei” ajunge până la denaturarea discernamântului – nevroza sau reacţia egofobă exprimă de fapt o decompensare psiho-anxioasă, indiferent de particularitatea sa clinică ori de durata acesteia în timp.

 

body-soul

Spaima față de eșec
Reacţia psihogenă nevrotică, configurată ca trăire penibilă, egofobă, generată în condiţii negative de mediu, comportă ca element fiziologic dezechilibrarea activităţii armonioase cortico-subcorticale, provocată prin suprasolicitarea proceselor nervoase fundamentale sau prin ciocnirea fulminantă a unor stereotipuri dinamice cu structură diferită ca semnificaţie instinctiv-emoţională (stresul-boală ), astfel redimensionate ca reacţii nevrotice de eşec ori de incompetenţă, provocate prin risipa neproductiva a energiei psihologice, fără atingerea aspiraţiei sau a scopului propus iniţial. Reacţiile nevrotice de „aşteptare”, configurate ca urmare a unui „stres major”al activităţii nervoase superioare provocată de spaimă sau „nesaturarea” valenţelor ideo-instinctive, eventual „uitate selectiv” pot duce la suicid, dar şi la reacţii compulsive cu efecte sociale imprevizibil (conflicte locale ori regionale, folosirea fără discernământ a disponibilităţilor moral-volitive ale omenirii etc.).

Unde sunt?
Reacţii nevrotice de frustare sau de inferioritate, configurate ca urmare a decepţiilor (mai mult sau mai puţin conştientizate) apar aleatoriu provocate de neutralizarea unor aspiraţii sau de nepotrivirile interindividuale pe plan familial, de grup sau social, iar neluate în seamă pot crea într-un mod direct ori subtil importante pagube materiale şi spirituale – unele de nesurmontat. Clinica nevrotică anxioasă de conversiune voscero-umorală sau mintală cu modificări neuro-vegetative, dar determinată de imposibilitatea defulării tensiunii emoţionale în acţiuni psihomotorii, datorită restricţiilor autoimpuse faţă de exigenţele comportamentului social duc necontrolate la o adevărată reacţie în lanţ, insubordonare şi crach ideo-afectiv ireconciliabil social (sdr. balenelor sinucigaşe ori solipsismul recurent al sinucigaşului ce ia toata lumea după el, alte reacţii nevrotice de suprasolicitare adaptativă la exigenţele vieţii, ce se pot provoca instantaneu prin supraîncordarea epuizantă info-energetic a proceselor neuro-psihice superioare – excitaţie, inhibiţie, iradiere şi inducţie reciprocă cortico-subcorticală), ori prin ciocnirea stereotipurilor dinamice în procesul de adaptare şi integrare a individului în mediul social propriu.

Sufletul este adesea mai bolnav decât fiinţa trupească
Realitatea clinică ne demonstrează în acelaşi timp că, deşi viaţa constituie un proces continuu de adaptare şi integrare la condiţiile impuse de mediul social, cu satisfacţii şi insatisfacţii inerente, numai un număr restrâns de persoane devin totuşi nevrotice în sensul psihiatric al cuvântului, respectiv cu o simptomatologie egofobă bine definită (frici obsedante şi stări anxioase extreme). Această constatare ne obligă să recunoaştem desigur că pentru apariţia unui sindrom psihogenetic egofob în condiţiile obişnuite de existenţă egofilă, este necesară dezvoltarea unei anumite constituţii psiho-somatice interferente, a unui anumit temperament favorizant, fapt demonstrat şi prin studiile privind rolul tipului de sistem nervos în provocarea nevrozei experimentale (pentru homeopatie atenţie deosebită la tipurile constituţionele calcareea: carbonica ↔ phosphorica ↔ fluorica). În aceeaşi ordine de idei, studiul familiilor nevroticilor arată existenţa unui număr mai mare de persoane dezechilibrate comparativ cu familiile normale, iar investigaţiile de laborator relevă frecvent la nevroticii constituţionali modificări obiective ale funcţiilor vegetativo-umorale şi a substratului morfologic encefalic.
Homeopatia defineşte corect o componentă importantă dacă nu decisivă a medicinii ecologice (naturiste), un concept mai larg din care fac parte şi fitoterapia, turismul etc., reabilitată în ultima vreme (aproximativ 50 ani) de când polipragmazia, mai ales prin reacţiile adverse (alergii, efectele mutagene şi teratogene etc.), a creat un impas epocal privind încrederea fără limite în medicina alopatică (de sinteză); o medicină modernă supertehnicizată (industrială) în care omul civilizat a devenit obiect şi nu subiect al consultaţiei medicale cum ar merita, pierzându-se din vedere esenţialul: ”…că sufletul este adesea mai bolnav decât fiinţa trupească.” [Pîrvulescu, 2005].

 

rhino warrior

Oamenii rinocer
Portretul psiho-somatic al remediului homeopatic AC. NITR. din homeopatie ne indică un individ care se înfurie repede din cauza celui mai mic obstacol apărut în viaţă, din pricina unui obiect pe care nu şi-l poate procura, al butonului de la calculatorul ce nu răspunde prompt comenzii ori pentru că ploaia îl împiedică să iasă din casă; nu suportă zgomotul circulaţiei (obsesie), însă îi place să se deplaseze în automobile, fapt ce îl calmează. Îi este frică să nu se îngraşe deşi este deja supraponderal, urmează deznădăjduit cure multiple de slăbire; bulimic şi bârfitor nu uită vexaţiunile şi nu iartă, cu toate că este fricos din fire, iar în mare măsură este deosebit de anxios şi răzbunător (omul-rinocer). Această simptomatologie a multor semeni se întâlneşte din ce în ce mai frecvent, tocmai datorită ingestiei şi aspirării de compuşi nitrici aflaţi din abundenţă în lumea civilizată a sec. XXI.

prof. univ. dr. acad. Mihai Botez, psihiatru

Leave a Comment