Cainele din Montargis

Tin sa precizez de la inceput ca aceasta povestire nu imi apartine. Este o povestioara pe care mi-o spunea bunica mea, pe cand aveam doar cativa anisori. Zilele trecute, citind o carte, am dat peste ea si am considerat ca merita sa o citeasca si altii.

In vremuri demult uitate, in timpul domniei regelui Charles al V-lea al Frantei, cavalerul Aubry de Montdidier strabatea padurea de langa Montargis, insotit de cainele sau credincios.
Un talhar, pe nume Robert Macaire, apare din desisul padurii si cu o lovitura de pumnal ii ia viata cavalerului. Reusind sa tina si cainele la distanta, care inca incerca sa isi protejeze stapanul, Macaire i-a luat omului pe care tocmai il lasese fara viata, tot ce avea de valoare la el. Inainte sa se faca nevazut, talharul a ingropat trupul neinsufletit.
Odata ce talharul a disparut, cainele a inceput sa urle de durere, parca incercand sa-si trezeasca stapanul din morti. Multe zile in sir a urlat bietul animal, insa singurul martor al durerii lui, ca si al crimei, era padurea. Tacuta, asa cum fusese secole la rand, padurea nu putea depune marturie pentru aflarea adevarului. Insa dupa zile intregi de urlete de agonie, cainele a parasit mormantul stapanului sau si a plecat spre satul unde stia ca locuieste cel mai bun prieten al acestuia.
Ajuns in fata casei prietenului stapanului sau, plin de rani sangerande, cu putina forta care-i mai ramasese, cainele a scos un urlet care ar fi putut sa rupa cerul in doua. Toti satenii, printre care si omul pe care il cauta cainele, s-au adunat in jurul lui. Intelegand ca s-a intamplat ceva rau, acestia s-au inarmat si l-au urmat in padurea care veghea tacuta mormantul fara nume. Pe masura ce se apropiau de mormantul omului ucis, urletele cainelui deveneau tot mai sfasietoare. Acesta a inceput sa sape pamantul sub care se afla trupul stapanului sau, scotand la suprafata crudul adevar. Oamenii au dus trupul fara viata in sat, pentru a-l inmormanta cum se cuvine. Un mars funebru trecea prin padurea in care se lasase o liniste mormantala. Dupa inmormantare, cainele a continuat sa traiasca la casa prientenului stapanului sau, fiindu-i acestuia la fel de loial.
Insa intr-o zi, un strain trecu prin satul linistit. Cainele a inceput sa reproduca din nou acel urlet de groaza, ca atunci, cu multi in ani in urma, cand stapanul lui fusese ucis. De fiecare data cand starinul trecea prin sat, povestea se repeta.
Nedumeriti, oamenii au cerut sfaul regelui. Acesta ia pus in lupta, iar cel drept va castiga.
Acum, cainele si ucigasul se aflau fata in fata. Insa daca inainte de lupta, Macaire credea ca este imposibil sa piarda, acum cand se uita in ochii acestui animal, simtea cum frica pune stapanire pe el. In momentul cand frica i s-a vazut in ochi, cainele a atacat. Tinea cu dintii de gatul omului, insa nu ca sa-l omoare, dar suficient de tare incat sa-l faca sa marturiseasca:
– Eu sunt vinovatul! Eu l-am ucis pe omul acela in padure.
Odata cu adevarul scos la iveala, cainele a lasat gatul ucigasului, indreptandu-se catre casa noului sau stapan.
Macaire a fost pedepsit, iar cainele a murit ani mai tarziu, de batranete. Oamenii satului insa nu l-au uitat si i-au construit un mic monument. Monumentul inca exista, si oricine merge spre castelul Montargis il poate vedea.

 

Raluca DOCEA

Bibliografie
Puric, Dan, Fii demn!, editura Lumina Tipo, Bucuresti, 2011

3 thoughts on “Cainele din Montargis

  1. “Putem judeca inima unui om dupa modul in care trateaza animalele”-Kant
    “Atunci cand cainele tau nu vine la tine dupa ce ti-a privit fata, e cazul sa-ti examinezi constiinta”-Woodrow Wilson
    “Nu exista psihiatru mai bun decat un caine care te linge pe fata,chiar daca l-ai lasat singur toata ziua!W.Wilson

  2. Exista aceeasi simbolistica si in “Baltagul” lui Sadoveanu. E vorba de cainele lui Nechifor Lipan, Lupu, care razbuna moartea stapanului sau.

Leave a Comment