Continuitatea “The Doors”

Break-On-Through-the-doors-8113110-1024-768

Vă invităm să ascultăm piesele mixate semnate The Doors doar la Radio Zidul in cadrul emisiunii Dance Mix, în data de 30 iulie 2013 începând de la orele 20: http://radiozidul.ro/chat

Trupa The Doors înseamnă: libertate, creativitate și (desigur) hard rock. Break on through (to the other side)”, “People are strange”,și “The end” sunt doar câteva nume de piese care au depășit proba timpului.

Îmi amintesc cu plăcere de anii 90 când ascultam The Doors (la greu) și m-am gândit să realizăm o incursiune spiritual-informațională depășind bariera temporalității, modernizând muzica legendarei formații prin trance și eurodance.

Suntem străini dar ne putem cunoaște si păși împreună dincolo până la sfârșit!

Sunt Cristian Bodnărescu și vă invit să ascultăm împreună mixajele celor 3 piese semnate The Doors doar la Radio Zidul in cadrul emisiunii Dance Mix, în data de 30 iulie 2013 începând de la orele 20: http://radiozidul.ro/chat

Mixaje:

Break on through (to the other side) – Pasqui (7 iunie 1991)

The End – Mehrbod

People are strange- montaj Cristian Bodnărescu (Radio Zidul)

Echipa Radio Zidul

Zbor peste ploi

swing

PREMIERĂ

Patricia Viorica

Ploi

norii, săgetaţi de aripile rândunelelor,
au început să plângă
le simt durerea
pe pleoapele-mi întredeschise

lacrimile lor,
ca-ntr-un sărut
se contopesc cu ale mele
culeg câteva într-o clepsidră
impasibilă la viaţă şi moarte

mă gândesc că
în alt Univers
foşnetul stelelor le va elibera
înţelegându-le preţul…

 

Mi-e dor…

Mi-e dor de serile-nstelate
Când ascultam poveşti curate
Cu prinţi, prinţese şi palate
De-a mea bunică depănate.

Mi-e dor de glasu-i cristalin,
De chipul ei mereu senin,
Mi-e dor de-mbrăţişarea ei
Ce mirosea a flori de tei.

De-un anumit castan mi-e dor,
Din care-am învăţat să zbor,
În el bunicul aninase
Scrânciob cu vise de mătase.

Acum bunica-n Stele ţese
Poveşti cu prinţi şi cu prinţese,
Bunicul leagăne anină
De Luna ce încet se-nclină…

Şi, Doamne, cât îmi e de dor,
Căci toate-acestea tare dor…

 

Zbor

gândurile mele zac
spânzurate-n fereastra camerei
o rază de soare se chinuie
din răsputeri
să se strecoare printre ele
şi să-mi pătrundă în suflet-
neizbutind, se întoarce, bosumflată, înapoi-

cu greu încerc să mă desprind
de mormintele din mine,
de pustiul impus,
lăsând iar fluturii
să-nveţe zborul…

spre nicăieri…

Albatrosul ucis

albatros

de

Cand dintre pomi spre mare se rasucise vantul,
Si-n catifeaua umbrei nisipul amortea,
L-a scos un val afara cu grija asezandu-l
Pe-un cimitir de scoici ce stralucea.

La marginea vietii clocotitoare-a marii
Sta nefiresc de teapan, trufas, insa rapus.
Priveste inca parca talazurile zarii
Cu gatul gales indoit in sus.

Murdare si sarate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise ii canta-un surd prohod
Lucesc multicolore in juru-i scoici ucise
Al caror miez caldurile il rod.

De valuri aruncate pe tarmul sec si tare
Murira fara lupta sclipind acum bogat,
Le tulbura lumina lor alba, orbitoare,
Aripa lui cu mal intunecat.

Deasupra tipa-n aer dansand in salturi bruste,
Sfidand nemarginirea, un tanar pescarus.
Razboinicul furtunii zvarlit intre moluste
Rasfrange-n ochiu-i stins un nou urcus.

Cand se-nteteste briza aripa-i se-nfioara
Si, renviat o clipa de-un nevazut indemn,
Iti pare ca zbura-va din nou, ultima oara,
Spre-un cimitir mai sobru si mai demn.

Condamnati la trecere

california truck

PREMIERĂ

Vasile David

BĂTRÂNII NOŞTRI
Pe chipurile lor citeşti mirarea,
Că viaţa le-a trecut inexplicabil.
Curând,se va aprinde lumânarea,
În pomul de Crăciun,irevocabil…
În ochii lor descoperi nostalgia,
Pierdută-n lacrimi şi in amintiri,
Cum le-a trecut şi lor copilăria,
Şi clipele apuselor iubiri…
Mâinile si le-tind a răstignire,
Te-mbrătişează când revii acasă,
În ei e pus din cer dumnezeire,
Cu ei e viaţa mult mai luminoasă.
De se vor naşte mii de constelaţii,
Tot nu va trece firea omenească,
Se pierd pe cale alte generatii,
Ca îngerii căzuţi să se căiască.

