Demonul lui Fyodor Mihailovici Dostoyevsky

(30 octombrie 1821 – 28 ianuarie 1881)

Dacă m-am hotărât să mă opresc, în naivitatea mea asupra lui Dostoievski, asta se datorează faptului că, de-a lungul anilor, am împrumutat volumele sale unor prietene de la care -inevitabil- am primit replica: ” Cumplit!”. Îmi dau prea bine seama că incipitul meu sfidează legile oricărei disertaţii -ca teorie generală a construcţiilor oratorice. Voi încerca însă să evit „discuţiile” despre Dostoievski şi să risc o pledoarie subiectivă, fiindcă aşa sunt eu construită: conţinutul şi sentimentele pe care mi le provoacă acesta primează de multe ori în faţa stilului. Dacă aş fi scriitor, n-aş scrie precum Dostoievski. Dar demonii săi m-au urmărit şi pe mine, am trăit şi eu cu „părerea” că fiecare dintre noi e un Dumnezeu pentru propria-i viaţă şi uneori pentru a celor din jur.

Educat de tatăl său, medic cu un caracter despotic şi brutal, F.M.Dostoievski a găsit protecţie şi drag în mama sa, moartă însă prea devreme. Rămânând văduv, tatăl său se complace în alcool, şi-şi trimite într-un final fiul la Şcoala de Ingineri din St. Petersburg, ceea ce nu l-a împiedicat pe tânărul Dostoievski să rămână pasionat de literatură şi să înceapă să-şi dezvolte calităţile de scriitor.
La 18 ani, vestea morţii tatălui său, torturat şi asasinat de un grup de ţărani, l-a adus aproape în situaţia de a-şi pierde minţile. Această nenorocire l-a marcat ca o revelaţie, a simţit această crimă ca fiind a sa, pentru că ar fi gandit-o inconştient.

Este unanim acceptată ideea conform căreia două evenimente majore au marcat opera dostoievskiană, cei patru ani în Siberia şi boala de care a suferit, epilepsia.
Critica occidentală îmbrăţişează în general ideea că adevăratul Dostoievski apare abia în ultima etapă de creaţie, intr-atât încât Pierre Pascal, în Introducerea sa la ediţia de „Opere” din „Bibliothèque de la Pléiade” (1957, vol. I, p.7) exclamă: ” Ocna mi l-a dăruit pe Dostoievski!”. La baza acestei judecăţi nu poate sta însă un criteriu valoric, din moment ce romanul „Oameni sărmani” apare în 1846, iar Dostoievski a fost condamnat abia în 1849.
Dostoievski este un autor mistic şi religios, dar supralicitarea acestei laturi şi mai ales convingerea că Siberia ar fi declanşat o anumită „criză religioasă” sunt cu siguranţă direcţii exagerate. Dostoievski nu a suferit o „criză mistică”, pentru că Dostoievski nu a fost niciodată ateu. Altceva a descoperit el în ocnă: „ Există în om o putere de rezistenţă şi o vitalitate inepuizabile, ceea ce, mărturisesc, nu bănuisem vreodată, iar acum am prilejul să mă conving din proprie experienţă” (Scrisori, I, p. 124-128). Nimic din conţinutul şi tonul scrisorilor din acea perioadă nu trădează exaltarea sentimentului religios, nevoia sufletească a unui refugiu în credinţă: din punct de vedere religios, Dostoievski e egal cu sine însuşi. Nu există indicii certe care să susţină ideea că perioada detenţiunii în sumbra fortăreaţă Petropavlovskaia ar fi constituit momentul de declanşare a unor crize spirituale şi ideologice. Condamnarea la moarte naşte în el regretul că se desparte de viaţă, speranţa că va trăi totuşi, o dârzenie neînduplecată şi totodată o revoltă împotriva unei sentinţe exagerate (cauzate de colaborarea cu anumite grupări literare şi revoluţionare). Nicicum însă o criză de misticism. Nu există vreo mărturie a scriitorului, chiar în perioada căutărilor sale religioase, care să justifice o delimitare atât de tranşantă a vieţii lui şi implicit a operei sale. Există cu siguranţă o schimbare, o schimbare în viziunea lui despre Divinitate, fiindcă mizeria umană şi injustiţia socială îl fac să treacă de la o credinţă simplă la o legătură aparte cu Dumnezeu, la o compasiune faţă de Divinitatea care a creat o lume ce-o reneagă.