 

CONDAMNAT LA VIATA
Pasii mei goneau sa scape,

Zarile rupandu-le,
Stele mici cadeau in ape,
Tainic luminandu-le..
Imi era dor de graiul serii,
Un fior apus,
Gheturi in raceala verii,
Ganduri mi-au rapus…
Alergam cu pasi de stele,
Ideal galactic,
Dar m-am ratacit prin ele,
Si-am ajuns ostatic…
Am batut la usa vietii
Intr-o zi de Paste,
Strivind ceata diminetii
Pentru a ma naste…
De dincolo de Univers
O voce a tunat:
“Cand vei sfarsi ultimul vers
Te-oi naste deindat˙…
Te-ntorci de unde ai plecat
Pe cai ce se tot cern,
Acolo de esti impacat
Aici vei fi etern…”
Stele mici cadeau in ape,
Tainic luminandu-le,
Pasii mei goneau sa scape,
Zarile rupandu-le…

Literatura contemporana

JOI18IUlIE201301_zpsdae13f74

Lansare O ALTFEL DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE vol.1&2 la CLUB ART BOEMA 33 BUCUREŞTI

COMUNICAT DE PRESĂ

LANSARE „O ALTFEL DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE” vol. 1&2, Editura SINGUR, Târgovişte, 2013

 

CARTE / FOLK / ARTE

 

Joi 18 iulie 2013, orele 20:00, în Salonul Artelor CLUB ART „ BOEMA 33” din Bucureşti, B-dul Dacia nr 18, Sector 1, va avea loc o nouă ediţie a SERBĂRILOR Revistei „VAMA LITERARĂ”, moderată de poetul DANIEL VORONA.

 

 

Segmentul literar:

lansare /prezentare “O ALTFEL DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE” vol 1 & 2, Editura SINGUR, Târgovişte, 2013

 

ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ, VALI NIŢU, CAMELIA IULIANA RADU,

MIHAI ANTONESCU, CONSTANTIN MIRONESCU, EMILIA DĂNESCU

 

 

Segmentul muzical va fi susţinut de:

 

* TIC PETROŞEL (chitară – voce)

 

* DORIN DUMITRU (chitară – voce)

 

* KJERSTI JUNE (chitară – voce)

 

Arte plastice : DAN GAVRIŞ – sculptură

CĂTĂLINA DRĂGULIN – pictură

 

Remember: VINTILĂ ORNARU

 

Invitaţii serii: JUSTINA RADU, ADELINA FLEVA, IACOB VOICHIŢONIU,

HORIA STOICANU

Revista SINGUR

Dansând pe narciși

Echo_and_Narcissus

Cristian BODNĂRESCU

01-07-2013

**

Urme încimentate lăsăm.

Ți-i ofer ca-n prima zi

A plimbării noastre diurne

În parcul copacilor vremelnici

Ce ne privesc dansul sufletelor.

Suntem de-a pururi tineri…

***

Te aștept la răsăritul

Primului vis primăvăratic

În care tânăru-ți chip ne privește

Trecerea noastră mută

Pe ghimpii de narciși

Dar mobila era blestemată

Atunci cand ne-am măsurat destinele…

***

În brațe eu te ridic

Tu vii în caleașca luxoasă

Pentru a ne iubi în taină

Orgasmul cosmic acoperind

Glasul de sticlă al morților prematuri

Ce țipă cu voce tomnatică

Cântecul de narciși în B minor.

Suntem veșnicii îndrăgostiți…

***

Valsând îți întrevăd

Chipu-ți matur de lut

Sub narciși înfloriți

Cuvintele se pierd

Spre bolta morganei poezii

Maturi noi ne-am iubit…

***

Te astept și-n seara asta

Zărindu-ți chipul de bătrână

Venind adusă în sicriu

La ultima noastră întalnire materială

Pentru regăsire.

Iar oameni noi am fost…

***

Acum suntem doar noi!

A venit clipa trecerii

Spre lumea luminii

Ce barcă ne va fi

Sub câmpul înflorit

Dar nu mai sunt narcișii…

Măicuţa Ana

Steag Romania

În vara anului 1995 am făcut parte dintr-o delegaţie de români care a vizitat Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia să arate că românii nu sunt persecutaţi în ţara lui şi a acceptat ca cetăţeni din România să facă parte din delegaţiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în republica lui nerecunoscută oficial de nimeni în lume.
La ieşirea din Dubăsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieşit în cale o femeie bătrână.
– Hristos S-a înălţat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba română.
– Adevărat S-a înălţat, măicuţă! – i-am răspuns noi în cor.
– Veniţi din România, nu-i aşa? – ne-a întrebat apoi.
– Da, măicuţă, suntem din Bucureşti – i-am spus eu.
S-a apropiat de noi şi ne-a implorat cu multă smerenie:
– Vă rog cinstiţi-mi casa, dragi români!
Am intrat în casa ei – o căsuţă mică şi sărăcăcioasă, dar curată. În sufragerie pereţii erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjată, cu tacâmurile puse, cu pâine, vin, cozonac şi plăcinte, iar din cuptor ieşea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspăt făcută, de parcă tocmai aştepta pe cineva la masa de prânz.
– Pe voi vă aşteptam, dragii mei. Haideţi intraţi şi luaţi loc – ne-a îndemnat ea. Cum vă cheamă băieţi? – ne-a întrebat apoi.
După ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sărutat pe obraji şi la îmbăţişat cu mult dor, spunând că pe ea o cheamă Ana. La următorul a început să plângă, în timp ce faţa îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângă mine s-a aplecat şi i-a sărutat picioarele, neputând să se oprească din plâns.
– De ce plângi măicuţă? – a întrebat-o el mirat, încercând să o ridice de la picioarele lui, jenat de această situaţie.
– De fericire, dragul mamii, că aştept de ani buni să văd pe străzile noastre venind români. Spuneţi-mi cum mai arată Bucureştiul? S-a mai făcut vreun parc mai frumos ca Cişmigiul sau Herăstrăul?
Am început să-i povestim despre Bucureştiul pe care – am aflat apoi – ea l-a cunoscut în luna de miere în perioada interbelică. Ne întreba despre case din Cotroceni şi de la Şosea, în care ea a stat în 1937, despre troiţa din Herăstrău pe care ea a ridicat-o împreună cu soţul ei. Neştiind ce să-i răspundem, i-am spus:
– Haide cu noi în Bucureşti măicuţă să vezi ce s-a schimbat de când nu l-ai mai vizitat. Noi mai avem de mers în câteva localităţi, dar peste 2 zile venim şi te luăm cu noi în ţară.
– Mare şi Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea mai frumoasă sărbătoare de Înălţare din viaţa mea.
La plecare ne-a dat fiecăruia câte o iconiţă şi ne-a îmbăţişat picioarele, plângând într-una de bucurie, iar noi i-am lăsat câteva poze făcute cu Polaroidul, cu ea în mijlocul nostru.
– Ciudată femeia – comentam noi când ne-am depărtat de casa ei, apreciind însă ospitalitatea neobişnuită. Poimâine ne întoarcem în Dubăsari şi o luăm la Bucureşti, că prea plângea de dorul Capitalei.
Când am ajuns după două zile, măicuţa Ana era moartă, aşezată în sicriu pe masa la care recent ne ospătase. Preotul a venit spre noi şi a început să ne vorbească.
– Măicuţa Ana a murit fericită, după o viaţă tare chinuită. Bărbatul ei a murit la Cotul Donului în 1942 în războiul pentru reîntregirea neamului, iar fiul ei a murit în Ungaria în 1956, în timpul revoluţiei antibolşevice. De-atunci a trăit singură, fără să aibă nici măcar bucuria să aprindă o lumânare la mormintele celor dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei şi a Transnistriei de către români. Era o femeie credincioasă şi se pregătea să cinstească cum se cuvine nu numai marile sărbători creştine – de Paşte, de Crăciun, de Sfântă Măria şi de Sfinţii Petru şi Pavel – ci şi sărbătorile mari ale românilor – de 10 mai, de 1 decembrie. După ce voi l-aţi îndepărtat pe Ceauşescu de la putere, a sperat continuu că veţi ajunge curând în Basarabia şi la noi, la Dubăsari. Dar pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai abătută. ”Nu mai vin părinte românii la noi, aici” – îmi spunea tristă la spovedanie. ”Vin măicuţă, să nu te îndoieşti – o îmbărbătam eu. Stai să scape de comuniştii de la ei şi o să-i vezi curând pe străzile noastre. O să vină ca atunci, între războaie, în straie de sărbătoare şi o să cânte cu noi în biserică”. ”Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! – repeta ea cuvintele