E un lucru teribil să cazi în mâinile unui Dumnezeu în viaţă, dar asta i s-a întâmplat lui Dostoievski. Nu Rusia, imensă, fantastică, teribilă, ci existenţa reală a fost aceea care a smuls din sufletul său poveştile despre autoexilare. „Realitatea m-a prins în ghearele ei”; această fericită expresie e confesiunea secretă a suferindului scriitor. Dostoievski e Rusia şi „sufletul rus e un loc întunecat”. Spunând despre propriul său pământ „peisajul e o stare de spirit” ne arată alte zone întunecate care-i pervertesc sufletul. Nu ştie de ce, dar undeva intervine o obsedantă şi agonizantă stare de spirit dificil de definit, dar ușor de recunoscut în expresia „misticii terorii”. Din cauza acestui pesimism realist, Dostoievski nu poate fi înţeles prin nici o încercare de a-i forţa personalitatea să se încadreze totuşi în peniţa literaturii convenţionale; „autorii standard” nu ne permit analogii; Hoffmann, Poe, Baudelaire au jonglat cu teroarea, dar sufletul lor n-a cunoscut Siberia, grozăviile realităţii scăpau ascunzişurilor lor mentale. Cititorul nu-l poate înţelege pe Dostoievski ca artist dacă nu e pregătit să caute arta ca absolut. Stilul se supune semnificaţiei, tehnica capitulează în faţa subiectului; povestea este ceva în sine, nu ceva despre ceva; la fel cum arhitectura sau muzica sunt arte care refuză să reprezinte altceva decât pe ele însele, dar sunt reale şi reprezentative împreună. Arta lui Dostoievski, în loc să fie picturală şi imitativă, e mai mult realitate întinsă în faţa ochilor uimiţi ai celui ce citeşte. Ideea devine fapt pe care mentalul îl solidifică şi ceea ce se spune nu este nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce s-a întâmplat.
Oricât de vagă şi ambiguă ar părea starea de spirit a lui Dostoievski, cititorii săi nu pot afirma că ar fi pe de-a-ntregul liberi de aceste „idei speciale şi neaşteptate”. Presupun că orice minte, indiferent cât bun-simt ar avea, dezvoltă ocazional „furtuni” cauzate de ideile şi impulsurile ce îi contaminează existenţa.

 

 

Cât priveşte problema epilepsiei, în special măsura în care această maladie a afectat, pozitiv sau negativ, creaţia sa, părerile sunt la fel de împărţite. Nu se cunoaşte cu exactitate momentul în care Dostoievski a avut primele crize de epilepsie. Un prim punct de vedere psiho-neurologic îl dă studiul doctorului Loygue („Un homme de génie, F.M. Dostoievski, étude médico-psychologique”, 1904). Concluzia, susţinută pe mărturiile doctorului Ianovski, sub a cărui supraveghere medicală se afla scriitorul încă de la începutul carierei sale literare, înclină spre ipoteza unei eredităţi maladive, care se manifesta încă de la vârsta copilăriei prin stări febrile cu halucinaţii şi hipersensibilitate ipohondrică.
Derutantă este, însă, afirmaţia scriitorului care, în Siberia, se plângea nu de accentuarea acestei boli (epilepsia), ci de faptul că ar fi căpătat-o acolo. Epilepsia sau momentul declanşării ei reprezintă însă un aspect adiacent în înţelegerea lui Dostoievski. Este drept că maladia aceasta poate genera anumite stări depresive şi melancolice prolifice unei creaţii, dar e greu de crezut că Dostoievski ar fi fost mai altfel şi mai puţin genial fără această boală. Cert este că accentuarea crizelor, atât a celei spirituale cât şi a celei epileptice (intervenite cel mai probabil după 1860) se recunosc într-un caracter dilematic al căutărilor şi soluţiilor sale, ceea ce duce la o optică răsturnată asupra lucrurilor, determinând acele sfâşietoare contradicţii în care, după propria lui expresie, „alături de cea mai luminoasă idee” îşi face loc „cea mai mizerabilă antiteză a ei” („Jurnalul unui scriitor”, „Opere complete”, vol.XII).

În ciuda terorii sale mistice, Dostoievski e autorul unei opere unice, scrisă în convingerea că, indiferent de ceea ce ştiinţa ar putea spune despre el, indiferent de ceea ce societatea îi poate face, omul există. Se pot găsi, cu siguranţă, metode mai bune de a descrie libertatea omului în această lume, dar nu putem ignora ideea lui Dostoievski conform căreia omul, înainte de a fi „un animal social”, este o fiinţă aparţinând acestui pământ, fantastică, teribilă, dar mai ales frumoasă. Parafrazându-l pe apostolul Iuda, „dacă cineva simte compasiune, face o diferenţă”. Dostoievski este diferit.

• “Oameni sărmani” (1846)
• “Nopți albe” (1848)
• “Omul dedublat” (1846)
• “Netoșka Nezvanova” (1849)
• “Satul Stepancikovo și locuitorii săi” (1859)
• “Umiliți și obidiți” (1861)
• “Amintiri din casa morților” (1862)
• “Însemnări din subterană” (1864)
• “Crimă și pedeapsă “(1866)
• “Jucătorul” (1867)
• “Idiotul”(1868)
• “Demonii” (1872)
• “Adolescentul” (1875)
• “Frații Karamazov” (1880)

 

Prof. Nicoleta Codreanu

2 thoughts on “Demonul lui Fyodor Mihailovici Dostoyevsky

  1. Pfff, nici nu stiu cu ce as putea sa incep…Articolul tau mi-a adus aminte de “obsesiile mele“ literare, de sublim in adevaratul sens al cuvantului, de mine, de noi toti. De noi toti care, asa cum spui tu, am putea pana la urma sa facem “diferenta“.
    Citind “Idiotul“ am plans mult. Citind “Amintiri din casa mortilor“ am privit in gol ceva vreme.
    “Există în om o putere de rezistenţă şi o vitalitate inepuizabile, ceea ce, mărturisesc, nu bănuisem vreodată“.
    Exista in om atata frumusete,atata desavarsire si ele sporesc pe masura ce omul cade in greseala, sufera, se caieste, aluneca in gol si se ridica din nou.
    Lumea in care eu mi-as dori sa traiesc este una cu ceva mai multi “idioti“.
    Multumesc Nicole. M-am oprit, am citit, mi-am adus aminte…Multumesc.

  2. În lumea celor mulți, cu firi și idei diferite sau contradictorii, se atrag cei purtați de aceleași pasiuni, plăceri și idei. Sunt impresionată că voi, un pumn de oameni,faceți un lucru minunat încercând să oferiți o gură de aer, prin cultură, celor care nu au curajul să “dărâme zidul”.
    În aceeași măsură, sunt încântată pentru tema aleasă astăzi, dragă Nicole, existența omului devorat de pasiuni și patimi fiind esența realității în sine. Şi cum pentru Dostoievski, iubirea este punctul de unificare a tot ceea ce există, a excepționalului care ne înconjoară,ne putem salva, deci, prin iubire, prin cultură, prin frumos, prin artă, căci “Frumosul va salva lumea”. (Dostoievski, Idiotul)

Leave a Comment