din Biblie, dar adu Doamne nişte români mai repede aici, ca să cred şi mai mult”. În ultimii ani era tot mai bolnavă şi la fiecare spovedanie mă temeam că era ultima dată când o vedeam în viaţă, dar ea, citindu-mi parcă gândurile, îmi spunea: ”Nu mor părinte până nu văd venind români pe uliţa noastră”. Alaltăieri la slujba de Înălţare a venit la mine şi mi-a spus că i S-a arătat Dumnezeu şi I-a spus să se pregătească. Am mers la ea cu coana preoteasă să o ajut să facă friptură şi plăcintă cu brânză şi cozonac cu nuci şi îi tot spuneam: ”Măicuţă Ana, n-au venit români la noi în Transnistria de jumate de secol şi dac-or veni, de unde ştii că or să vină la casa ta?” Ea se ruga şi plângea într-una, iar noi am plecat de la ea convinşi că nu o să vină nimeni. Dar aţi venit voi în urma noastră. Doamne, cum îi mai sălta inima de bucurie când m-a sunat pe seară să-mi spună. ”Dumnezeu nu m-a părăsit. Dumnezeu mă iubeşte, părinte. Ei n-au venit la întâmplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma pot să mor şi ştiu că mă duc la Domnul fericită”. În noaptea aia a murit, dar vă spun că n-am văzut pe nimeni să moară mai fericit aşa cum a murit ea. Uitaţi-vă la chipul ei să-i vedeţi zâmbetul pe faţă.
Am condus-o pe ultimul drum la cimitir şi atunci am simţit că s-a născut în noi o dragoste faţă de Basarabia şi faţă de românii de peste Nistru care niciodată nu s-a stins. Atunci inima mea a rămas în Basarabia şi Basarabia a rămas în inima mea cu mare dor. În toţi anii aceştia i-am tratat pe toţi basarabenii cunoscuţi ca fiind copiii măicuţei Ana – pe toţi studenţii de peste Prut i-am ajutat mai mult decât pe studenţii noştri români, cu colegii moldoveni din breasla mea am lucrat cu multă dăruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt basarabeni refugiaţi în Bucureşti, iar unora le-am botezat copiii. Și la ceilalţi membri ai delegaţiei am văzut aceiași dragoste neostoită faţă de basarabeni: unul s-a căsătorit cu o transnistriancă, altul a adus foarte multe fonduri europene și americane în proiectele unor fundaţii basarabene, altul a devenit unul din cei mai cunoscuţi pro-unioniști români scriind numeroase articole favorabile despre Moldova. Dar parcă nu era de-ajuns. Simţeam că toate discursurile noastre pro-unioniste erau luate în răspăr de ceilalţi şi vedeam din sondaje că tema Basarabiei devenea pe an ce trecea tot mai neînsemnată pentru cei din România.
Săptămâna trecută am fost pe Muntele Athos împreună cu un prieten care a făcut parte din acea delegaţie din Transnistria, iar la chilia unui pustnic basarabean am fost abordaţi de un părinte.
– Nu mă mai cunoaşteţi? – ne-a întrebat. L-am privit nedumerit, căci nu ştiam dacă şi de unde-l cunoaștem. Sunt părintele Vasile, duhovnicul măicuţei Ana din Dubăsari. Vă mai aduceţi aminte de ea? Azi se împlinesc 18 ani de la înălţarea ei la Domnul.
Am rememorat împreună ziua morţii ei, uimit de memoria extraordinară a părintelui.
– Ce-aţi făcut pentru românii din Basarabia şi din Transnistria în aceşti 18 ani? – ne-a întrebat apoi. I-am spus de sumarele noastre legături cu cei de peste Prut.
– Aţi plâns vreodată de dorul vreunui moldovean, aşa cum măicuţa Ana v-a udat picioarele cu lacrimile ei?
Am dat ruşinaţi din cap în semn că nu.
– De aceea voi nu meritaţi unirea cu Moldova, căci nu-i puteţi iubi pe cei de-acolo aşa cum vă iubesc ei pe voi. Pentru voi Basarabia e doar un trofeu, un motiv de mândrie. Pentru moldoveni România este inima lor smulsă din piept, iar voi sunteţi carne din carnea lor şi şi-ar da şi viaţa pentru voi.
Bănuind că ne-a jignit şi nedorind să ne supere, părintele Vasile ne-a propus să facem împreună o slujbă pentru pomenirea măicuţei Ana. I-am spus că nu suntem preoţi şi nu ştim ce trebuie să facem la o slujbă religioasă.
– Staţi liniştiţi, vă arăt eu ce să citiţi.
În paraclisul din chilia athonită a pustnicului basarabean am citit şi am cântat pentru prima oară o slujbă pentru pomenirea morţilor. Mai întâi timid, îngânându-i pe cei doi, apoi cu voce din ce în ce mai puternică şi mai sigur pe mine. Simţeam cum inima mi se înflăcărează şi în faţa ochilor îmi apărea chipul măicuţei Ana cum plângea şi radia de fericire când ne spunea: ”Acum ştiu că Dumnezeu e viu!” Am început să lăcrimez. La sfârşitul slujbei l-am văzut pe prietenul meu cu lacrimi în ochi apropiindu-se de părintele Vasile.
– Iartă-mi părinte puţina mea credinţă – i-a spus el. Acum ştiu şi eu că Dumnezeu e pururea viu!
Bruno Ștefan
17 iunie 2013